APRECIERI ALE PERSONALITĂŢII ŞI ACTIVITĂŢII PĂRINTELUI IOSIF TRIFA

 

La Sibiu, pe lângă Mitropolia noastră ortodoxă, lucrează de ani de zile, cu multă râvnă, un preot. Nu este un cuvânt de laudă dacă voi spune: cel mai harnic preot din ţară. El este redactorul unei foi pentru popor care se împrăştie la săteni, o foaie pentru norodul cel mare al satelor. Are în ea fel de fel de ştiri folositoare. Dar mai ales are o parte pe care nici o altă publicaţie n-o are aşa de minunat şi de bogat tâlcuită: e partea creştinului. Foaia poartă numele Lumina Satelor. Cine se va abona la ea este în câştig. (...) Dar preotul de la Sibiu mai are o sumedenie de cărţi din care se vede că darul lui Dumnezeu a fost din belşug revărsat peste inima acestui minunat slujitor al Lui. (...) Le recomandăm bucuros pe toate.

Numele preotului e bine să fie pus la inimă ca o pildă rară de ucenic al Mântuitorului. Însemnaţi-l bucuroşi ca pe o descoperire: preotul Iosif Trifa.

Nicolae IORGA

Din portul Mănăstirii Xenofont spre Ouranoupolis

Stăteam în port, cu pașii parcă ancorați în pământ, deși știam că urmează să plec.

Marea era liniștită… prea liniștită… de parcă știa și ea că despărțirile nu trebuie tulburate.

În spatele meu, Xenofontul rămânea tăcut. Și m-am întrebat:

Doamne, de ce plecăm tocmai când începem să înțelegem ceva?

Tăcere. Sau poate răspuns.

Am urcat în barcă fără grabă. Și, pe când ne desprindeam de țărm, ceva din mine nu voia să plece… iar altceva știa că trebuie.

Și atunci au început să treacă prin mine, ca niște icoane mișcătoare, toate zilele…

Vecernia Iertării - acolo unde începe postul inimii

Am ajuns din nou la Xenofont… dar nu mai eram același om care coborâse prima dată în curtea mănăstirii. ( Primul popas pe Sfântul Munte - Mănăstirea Xenofont )

Atunci priveam marea, zidurile, icoanele… acum simțeam că locul mă privește pe mine.

Și poate că nu întâmplător începutul pelerinajului se lega acum de începutul Postului.

Oare începuturile adevărate vin de două ori… ca să le înțelegem?

Vecernia Iertării a început în liniște. O liniște adâncă, așezată… ca o chemare care nu te zorește. Stăteam în strană lângă Părintele Ieromonah Meletie Vatopedinul și simțeam că nu mai sunt doar un pelerin venit să vadă… ci cineva care trebuie să lase ceva în urmă. Nu știam exact ce. Dar simțeam.

Cântările curgeau lin, ca și cum nu voiau să tulbure nimic dinăuntru. Și totuși… tulburau.

Nu zgomotos. Ci ca o apă care spală încet o rană. Și m-am întrebat:

De ce doare liniștea uneori mai mult decât zgomotul?

Schitul Sfântului Andrei - Tăcerea în care Dumnezeu așteaptă

Am plecat de la Vatoped cu pașii încetiniți, ca și cum ceva din mine nu voia să se desprindă. Lumina pe care o purtam nu era încă a mea pe deplin… dar nici nu mai puteam trăi fără ea.

Drumul spre Xenofont a fost tăcut. Nu mai era un drum între două locuri, ci unul între două stări. Și, fără să-mi dau seama când, în fața mea s-a deschis Schitul Sfântului Apostol Andrei - „Seraiul”.

Un nume ciudat la început… „Palat”. Dar nu un palat al lumii acesteia, ci unul care păstrează urmele unei alte împărății - una care trece prin suferință, prin părăsire și prin întoarcere.

Am pășit în curte și, deși zidurile sunt impunătoare, nu m-a copleșit măreția, ci istoria care se simțea în aer.

Vatoped - Lumina care mă aștepta

 

Am lăsat în urmă Ivironul cu o liniște care nu mai era doar a locului, ci devenise a mea. Drumul spre Mănăstirea Vatoped nu a mai fost un simplu mers dintr-un loc în altul, nu mai simțeam nevoia să întreb sau să caut explicații. Era suficient să fiu acolo, să primesc.

Pe măsură ce ne apropiam, mănăstirea se arăta încet, așezată între verdele muntelui și deschiderea mării, ca o cetate care nu apără ceva din lumea aceasta, ci păzește o taină. Zidurile ei nu impresionau prin mărime, ci printr-o statornicie care se simțea dincolo de piatră.
Știam din cuvintele ghidului nostru, Mihai N., că locul acesta poartă peste o mie de ani de rugăciune neîntreruptă. 

