La mulți ani, LEU!

 

Acum 190 de ani, la 16 septembrie 1836, domnitorul Alexandru Ghica instituia leul ca monedă a Țării Românești, echivalentul a 60 de parale.

La 22 aprilie 1867, în timpul domniei regelui Carol I, a fost promulgată Legea Monetară a României, care stabilea leul drept monedă națională. Primele monede de 1, 2, 5 și 10 bani au fost bătute în Anglia, la Birmingham.

Din 1870, monedele românești au început să fie emise de Monetăria Statului Român. Iar în 1868 a fost emisă prima monedă românească de aur, în valoare de 20 de lei - „polul” - într-un tiraj de doar 200 de exemplare.

Multe dintre acestea au fost oferite politicienilor români, diplomaților străini și unor suverani europeni. Câteva zeci de exemplare ar fi fost zidite chiar la temelia Castelului Peleș din Sinaia.

De reținut: Cel mai puternic leu din istoria României a fost cel din 1876, atunci când cu un leu puteai cumpăra zece pâini...Un litru de vin costa 0,40 lei, kilogramul de carne costa 0,34 lei, iar kilogramul de cartofi era 0,05 lei

Leul a trecut, de-a lungul istoriei, prin perioade de glorie, dar și prin momente dificile. După Primul Război Mondial, moneda românească a intrat într-o perioadă de puternic declin și a ajuns una dintre cele mai slabe monede din Europa.

Astăzi, după aproape două secole, leul este încă moneda României.

Regele Mihai I - un copil în fruntea țării și o lecție pentru oamenii mari

 

Ieri, 29 august 2026, la Simpozionul „Ziua Limbii Române”, organizat de Filiala „Mihai Eminescu” Timiș a UZPR, în staţiunea balneoclimaterică Băile Călacea, am avut bucuria să cunosc doi tineri, Răzvan și Andrei, din Timișoara, reprezentanți ai Grupului Monarhic Român „Regele Mihai I”.

 

Prezența lor, tinerețea, convingerile pe care le-au exprimat și, mai ales, cuvântul rostit. mi-au adus aminte de un articol pe care l-am citit cu ani în urmă și care, recitit astăzi, pare surprinzător de actual.

 

Era un text semnat de părintele Iosif Trifa, publicat în Lumina Satelor, în anul 1927, pe când România îl avea în frunte pe un Rege-copil.

 

Părintele Trifa privea atunci spre copilul Mihai nu doar ca spre un suveran, ci ca spre o pildă pentru o țară întreagă. Și scria câteva cuvinte care m-au făcut să mă opresc și să mă gândesc la România de astăzi:

 

„Odinioară un Copil a mântuit neamul omenesc

– un copil s-a dat și neamului românesc –

 

Dumnezeu a voit ca în fruntea țării noastre să ajungă un rege copil (n.n. Regele Mihai I). Un copilaș de 6 ani este regele nostru, dar acest rege este cel mai curat și mai nevinovat dintre toți regii pământului. Odinioară un Copil a mântuit neamul omenesc. Un copil s-a dat și neamului românesc. El ne va fi spre mântuire națională când ne vom sili să fim și noi ca el: curați în sufletele și purtările noastre. Odinioară, Domnul Iisus a pus un copil în fața apostolilor bântuiți de ispita trufiei, zicându-le: „de nu veți fi ca pruncul acesta nu veți intra în Împărăția Cerurilor” (Matei 18, 2). Domnul a pus și în fruntea țarii noastre un Copil. L-a pus în fruntea noastră și în fața noastră să luam de la el pildă de curăție sufletească. Stările din țara noastră așteaptă și ele un mântuitor, o mântuire, o îndreptare. Unii așteaptă această îndreptare de la politică, alții de la ușurarea crizei financiare, alții de la mișcarea studenților… dar această mântuire nu va veni decât de la îndreptarea și după îndreptarea noastră și a purtărilor noastre.

 

Pr. Iosif Trifa, Lumina Satelor nr. 52, 1927”

 

Aproape un veac ne desparte de acele cuvinte. Dar întrebarea lor a rămas.

Ce fel de oameni creștem astăzi? Și, mai ales, ce fel de oameni vrem să avem mâine în fruntea României?