Am intrat în biserică și pașii mi s-au încetinit de la sine.

Minunea pe care am priceput-o mai târziu

Am plecat de la Mănăstirea Iviron cu această liniște care parcă ne dădea aripi. Știam că urma să mergem spre Vatoped...

Dar ceva în mine astăzi cere o oprire… nu în drum, ci în felul în care aleg să spun mai departe cele întâmplate. Pentru că nu toate se cer scrise neapărat într-o ordine cronologică. Unele… se cer mărturisite atunci când se luminează.

Și abia acum, în ajunul sărbătorii Sfântul Gheorghe, simt că ceea ce am trăit atunci nu mai este doar o amintire, ci și o minune. Și poate tocmai de aceea nu pot continua cronologic, ca și cum aș povesti un drum… când, de fapt, este o întoarcere.

O întoarcere la un moment pe care atunci l-am trăit… dar abia acum îl pricep.

La hotarul dintre mare și inimă

Ne aflam la hotarul dintre Mănăstirea Xenofont și Dohiariu. Între piatră și mare. Între statornicie și mișcare.

Atunci a fost doar un loc frumos.

Acum… îl văd ca pe o întrebare.

Iviron - lecția tăcută a Portăriței

Zorii dimineții ne-au găsit în Kareia într-o liniște adâncă, diferită de liniștea nopții, mai așezată, ca și cum tot ce se trăise în mine peste noapte continua să lucreze fără cuvinte. Nu dormisem cu adevărat. Sau poate dormisem altfel, cu mintea și inima în același loc, fără să se mai împrăștie în griji și gânduri. Spovedania, Împărtășania, cuvintele auzite, toate rămăseseră în mine ca o lucrare care nu se oprește.

Am pornit dis-de-dimineață spre Mănăstirea Iviron, iar drumul a fost tăcut. Nu mai era în mine aceeași curiozitate de la începutul pelerinajului, ci mai degrabă o așteptare liniștită, ca și cum ceva urma să se descopere fără grabă.

Mănăstirea, așezată între munte și mare, părea mai degrabă o poartă decât o construcție. Știam din cele spuse de Mihai N., ghidul nostru, că a fost zidită la sfârșitul secolului al X-lea de Ioan Iviritul, un om care a lăsat în urmă viața de curte, funcțiile și slava lumii, alegând să se retragă în viața de rugăciune. Și mă întrebam în mine, fără să găsesc un răspuns imediat, ce înseamnă cu adevărat să schimbi o lume întreagă pe tăcerea unei mănăstiri.

MIELUŢUL CINEI DE TAINĂ

 Traian Dorz, CIREŞUL ÎNFLORIT

Era în Joia Mare, dimineaţa. În Ierusalim, sărbătorile Paştelui se apropiau de sfârşit. Urmau cele două zile mai mari. A doua zi era Vineri, ziua pregătirii, ziua dinaintea Sabatului, apoi venea Sabatul cel mare, care încheia cele şapte zile Pascale.

În toate casele fiilor lui Israel se pregătea jertfirea mieluţului pascal, în amintirea serii dinaintea eliberării strămoşilor lor din Egipt, când Domnul Dumnezeu poruncise ca fiecare familie israelită să taie un miel pentru masa de pregătire a ieşirii lor din robie, iar cu sângele mielului să ungă uşorii porţii, spre a fi un semn pentru îngerul nimicitor care va trece în noaptea aceea şi va ucide pe toţi întâii născuţi din casele asupritorilor poporului lui Dumnezeu.

Astfel, îngerul morţii intra în toate casele care nu aveau semnul sângelui pe uşorii porţii. Dar cei care aveau acest semn au fost salvaţi.

Deci toate casele şi familiile evreieşti se pregăteau, şi în acest an, cu mieluţul obişnuit, după tradiţie, pentru Cina de Paşti… În toate părţile vedeai oameni ducându-se şi venind, căutând să-şi facă rost fiecare de un miel pe care să-l taie, după cum fusese cândva porunca Domnului şi după cum se păstra cu sfinţenie şi acum obiceiul acesta străbun. Piaţa Ierusalimului era plină de mieluţi legaţi de picioare şi trântiţi pe jos, pregătiţi să fie luaţi şi duşi la junghiere.

† 8 aprilie - 14 ani de la nașterea în Ceruri a Părintelui Crăciun Opre, mărturisitor al ortodoxiei în temnițele comuniste, pătimitor în Experimentul Pitești

 Copilăria

Părintele Crăciun Oprea s-a născut în ziua de 17 iunie a anului 1925, în satul Cărăsău (Bihor), în apropiere de Munţii Codrului, din părinţii Crăciun Oprea şi Saveta Oprea. Bucuros şi sfânt ca o sărbătoare, i-a fost nu numai numele, dar şi obiceiul, căci toată viaţa sa Părintele a preţuit-o ca pe o sărbătoare şi şi-a desăvârşit-o prin vieţuire cinstită şi cuvioasă, dar şi prin grele pătimiri, ce i-au curățit sufletul ca aurul în topitoare. De la părinţii săi primeşte o aleasă educaţie creştină, plămădită cu bun simţ, cinste dar mai ales în frica de Dumnezeu. Despre copilăria sa şi bunăcuviinţa şi evlavia ţăranului român din satul său, Părintele Crăciun poveste aşa: „Sunt dintr-un sat oarecare, din Bihor, cu 500 de case; tot timpul tinereţii pe care l-am prins acolo ştiam că sunt numai 4 beţivi. Astăzi nu ştiu câţi sunt. Şi erau renumite numai 2-3 femei care nu erau cinstite. …În familiile noastre creştine când se lăsa post, şi de Sf. Maria şi de Postul Crăciunului era obiceiul să se spele cu leşie vasele şi se postea în timpul postului şi dacă aveai şapte vaci cu lapte, puneai laptele în oale de pământ şi în ajunul Crăciunului cei ce nu aveau vacă sau porc tăiat gustau din cele ce primeau de la cei ce aveau, ca în ziua de Crăciun să fie cu toţii fraţi şi cu poalele pline, şi cu Sf. Cuminecătură şi cu cele potrivite ca să fie toţi o familie. Această tradiţie se cuvine să o readucem noi”.

Kareia - locul unde am învățat să-L port pe Hristos

Se lăsa seara când am ajuns în Kareia și parcă fără să ne dăm seama am intrat într-un alt fel de spațiu, diferit de liniștea adâncă a mănăstirilor prin care trecuserăm până atunci. Kareia nu seamănă cu o capitală în sensul obișnuit, ci mai degrabă cu un târg monahal în care viața curge într-un amestec de rânduială administrativă și duh de rugăciune.

Am început să mergem pe strada principală, pavată cu piatră, și m-a surprins forfota locului. După atâta liniște, vedeam călugări grăbiți, mașini, pelerini, clădiri administrative, conacele în care locuiesc reprezentanții mănăstirilor… și totuși, nimic nu deranja în mod real. Era o ordine firească, ca și cum toate acestea își aveau locul lor și nu tulburau esențialul.

În centrul acestui mic oraș se află Biserica Protaton, spre care ne-am îndreptat aproape instinctiv. Se spune că aici este inima Athosului și că în acest loc Maica Domnului a cerut ca muntele să fie grădina ei. Nu știu dacă a fost sugestia sau ceva mai mult, dar în fața bisericii am simțit că nu sunt doar niște cuvinte, ci o realitate care se trăiește.

Mihai N., ghidul nostru, ne-a vorbit despre martirii care au pătimit în acest loc pentru dreapta credință, iar gândul că pășesc într-un spațiu sfințit nu doar de rugăciune, ci și de jertfă, m-a făcut să mă adun și mai mult în mine.

Ne-a vorbit apoi ghidul nostru, de Icoana Maicii Domnului Axion Estin. De faptul că aici s-a cântat pentru prima dată „Cuvine-se cu adevărat”...

În fața Icoanei Maicii Domnului „Înlăcrimata” - Schitul Sfântului Ilie

Ne-am urcat din nou în microbuz, iar drumul a început să curgă mai repede, ca și cum timpul însuși ar fi grăbit puțin ritmul pelerinajului nostru.

Fiecare privea pe geam, dus în gândurile lui. După tot ce trăisem la Mănăstirea Simonos Petras, parcă nu mai simțeam nevoia de cuvinte. Doar să fim acolo, să mergem mai departe.

Când am ajuns, am coborât și am privit înainte.

Schitul Sfântului Ilie se ridica în fața noastră cu o măreție liniștită, dar copleșitoare. Nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci. Cupolele lui impunătoare se înălțau spre cer, iar zidurile aveau ceva dintr-un palat vechi, neatins de timp.

Am intrat pe sub turnul clopotniței, pe sub acea poartă de piatră care părea că desparte două lumi. Deasupra, Sfântul Prooroc Ilie ne privea din pictură, ca un străjer tăcut.

Înăuntru… totul se schimba.

Liniștea nu mai era doar liniște. Era adâncă. Cuprinzătoare. Ca și cum locul acesta nu era doar zidit, ci trăit de rugăciune.

Clopotul din inimă: la Simonos Petras

Am lăsat în urmă liniștea adâncă de la Mănăstirea Xiropotamu, dar simțeam că ceva din ea rămăsese în mine, ca o candelă aprinsă care nu se mai stinge ușor. Drumul continua, iar pașii ne purtau mai departe, spre un loc despre care auzisem că nu seamănă cu nimic din ce văzusem până atunci.

Pe măsură ce înaintam, poteca urca și cobora printre copaci, iar la un moment dat, printre ramuri, am zărit pentru prima dată silueta mănăstirii. 