Despre poezie, credință și un suflet care încă zboară

Astăzi, de Ziua Poetului, mă opresc pentru o clipă și mă întreb, poate mai sincer decât am făcut-o vreodată:

„Când spun «sunt poet», simt că spun adevărul despre mine?”

Am pornit de jos, de acolo de unde mulți nu mai credeau că mă voi ridica. Am fost cel mai mic dintre ai mei. Între semeni, am fost adesea marginalizat. Apoi am găsit, între frații din Oastea Domnului Brașoveni, o familie de suflet. Mai târziu, pașii m-au dus și printre oameni unde m-am simțit din nou ca un străin. Poate că tocmai toate acestea m-au învățat să privesc altfel oamenii, durerea, singurătatea, bucuria și nădejdea.

Am publicat patru cărți de poezie. Unii spun că asta mă face poet. Alții nu sunt de aceeași părere. Și, desigur, fiecare are dreptul la propria judecată. Dar mă întreb dacă, până la urmă, nu contează și ceea ce spun eu despre mine.

Părintele Porfirie spunea că sufletul creștinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să trăiască printre visări. Și spunea un lucru care m-a urmărit:

„Cel ce voiește să devină creștin trebuie mai întâi să devină poet.”

Încearcă astăzi să pui în balanţă iubirea şi iertare…

 Ne-am străduit să iubim, ne-am oferit inima şi sufletul?

– Am dat tot ce aveam mai bun pentru această iubire?
– Iubirea din sufletul meu reprezintă Adevărul?
– Adevărul din mintea mea oglindeşte Iubirea?
– Ce îi ofer azi aproapelui meu? Ce îi oferă iubirea mea?

Când mă uit peste atâtea întrebări care trimit sper iubire, mă ruşinez, gândindu-mă că puteam face mult mai mult…

O istorioară spune că odată un om a avut bucuria să fie primit în cer, înainte să fi sfârşit viaţa pământească. Un înger, luându-l de mână, l-a dus într-un palat strălucitor unde se aflau o mulţime de oameni în jurul unei mese bogate, încărcată cu mâncare.

Rugăciunea pe care am uitat-o

 „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primește rugăciunea nevrednicului robului Tău. Întoarce-Ți mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră. Nu ne omorî cu foame și cu sete pe noi, oamenii, și dobitoacele. Ci cu milostivire poruncește norilor din cer să slobozească pământului ploaie la vreme, ca să-l răcorească și să crească iarbă dobitoacelor și verdeață spre slujba oamenilor și să aducă roadele cele de trebuință vieții noastre; ca să preaslăvim sfânt numele Tău, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” (Rugăciune la vreme de secetă și foamete)

 

Rugăciunea aceasta nu e doar un text frumos. E un adevăr simplu: fără Dumnezeu, pământul rămâne uscat și omul gol. Bătrânii noștri nu stăteau la discuții. Când venea seceta, ieșeau pe ogor, cu preotul în frunte și se rugau. Nu le era rușine. Nu le păsa cum arată în ochii altora. Știau de unde vine ajutorul.

„ (…) Doamne, știm că suntem nevrednici de îndurările Tale și că nu suntem vrednici să ridicăm ochii noștri. Tu ești drept, noi suntem nedrepți, Tu iubești, noi dușmănim, Tu ești îndurător, noi neîndurători… Așa, Doamne, Dumnezeul nostru, auzi-ne pe noi păcătoșii și nu trece cu vederea rugăciunile noastre, nici să biruiască fărădelegea noastră mila Ta, pentru că numai de sete ne topim ci, și de alte mii de rele, trimite, Doamne, binecuvântarea ploii Tale…”

Pe urmele Maicii Domnului, spre Vârful Athonului

 

Între chemare și răspuns - „Până unde ești dispus să mergi?”
 
Pelerinajul din februarie a rămas în mine ca o chemare liniștită. A fost un început - unul în care Athosul mi s-a descoperit în tăcere, în primăvară, în pași mai cumpătați și în întâlniri care nu se uită. Nu a fost doar un drum, ci o așezare. O coborâre în sine, mai mult decât un urcuș.
 
Am plecat atunci cu sentimentul că am primit ceva, dar fără să pot cuprinde pe deplin darul. Ca și cum Grădina Maicii Domnului îți arată doar atât cât ești pregătit să primești.
 