Mănăstirea Simonos Petras nu părea zidită, ci mai degrabă așezată acolo de o mână nevăzută. Ridicată pe stâncă, deasupra mării, sfida orice logică omenească. Sub ea, prăpastia se deschidea abrupt, iar marea, departe, respira liniștit.

Am simțit atunci cât de mic este omul și cât de mare este credința care poate ridica o asemenea lucrare.

Am intrat în curte în tăcere. Lemnul vechi, zidurile înalte și liniștea aceea adâncă aveau ceva viu, ca și cum rugăciunea nu se oprise niciodată aici.

În biserică, lumina era blândă. Ne-am apropiat încet de sfintele moaște, iar pașii parcă se opreau singuri. Și atunci am ajuns în fața ei.

Mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena.

Am privit-o cu emoție, dar când m-am apropiat și am atins-o ușor cu buzele, am simțit ceva ce nu pot explica pe deplin. Era caldă. Nu doar o căldură a trupului, ci o căldură vie, ca o prezență.

M-am retras puțin și am rămas nemișcat. M-am gândit că aceasta este mâna care L-a atins pe Hristos cel Înviat. Mâna celei care a fost prima martoră a Învierii. Și acum, după atâtea veacuri, căldura aceea rămânea, ca o mărturie tăcută că Dumnezeu este viu.

Am simțit cum inima mi se înmoaie și am închis ochii. Nu mai eram atent la nimic din jur. Doar la liniștea aceea care cobora încet în mine.

Lumina de la Ierusalim

 Zvonurile (false deocamdată) că Biserica Sfântului Mormânt ar putea fi închisă au stârnit neliniște și multe reacții. Nu pentru că lumina nu ar mai exista, ci pentru că ne temem că nu o vom mai primi așa cum ne-am obișnuit.

Nu am nimic împotriva aducerii Sfintei Lumini și nu pun la îndoială minunea care se petrece an de an în acel loc binecuvântat. Este un dar și o mărturie vie pentru credincioșii ortodocși.

Și totuși, nu pot să nu observ o schimbare ( să nu spun fățărnicie) în noi: anul trecut, în preajma Învierii, circulau întrebări și îndoieli - dacă este necesară această lumină, dacă fără ea mai există Înviere.

Astăzi, când există riscul să nu mai ajungă, aceleași glasuri par să-i ducă dorul.

Între Rusikon și Xiropotamu

Am pornit mai departe, lăsând în urmă agitația discretă a Rusikonului și ne-am îndreptat către Schitul Sfântul Pantelimon vechi. Drumul era mai îngust. 

Schitul se arăta timid, dar cu o noblețe veche, răbdătoare. Clădirile păstrate aici purtau amprenta secolelor, iar zidurile încă păstrau istoriile și rugăciunile celor care le-au locuit. Am intrat în biserică cu pași încetiniți, ca nu cumva să tulburăm taina locului, și ne-am închinat la icoanele vechi: Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Pantelimon (secolul al XVIII-lea), Icoana Maicii Domnului (secolul al XIII-XIV-lea) și Icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel (secolele al XI-XII-lea).

Liniștea era adâncă. Mă simțeam mic și totuși legat de toți cei care, de-a lungul veacurilor, au venit aici cu credință și smerenie. În fața icoanelor, am simțit din nou că nu sunt singur în rugăciune.

După ce am rămas câteva clipe în tăcere, am continuat drumul către Mănăstirea Xiropotamu. Drumul era mai abrupt.

Noua notă de lectură pentru „GENESIS” de Robert Vladu - o nouă perspectivă mai caldă și accesibilă

„GENESIS” continuă să mă fascineze prin profunzimea și frumusețea imaginilor sale, dar dacă prima mea notă de lectură a fost mai analitică, acum am recitit poezia cu ochii sufletului și am simțit poezia mai aproape de viața noastră.

La prima vedere, Vladu ne trimite în primul moment al creației, unde totul e gol și tăcere:

„ din locul ce n-a fost vreodat’ ce n-are timp sau lege

din ce nu e și încă sunt dorințe și nevoi

ce stau așteaptă un cuvânt pe dată să se-nchege

un început avem cu toți cei vechi ca și cei noi”

Aici simțim, mai simplu spus, începutul - un spațiu alb, plin de potențial. În prima lectură am analizat golul ca un simbol biblic; acum îl vedem mai cald: e un loc în care se poate naște orice, chiar și emoția noastră.

Apoi apar lumina și ființele create, în versuri precum:

„și pâlpâie în depărtări ce n-au margini sau maluri

un ciob de foc există în ea cea care nu se schimbă

îi suflă cu răceli pe el să-l piardă în a ei goluri

tot mai de dor se aprinde în ea nu poate să îl stingă”

Sub ocrotirea Sfântului Pantelimon – popas la Rusikon

Drumul de la Xenofont până la următoarea oprire nu era lung. Marea rămânea aproape de noi, în partea dreaptă, iar drumul urma linia țărmului ca și cum ar fi vrut să ne conducă încet, fără grabă, spre următorul popas.