Au trecut luni. Dar liniștea aceea nu m-a părăsit. Din când în când, revenea ca o adiere: în gând, în rugăciune, în dor. Și, fără să-mi dau seama când anume s-a născut hotărârea, am înțeles că pelerinajul nu se încheiase. Doar se oprise pentru o vreme.
 
Astfel a venit chemarea verii.
 
Dacă februarie a fost despre a învăța să asculți, iulie avea să fie despre a răspunde. Dacă atunci am fost primit, acum eram chemat mai sus - la propriu și la figurat.

Un colț de rai în casa doamnei Nora Hruban și a domnului Virgil Ioviță

 

Astăzi, câteva suflete de poeți și scriitori am avut privilegiul de a poposi în casa distinsei doamne Nora Hruban. Nu despre întâlnirea literară sub genericul „Arta ca o pasăre de foc” vreau să scriu, deși a fost un binecuvântat prilej de bucurie și părtășie literară. Vreau să scriu despre ceea ce am descoperit dincolo de cuvinte: un adevărat muzeu al sufletului.

 Casa doamnei Norei Hruban , curtea, grădina și încăperile poartă amprenta unui creator autentic, pentru care frumosul nu este un exercițiu artistic, ci un mod de a trăi. Fiecare perete spune o poveste prin picturile sale, fiecare sculptură pare că a prins viață dintr-o taină a lutului, iar fiecare obiect vorbește despre răbdare, talent și o neobosită dăruire.

 Doamna Nora Hruban este una dintre acele personalități rare care reușesc să îmbine cu naturalețe poezia, pictura, sculptura și arta bijuteriei. În mâinile sale, lutul capătă suflet, culoarea devine emoție, iar cuvântul se transformă în versuri. Lucrări precum Mireasa din Oaș, Fetele de la Căpâlna sau Joc pe Valea Mureșului sunt mărturii ale unei sensibilități artistice aparte, iar tablourile care împodobesc casa, inclusiv portrete ale unor mari scriitori români, transformă locuința într-o veritabilă galerie de artă.

Plecam din nou din port - spre casă

Am ajuns în portul Mănăstirii Xenofont mai devreme decât era nevoie. Nu din grabă, ci din dorința de a mai rămâne puțin. Marea era liniștită, iar Athosul părea că nu se lasă părăsit ușor.

Când barca s-a desprins de țărm, am simțit pentru prima dată că plec cu adevărat. Nu doar dintr-un loc, ci dintr-o stare. Mănăstirea se îndepărta încet, iar în mine rămânea o liniște pe care nu o puteam explica.

Ouranoupolis a apărut în zare ca o chemare înapoi spre lume.

De aici a început drumul spre casă, dar nu fără o ultimă oprire în Grecia - „Așezământul monahal al Maicii Domnului - Bucuria celor întristați (necăjiți)” din Palaiochori, Grecia.

Este unul dintre acele locuri pe care le poți trece cu ușurință cu vederea, deși se află aproape de drum. Dar cei care ajung aici vorbesc despre el ca despre o „comoară ascunsă”.

Curtea mănăstirii este plină de viață. Fiind în luna februarie, nu am văzut decât florile, așezate cu grijă și chiar și atunci purtând o frumusețe discretă, de început de primăvară. 

APRECIERI ALE PERSONALITĂŢII ŞI ACTIVITĂŢII PĂRINTELUI IOSIF TRIFA

 

La Sibiu, pe lângă Mitropolia noastră ortodoxă, lucrează de ani de zile, cu multă râvnă, un preot. Nu este un cuvânt de laudă dacă voi spune: cel mai harnic preot din ţară. El este redactorul unei foi pentru popor care se împrăştie la săteni, o foaie pentru norodul cel mare al satelor. Are în ea fel de fel de ştiri folositoare. Dar mai ales are o parte pe care nici o altă publicaţie n-o are aşa de minunat şi de bogat tâlcuită: e partea creştinului. Foaia poartă numele Lumina Satelor. Cine se va abona la ea este în câştig. (...) Dar preotul de la Sibiu mai are o sumedenie de cărţi din care se vede că darul lui Dumnezeu a fost din belşug revărsat peste inima acestui minunat slujitor al Lui. (...) Le recomandăm bucuros pe toate.