După puțin timp, clădirile mari ale mănăstirii au început să se contureze în fața noastră. Spre deosebire de Xenofont, aici totul părea mai impunător. Cupole verzi, clădiri înalte și lungi, așezate chiar lângă mare.

Ajunseserăm la Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, cunoscută de toți pelerinii și ca Rusikon - mănăstirea rușilor din Sfântul Munte. Este a nouăsprezecea în ierarhia mănăstirilor athonite și se află chiar între Xenofont și portul Dafni, pe coasta de vest a peninsulei.

Construcțiile pe care le vedem astăzi sunt ridicate în mare parte la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă istoria locului este mult mai veche.

Mihai N. ne-a povestit că prima așezare rusească organizată din Athos nu a fost chiar aici, ci la o veche mănăstire numită Xylurgos, fondată în secolul al XI-lea. Mai târziu, acea așezare a devenit ceea ce astăzi este cunoscut drept Schitul Bogorodița sau „Vechiul Rusikon”, aflat mai sus pe munte, pe drumul care duce spre Kareia. De-a lungul timpului, monahii ruși au coborât mai aproape de mare, iar mănăstirea s-a dezvoltat treptat pe locul unde ne aflam noi acum.

Primul popas pe Sfântul Munte - Mănăstirea Xenofont

 

După ce am coborât în portul Dafni, ne-am strâns rucsacurile și, împreună cu ceilalți pelerini, am pornit spre prima noastră oprire: Mănăstirea Xenofont.

Drumul nu era lung, dar fiecare pas avea o greutate diferită. Poate pentru că eram deja pe pământul Athosului și simțeam că fiecare loc are o poveste, fiecare zid poartă o rugăciune rostită de sute de ani.

Când am ajuns, primul lucru care mi-a atras privirea a fost așezarea mănăstirii chiar lângă mare. Aflată pe țărm, între mănăstirile Dohiariu și Rusikon. Valurile loveau liniștit malul, iar clădirile mănăstirii păreau să vegheze deasupra apei ca niște străjeri tăcuți.

Era o liniște aparte. Nu liniștea care vine din lipsa sunetelor, ci acea pace care pare să cuprindă tot locul.

Mănăstirea este închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și ocupă astăzi locul al cincisprezecelea în ierarhia mănăstirilor athonite.

Dafni - Portul Sfântului Munte

Dimineața în Ouranoupolis a venit aproape pe nesimțite.

Cerul era limpede, iar marea, care cu o seară înainte părea neliniștită, se smerise ca un îndemn pentru fiecare dintre noi. Parcă cineva îi spusese peste noapte să se liniștească.

Țineam în mână permisul de acces și îl priveam din când în când, fără să-mi dau seama de ce. Era doar o hârtie, dar în același timp era mai mult decât atât. Era dovada că ni se îngăduise intrarea.

Când vaporașul s-a apropiat de chei, emoția a crescut brusc. Pelerinii s-au ridicat aproape în același timp, fiecare strângându-și rucsacul, cu emoție. Nu era o îmbarcare obișnuită, mai ales pentru cei care erau aici pentru prima dată.

Ne-am urcat și, încet, Ouranoupolis a rămas în urmă.

Ouranoupolis – între lume și munte

Am revenit a treia oară în Grecia. Prima dată, într-un pelerinaj extins, cu opriri multe și inima deschisă ca o carte proaspăt tipărită. 

Atunci am ajuns la Mănăstirea Sfântul Efrem Sirul, la Mănăstirea Kato Xenia, unde se păstrează o mică parte din Cinstitul Brâu al Maicii Domnului, pe insula Evia la Biserica Sfântul Ioan Rusul, apoi din nou în Nea Makri, la Mănăstirea Sfântul Efrem cel Nou.

Am ajuns și la Catedrala Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României, și la Biserica Sfântul Dimitrie, unde izvorăște mirul. Și în multe alte locuri binecuvântate.

Atunci am mers cu bucuria celui care descoperă.

Acum merg cu dorul celui care a gustat și nu mai poate uita.

A doua oară am venit în vacanță, pentru câteva zile. De pe brațul Kassandra, într-o dimineață limpede, am văzut în depărtare un nor alb, aproape ireal, care învăluia un vârf de munte. Nu știam prea multe, dar inima a știut înaintea minții.

Era Athonul.

Și, privind spre el, am simțit un fel de chemare tăcută. Nu zgomotoasă, nu spectaculoasă. O atracție liniștită, ca atunci când vezi casa copilăriei de departe și nu știi de ce ți se umezește privirea.

Pe drum - între firea omului și chemarea inimii

Sunt pe drum… și, deși ar trebui să fiu mai duhovnicesc, slăbiciunile firii își spun cuvântul. A nins, iar în România - ca de atâtea ori - drumarii au fost luați prin surprindere. Zăpada, viscolul, nervii șoferilor, claxoanele… toate îmi amintesc că, oricât aș vrea să fiu deja în Athos, încă sunt în lume, cu toate ale ei.

Podul peste Dunăre… se lucrează la el de ani buni.  

Se circulă cu restricție: o oră pe sens.  

Noaptea dinainte - întrebări care nu dorm

A sosit noaptea. Un motel modest, cu pereți subțiri și lumină obosită, dar suficient cât să-mi adun gândurile.  
Dușul cu apă călduță, care ar fi trebuit să-mi moaie trupul pentru odihnă, a avut efect invers: m-a trezit, m-a înviorat, m-a pus în mișcare.  Parcă trupul știa că nu e o noapte obișnuită.

După rugăciunile serii, în loc să vină somnul, am rămas cu mine însumi.  

Mintea își dorea liniște, dar inima cânta pricesne.  
O luptă tăcută, dar intensă - ca două ape care se întâlnesc și nu știu încă încotro să curgă.

București - pelerinaj în pelerinaj

Seara dinaintea plecării - pelerinajul care pregătește pelerinajul 

Am poposit în București cu o seară înainte de plecare. Un popas scurt, dar cu folos, ca o respirație adâncă înainte de un pas important. Am mulțumit lui Dumnezeu pentru călătoria care mă așteaptă și pentru felul în care, chiar și aici, în mijlocul orașului, mi-a scos în cale câteva locuri cu încărcătură emoțională, ca niște semne discrete.

Biserica Sfântul Gheorghe -Nou

Să intri într-o biserică veche și să găsești acolo amintirea ultimului drum al poetului național Mihai Eminescu e ceva ce nu se uită.  

Ușa inimii – Athos în pași lăuntrici

Ce mă cheamă acum spre Athos?

Mă cheamă glasul rugăciunii inimii, acel „Doamne Iisuse Hristoase…” care nu vine din minte, ci din adâncul sufletului.

Mă cheamă și șoapta blândă a Maicii Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu…”  - care mă strânge la pieptul ei ca pe un fiu obosit.  

Simt că Athosul mă cheamă cu o liniște care nu poate fi refuzată.

Ce simt că am nevoie?

RUGĂCIUNEA ZIARISTULUI

În cadrul evenimentului Gala Premiilor „Excelența în jurnalism”, organizat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, care a avut loc la data de 16 februarie a.c., la Teatrul Ion Creangă din București, domnul Grigore Radoslavescu, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – Filiala Iași, a adus în fața publicului și a colegilor ziariști o rugăciune de o profundă încărcătură spirituală, care merită să-și afle locul de cinste în toate activitățile noastre.

Gestul său a fost mai mult decât un moment solemn – a fost o invitație la meditație, la unitate și la reafirmarea valorilor care trebuie să călăuzească profesia de jurnalist: adevărul, responsabilitatea, demnitatea și respectul față de oameni și față de cuvântul scris.

Rugăciunea rostită în cadrul Galei a reamintit tuturor că misiunea jurnalistului nu este doar una informativă, ci și una morală. Într-o lume în care informația circulă cu rapiditate, iar provocările sunt tot mai complexe, credința, echilibrul și conștiința profesională devin repere esențiale.

Împotriva mea însumi

Clik pe imagine :)

Din 3 octombrie 2025, am început să-i spun așa, o lucrare cu mine însumi. Ajunsesem la 108 kg. Acum, când scriu, am 98 kg. Nici nu mi-am închipuit cât este de greu să iei înapoi de la trup ceea ce prea lesne i-ai dat.

Și, odată cu această osteneală, am început să înțeleg mai limpede și lupta cu păcatul și cu cel viclean. Cât de ușor se strecoară slăbiciunea, cât de blând te ademenește obișnuința și cât de greu este apoi să dezveți ceea ce ai lăsat să prindă rădăcină.

Valentine’s și Moșii de iarnă: o singură zi, două feluri de a iubi

 

Anul acesta, Valentine’s cade într-o sâmbătă care nu e ca oricare alta. Sunt Moșii de iarnă - ziua în care pământul și cerul par să se atingă pentru o clipă, iar numele celor plecați se aud mai limpede în inimă. 
 
N-am fost niciodată omul gesturilor făcute pentru că „așa se poartă”. N-am alergat după inimioare roșii, nici după declarații scrise în grabă. Am crezut mereu că dragostea se trăiește în fiecare zi, în feluri mici și firești: o floare adusă fără motiv, o vorbă bună, o îmbrățișare..
 