Numele preotului e bine să fie pus la inimă ca o pildă rară de ucenic al Mântuitorului. Însemnaţi-l bucuroşi ca pe o descoperire: preotul Iosif Trifa.

Nicolae IORGA

Din portul Mănăstirii Xenofont spre Ouranoupolis

Stăteam în port, cu pașii parcă ancorați în pământ, deși știam că urmează să plec.

Marea era liniștită… prea liniștită… de parcă știa și ea că despărțirile nu trebuie tulburate.

În spatele meu, Xenofontul rămânea tăcut. Și m-am întrebat:

Doamne, de ce plecăm tocmai când începem să înțelegem ceva?

Tăcere. Sau poate răspuns.

Am urcat în barcă fără grabă. Și, pe când ne desprindeam de țărm, ceva din mine nu voia să plece… iar altceva știa că trebuie.

Și atunci au început să treacă prin mine, ca niște icoane mișcătoare, toate zilele…

Vecernia Iertării - acolo unde începe postul inimii

Am ajuns din nou la Xenofont… dar nu mai eram același om care coborâse prima dată în curtea mănăstirii. ( Primul popas pe Sfântul Munte - Mănăstirea Xenofont )

Atunci priveam marea, zidurile, icoanele… acum simțeam că locul mă privește pe mine.

Și poate că nu întâmplător începutul pelerinajului se lega acum de începutul Postului.

Oare începuturile adevărate vin de două ori… ca să le înțelegem?

Vecernia Iertării a început în liniște. O liniște adâncă, așezată… ca o chemare care nu te zorește. Stăteam în strană lângă Părintele Ieromonah Meletie Vatopedinul și simțeam că nu mai sunt doar un pelerin venit să vadă… ci cineva care trebuie să lase ceva în urmă. Nu știam exact ce. Dar simțeam.

Cântările curgeau lin, ca și cum nu voiau să tulbure nimic dinăuntru. Și totuși… tulburau.

Nu zgomotos. Ci ca o apă care spală încet o rană. Și m-am întrebat:

De ce doare liniștea uneori mai mult decât zgomotul?

Schitul Sfântului Andrei - Tăcerea în care Dumnezeu așteaptă

Am plecat de la Vatoped cu pașii încetiniți, ca și cum ceva din mine nu voia să se desprindă. Lumina pe care o purtam nu era încă a mea pe deplin… dar nici nu mai puteam trăi fără ea.

Drumul spre Xenofont a fost tăcut. Nu mai era un drum între două locuri, ci unul între două stări. Și, fără să-mi dau seama când, în fața mea s-a deschis Schitul Sfântului Apostol Andrei - „Seraiul”.

Un nume ciudat la început… „Palat”. Dar nu un palat al lumii acesteia, ci unul care păstrează urmele unei alte împărății - una care trece prin suferință, prin părăsire și prin întoarcere.

Am pășit în curte și, deși zidurile sunt impunătoare, nu m-a copleșit măreția, ci istoria care se simțea în aer.

Vatoped - Lumina care mă aștepta

 

Am lăsat în urmă Ivironul cu o liniște care nu mai era doar a locului, ci devenise a mea. Drumul spre Mănăstirea Vatoped nu a mai fost un simplu mers dintr-un loc în altul, nu mai simțeam nevoia să întreb sau să caut explicații. Era suficient să fiu acolo, să primesc.

Pe măsură ce ne apropiam, mănăstirea se arăta încet, așezată între verdele muntelui și deschiderea mării, ca o cetate care nu apără ceva din lumea aceasta, ci păzește o taină. Zidurile ei nu impresionau prin mărime, ci printr-o statornicie care se simțea dincolo de piatră.
Știam din cuvintele ghidului nostru, Mihai N., că locul acesta poartă peste o mie de ani de rugăciune neîntreruptă. 

Am intrat în biserică și pașii mi s-au încetinit de la sine.

Minunea pe care am priceput-o mai târziu

Am plecat de la Mănăstirea Iviron cu această liniște care parcă ne dădea aripi. Știam că urma să mergem spre Vatoped...

Dar ceva în mine astăzi cere o oprire… nu în drum, ci în felul în care aleg să spun mai departe cele întâmplate. Pentru că nu toate se cer scrise neapărat într-o ordine cronologică. Unele… se cer mărturisite atunci când se luminează.

Și abia acum, în ajunul sărbătorii Sfântul Gheorghe, simt că ceea ce am trăit atunci nu mai este doar o amintire, ci și o minune. Și poate tocmai de aceea nu pot continua cronologic, ca și cum aș povesti un drum… când, de fapt, este o întoarcere.

O întoarcere la un moment pe care atunci l-am trăit… dar abia acum îl pricep.

La hotarul dintre mare și inimă

Ne aflam la hotarul dintre Mănăstirea Xenofont și Dohiariu. Între piatră și mare. Între statornicie și mișcare.

Atunci a fost doar un loc frumos.

Acum… îl văd ca pe o întrebare.

Iviron - lecția tăcută a Portăriței

Zorii dimineții ne-au găsit în Kareia într-o liniște adâncă, diferită de liniștea nopții, mai așezată, ca și cum tot ce se trăise în mine peste noapte continua să lucreze fără cuvinte. Nu dormisem cu adevărat. Sau poate dormisem altfel, cu mintea și inima în același loc, fără să se mai împrăștie în griji și gânduri. Spovedania, Împărtășania, cuvintele auzite, toate rămăseseră în mine ca o lucrare care nu se oprește.

Am pornit dis-de-dimineață spre Mănăstirea Iviron, iar drumul a fost tăcut. Nu mai era în mine aceeași curiozitate de la începutul pelerinajului, ci mai degrabă o așteptare liniștită, ca și cum ceva urma să se descopere fără grabă.

Mănăstirea, așezată între munte și mare, părea mai degrabă o poartă decât o construcție. Știam din cele spuse de Mihai N., ghidul nostru, că a fost zidită la sfârșitul secolului al X-lea de Ioan Iviritul, un om care a lăsat în urmă viața de curte, funcțiile și slava lumii, alegând să se retragă în viața de rugăciune. Și mă întrebam în mine, fără să găsesc un răspuns imediat, ce înseamnă cu adevărat să schimbi o lume întreagă pe tăcerea unei mănăstiri.

MIELUŢUL CINEI DE TAINĂ

 Traian Dorz, CIREŞUL ÎNFLORIT

Era în Joia Mare, dimineaţa. În Ierusalim, sărbătorile Paştelui se apropiau de sfârşit. Urmau cele două zile mai mari. A doua zi era Vineri, ziua pregătirii, ziua dinaintea Sabatului, apoi venea Sabatul cel mare, care încheia cele şapte zile Pascale.

În toate casele fiilor lui Israel se pregătea jertfirea mieluţului pascal, în amintirea serii dinaintea eliberării strămoşilor lor din Egipt, când Domnul Dumnezeu poruncise ca fiecare familie israelită să taie un miel pentru masa de pregătire a ieşirii lor din robie, iar cu sângele mielului să ungă uşorii porţii, spre a fi un semn pentru îngerul nimicitor care va trece în noaptea aceea şi va ucide pe toţi întâii născuţi din casele asupritorilor poporului lui Dumnezeu.

Astfel, îngerul morţii intra în toate casele care nu aveau semnul sângelui pe uşorii porţii. Dar cei care aveau acest semn au fost salvaţi.

Deci toate casele şi familiile evreieşti se pregăteau, şi în acest an, cu mieluţul obişnuit, după tradiţie, pentru Cina de Paşti… În toate părţile vedeai oameni ducându-se şi venind, căutând să-şi facă rost fiecare de un miel pe care să-l taie, după cum fusese cândva porunca Domnului şi după cum se păstra cu sfinţenie şi acum obiceiul acesta străbun. Piaţa Ierusalimului era plină de mieluţi legaţi de picioare şi trântiţi pe jos, pregătiţi să fie luaţi şi duşi la junghiere.