Nu sunt fan Valentine’s Day
 
Iubirea-i ca o haină
pe care o porți zi de zi,
nu doar o dată pe an
când te hotărăști s-o scoți la purtare,
să fii romantic și galant
în jurul unei cine fastuoase,
ca și cum iubirea ar sta între două feluri de mâncare.
 
Iubirea-i ca un serial de film
pe care îl savurezi oră cu oră,
cu episoade bune și altele mai puțin bune,
nu doar un episod special
pe care-l aștepți un an întreg
ca pe o premieră în care uiți să trăiești
până la următoarea reluare.
 
Așadar, iubiți-vă în fiecare zi,
nu doar de Valentine's Day,
căci iubirea adevărată
este ca pâinea cu zahar:
simplă, dar hrănitoare!
 
S.M. - poem dintr-un posibil nou volum

https://soaptededor.blogspot.com/2025/02/nu-sunt-fan-valentines-day.html
 
Dar anul acesta simt altfel. Poate pentru că Valentine’s se întâlnește cu Moșii, poate pentru că dorul are și el calendarul lui tainic.

Notă de lectură - „Călătorii în trans‑luciditate” de Mihaela Manàsia

 

Cartea aceasta mi-a fost împrumutată spre lectură de prietenul meu, scriitorul Dumitru Tâlvescu, gest pentru care îi sunt recunoscător. Am dat astfel peste un volum de poezie care m-a surprins din primele pagini: „Călătorii în trans-luciditate”, de Mihaela Manàsia. Nu este genul de poezie clasică. E altceva. E ca și cum ai intra într-o casă cu multe camere, fiecare cu altă lumină, alt miros, altă stare.

 

La început, recunosc, m-am uitat la unele poeme și am zis: „Ce vrea să spună aici?” Dar, pe măsură ce citeam, am înțeles că nu trebuie să le iei ca pe niște ghicitori. Sunt mai degrabă niște stări, niște bucăți de viață văzute printr-o lupă care mărește tot ce e nevăzut. E o călătorie în care fiecare poem deschide o altă cameră a sufletului.

 

Cartea e împărțită în patru părți, fiecare cu alt ton.

26 ianuarie: între fascinația copilăriei și adevărul istoriei

 

o reflecție matură, scrisă din perspectiva celui care

și‑a trăit copilăria și adolescența sub regimul Ceaușescu

 
Astăzi, 26 ianuarie, ziua care altădată era împodobită cu lozinci și obligații, se așază în calendar ca o simplă dată de iarnă. Dar pentru mine, născut cu câteva luni înainte ca Nicolae Ceaușescu să fie înscăunat, această zi nu trece niciodată cu totul neobservată. Ea deschide un sertar al memoriei în care se amestecă lumini și umbre, construcții uriașe și lipsuri apăsătoare, speranțe naive și frici adânci.
 
Am crescut într-o lume în care se construia mult. Metroul, Transfăgărășanul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Biblioteca Naţională, Casa Radio, Casa Poporului, marile uzine, cartierele noi - toate acestea dădeau impresia unei țări care se ridică, care vrea să fie modernă, care vrea să arate lumii că poate. Pentru un copil, aceste lucruri aveau ceva fascinant. Era o energie a începuturilor, o senzație că România se transformă sub ochii noștri.

„Căci a vorbit Duhul Sfânt prin gura ei. ”

 Odată era în luna lui iulie, luna era plină pe cer senin ca ziua. El venise din ţarină, şi a văzut lanurile pline de clăi de grâu, jumătăţi de grâu, cum se cheamă în alte părţi. Ce s-a gândit el? „Ce bine ar fi să aduc eu o căruţă de grâu din acesta la mine”, că era grâu frumos. A venit acasă, a pregătit căruţa şi caii, drugul de legat snopii; a pus nişte fân pentru cai şi iarbă verde în căruţă şi-n puterea nopţii, când doarme şi pasărea – cum zice ţăranul –, a luat o copiliţă numai trei-patru ani cu el. Copilei îi plăcea să meargă cu tată-său cu căruţa totdeauna.

 – Tătăică, mă iei cu căruţa? 

– Te iau! 

Dar mă-sa a zis: 

– Stăi acasă!

– Nu! şi a început a plânge copila. 

– Dă-i drumul! Copila vrea să audă cum merg caii, s-o plimbe tată-său cu căruţa. 

DE BOBOTEAZĂ, SFÂNTUL CUVIOS PORFIRIE KAVSOKALIVITUL LA O CASĂ DE TOLERANȚĂ !

Băteam la ușile apartamentelor, îmi deschideau intram și începeam să când:

 „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…”.