† 8 aprilie - 14 ani de la nașterea în Ceruri a Părintelui Crăciun Opre, mărturisitor al ortodoxiei în temnițele comuniste, pătimitor în Experimentul Pitești

 Copilăria

Părintele Crăciun Oprea s-a născut în ziua de 17 iunie a anului 1925, în satul Cărăsău (Bihor), în apropiere de Munţii Codrului, din părinţii Crăciun Oprea şi Saveta Oprea. Bucuros şi sfânt ca o sărbătoare, i-a fost nu numai numele, dar şi obiceiul, căci toată viaţa sa Părintele a preţuit-o ca pe o sărbătoare şi şi-a desăvârşit-o prin vieţuire cinstită şi cuvioasă, dar şi prin grele pătimiri, ce i-au curățit sufletul ca aurul în topitoare. De la părinţii săi primeşte o aleasă educaţie creştină, plămădită cu bun simţ, cinste dar mai ales în frica de Dumnezeu. Despre copilăria sa şi bunăcuviinţa şi evlavia ţăranului român din satul său, Părintele Crăciun poveste aşa: „Sunt dintr-un sat oarecare, din Bihor, cu 500 de case; tot timpul tinereţii pe care l-am prins acolo ştiam că sunt numai 4 beţivi. Astăzi nu ştiu câţi sunt. Şi erau renumite numai 2-3 femei care nu erau cinstite. …În familiile noastre creştine când se lăsa post, şi de Sf. Maria şi de Postul Crăciunului era obiceiul să se spele cu leşie vasele şi se postea în timpul postului şi dacă aveai şapte vaci cu lapte, puneai laptele în oale de pământ şi în ajunul Crăciunului cei ce nu aveau vacă sau porc tăiat gustau din cele ce primeau de la cei ce aveau, ca în ziua de Crăciun să fie cu toţii fraţi şi cu poalele pline, şi cu Sf. Cuminecătură şi cu cele potrivite ca să fie toţi o familie. Această tradiţie se cuvine să o readucem noi”.

Kareia - locul unde am învățat să-L port pe Hristos

Se lăsa seara când am ajuns în Kareia și parcă fără să ne dăm seama am intrat într-un alt fel de spațiu, diferit de liniștea adâncă a mănăstirilor prin care trecuserăm până atunci. Kareia nu seamănă cu o capitală în sensul obișnuit, ci mai degrabă cu un târg monahal în care viața curge într-un amestec de rânduială administrativă și duh de rugăciune.

Am început să mergem pe strada principală, pavată cu piatră, și m-a surprins forfota locului. După atâta liniște, vedeam călugări grăbiți, mașini, pelerini, clădiri administrative, conacele în care locuiesc reprezentanții mănăstirilor… și totuși, nimic nu deranja în mod real. Era o ordine firească, ca și cum toate acestea își aveau locul lor și nu tulburau esențialul.

În centrul acestui mic oraș se află Biserica Protaton, spre care ne-am îndreptat aproape instinctiv. Se spune că aici este inima Athosului și că în acest loc Maica Domnului a cerut ca muntele să fie grădina ei. Nu știu dacă a fost sugestia sau ceva mai mult, dar în fața bisericii am simțit că nu sunt doar niște cuvinte, ci o realitate care se trăiește.

Mihai N., ghidul nostru, ne-a vorbit despre martirii care au pătimit în acest loc pentru dreapta credință, iar gândul că pășesc într-un spațiu sfințit nu doar de rugăciune, ci și de jertfă, m-a făcut să mă adun și mai mult în mine.

Ne-a vorbit apoi ghidul nostru, de Icoana Maicii Domnului Axion Estin. De faptul că aici s-a cântat pentru prima dată „Cuvine-se cu adevărat”...

În fața Icoanei Maicii Domnului „Înlăcrimata” - Schitul Sfântului Ilie

Ne-am urcat din nou în microbuz, iar drumul a început să curgă mai repede, ca și cum timpul însuși ar fi grăbit puțin ritmul pelerinajului nostru.

Fiecare privea pe geam, dus în gândurile lui. După tot ce trăisem la Mănăstirea Simonos Petras, parcă nu mai simțeam nevoia de cuvinte. Doar să fim acolo, să mergem mai departe.

Când am ajuns, am coborât și am privit înainte.

Schitul Sfântului Ilie se ridica în fața noastră cu o măreție liniștită, dar copleșitoare. Nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci. Cupolele lui impunătoare se înălțau spre cer, iar zidurile aveau ceva dintr-un palat vechi, neatins de timp.

Am intrat pe sub turnul clopotniței, pe sub acea poartă de piatră care părea că desparte două lumi. Deasupra, Sfântul Prooroc Ilie ne privea din pictură, ca un străjer tăcut.

Înăuntru… totul se schimba.