Pe acea stradă, Mezonos, văd o ușă de fier. Exista și o curte cu mandarini, portocali… 

Părea o casă arătoasă, cu scări interioare. Era o casă cu etaj. Avea și intrare la subsol. Am urcat scările, am bătut la ușă și a venit o doamnă să-mi deschidă. Din obișnuință, am intrat și am început: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…”

Notă de lectură – „Balsamul din cuvinte” de Maria Luca

 

Cartea „Balsamul din cuvinte” de Maria Luca, apărută la Casa de Editură Exclusiv, Vulcan, 2024, nu este doar un volum de poezie creștină, este o reală experiență interioară. Citind-o, nu simți doar ritmul versurilor, simți că intri într-un spațiu de liniște, de meditație și de apropiere de Dumnezeu. Autoarea scrie cu sinceritate și delicatețe, cu o credință care nu obligă, dar care se oferă ca lumină și alinare.

 

Poemele d-nei Mariei Luca ating profund sufletul: vorbesc despre dorul de Dumnezeu, recunoștință, fragilitate și nădejde. Fiecare text pare o oprire pe un drum duhovnicesc pe care îl simți și al tău.

 

 „A mai trecut o iarnă” (pag. 5)

„A mai trecut o iarnă peste noi / Și câte vor mai trece, cine știe? / Au fost zăpezi ce-n suflete ne-au nins / Și timp a fost de har și bucurie…”

Despre prietenie, așa cum încă mai cred în ea

 

Prietenia nu se vede mereu în gesturi spectaculoase, ci în felul acela liniștit în care știi că poți conta pe cineva.
 
De multe ori, cei dragi nu pot schimba nimic din ceea ce trăim, nu pot muta obstacolele, nu pot vindeca instant dureri. Dar simpla lor prezență așază ceva în noi. Ne ajută să respirăm, să nu ne simțim pierduți, să avem curaj să mergem mai departe. Asta, cred eu, este una dintre cele mai mari puteri ale prieteniei.
 
Și dacă e ceva ce mă uimește mereu, este felul în care prietenii adevărați se bucură pentru tine ca și cum bucuria ta le-ar aparține din naștere. Acea clipă în care fericirea ta le luminează chipul este, cred, una dintre cele mai curate dovezi că dragostea prieteniei nu se măsoară în vorbe, ci în felul în care inimile bat la fel.

Anul 2026 și Copilul din noi

Încep această seară având pe buze şi pe suflet câteva versuri din "Poiana primei amintiri" de Nicolae Labiş, ce m-au lasat fără comentarii....

"Revăd din nou poiana primei amintiri -

Copilul care am fost eu spre mine vine,

Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...

- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...

Şi mă priveşte cu o candidă trufie,

În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,

Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie

- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?"

Dacă vom descoperi în noi acest "copil", fericie de noi, dacă nu, atunci nu vom cunoaşte îmbrăţişarea şi sărutul Tatălui Ceresc şi nici nu-i vom putea înţelege cu adevărat pe semenii noştri.

Mesaj de final de an

La sfârșit de an, când privim în urmă la drumul parcurs și la pașii pe care i-am făcut, ne dăm seama că fiecare clipă, fiecare încercare, fiecare bucurie și fiecare luptă au fost parte dintr-un drum care nu se termină aici. Pentru că, „dincolo de noaptea zilei de acum, unde se sfârșește capătul de drum… de-acolo ți-ncepe drumul adevărat”.

Anul care trece ne amintește că timpul nu este doar o măsură, este și o șansă de a ne opri, de a privi spre suflet, de a decide mai conștient cum vrem să trăim și încotro vrem să mergem.

Poezia de mai jos ne spune simplu și adevărat: cheia e încă în mâinile noastre. Putem lăsa porțile vieții, credinței, curajului și iubirii închise… sau le putem deschide cu încredere, cu recunoștință și cu nădejde.

IN MEMORIAM – VICTOR ISAC (29 decembrie 1917 - 29 aprilie 2003)

 – filosof, publicist, politician român, Cetăţean de onoare al municipiului Hunedoara 

• Victor Isac s-a născut la 29 decembrie 1917, la Zlaşti, lângă Hunedoara. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi cursurile Liceului Militar „Mihai Viteazul” din Târgu-Mureş. Îşi continuă studiile la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care a absolvit-o cu diploma „Magna cum laude” (1938-1942). 

• Debutează cu eseul „O plagă a intelectualismului: istoricismul”, în revista „Tinereţea” (1939). Profesor la Liceul „Aurel Vlaicu” şi Liceul Profesorilor Asociaţi, din Bucureşti (1939-1942). Colaborează la ziarul „Curentul” al cărui director era Pamfil Şeicaru (1940). 

• Preşedinte al Tineretului Universitar al Partidului Naţional Ţărănesc (1940-1944).

• Pregăteşte lucrarea de doctorat „Cunoaşterea inductivă”, la Catedra de Logică a Facultăţii de Filosofie din Bucureşti (1942-1944), însă, din cauza convingerilor politice, i s-a refuzat acordarea titlului de doctor.