Liniștea nu mai era doar liniște. Era adâncă. Cuprinzătoare. Ca și cum locul acesta nu era doar zidit, ci trăit de rugăciune.

Clopotul din inimă: la Simonos Petras

Am lăsat în urmă liniștea adâncă de la Mănăstirea Xiropotamu, dar simțeam că ceva din ea rămăsese în mine, ca o candelă aprinsă care nu se mai stinge ușor. Drumul continua, iar pașii ne purtau mai departe, spre un loc despre care auzisem că nu seamănă cu nimic din ce văzusem până atunci.

Pe măsură ce înaintam, poteca urca și cobora printre copaci, iar la un moment dat, printre ramuri, am zărit pentru prima dată silueta mănăstirii. 

Mănăstirea Simonos Petras nu părea zidită, ci mai degrabă așezată acolo de o mână nevăzută. Ridicată pe stâncă, deasupra mării, sfida orice logică omenească. Sub ea, prăpastia se deschidea abrupt, iar marea, departe, respira liniștit.

Am simțit atunci cât de mic este omul și cât de mare este credința care poate ridica o asemenea lucrare.

Am intrat în curte în tăcere. Lemnul vechi, zidurile înalte și liniștea aceea adâncă aveau ceva viu, ca și cum rugăciunea nu se oprise niciodată aici.

În biserică, lumina era blândă. Ne-am apropiat încet de sfintele moaște, iar pașii parcă se opreau singuri. Și atunci am ajuns în fața ei.

Mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena.

Am privit-o cu emoție, dar când m-am apropiat și am atins-o ușor cu buzele, am simțit ceva ce nu pot explica pe deplin. Era caldă. Nu doar o căldură a trupului, ci o căldură vie, ca o prezență.

M-am retras puțin și am rămas nemișcat. M-am gândit că aceasta este mâna care L-a atins pe Hristos cel Înviat. Mâna celei care a fost prima martoră a Învierii. Și acum, după atâtea veacuri, căldura aceea rămânea, ca o mărturie tăcută că Dumnezeu este viu.

Am simțit cum inima mi se înmoaie și am închis ochii. Nu mai eram atent la nimic din jur. Doar la liniștea aceea care cobora încet în mine.

Lumina de la Ierusalim

 Zvonurile (false deocamdată) că Biserica Sfântului Mormânt ar putea fi închisă au stârnit neliniște și multe reacții. Nu pentru că lumina nu ar mai exista, ci pentru că ne temem că nu o vom mai primi așa cum ne-am obișnuit.

Nu am nimic împotriva aducerii Sfintei Lumini și nu pun la îndoială minunea care se petrece an de an în acel loc binecuvântat. Este un dar și o mărturie vie pentru credincioșii ortodocși.

Și totuși, nu pot să nu observ o schimbare ( să nu spun fățărnicie) în noi: anul trecut, în preajma Învierii, circulau întrebări și îndoieli - dacă este necesară această lumină, dacă fără ea mai există Înviere.

Astăzi, când există riscul să nu mai ajungă, aceleași glasuri par să-i ducă dorul.

Între Rusikon și Xiropotamu

Am pornit mai departe, lăsând în urmă agitația discretă a Rusikonului și ne-am îndreptat către Schitul Sfântul Pantelimon vechi. Drumul era mai îngust. 

Schitul se arăta timid, dar cu o noblețe veche, răbdătoare. Clădirile păstrate aici purtau amprenta secolelor, iar zidurile încă păstrau istoriile și rugăciunile celor care le-au locuit. Am intrat în biserică cu pași încetiniți, ca nu cumva să tulburăm taina locului, și ne-am închinat la icoanele vechi: Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Pantelimon (secolul al XVIII-lea), Icoana Maicii Domnului (secolul al XIII-XIV-lea) și Icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel (secolele al XI-XII-lea).

Liniștea era adâncă. Mă simțeam mic și totuși legat de toți cei care, de-a lungul veacurilor, au venit aici cu credință și smerenie. În fața icoanelor, am simțit din nou că nu sunt singur în rugăciune.

După ce am rămas câteva clipe în tăcere, am continuat drumul către Mănăstirea Xiropotamu. Drumul era mai abrupt.

Noua notă de lectură pentru „GENESIS” de Robert Vladu - o nouă perspectivă mai caldă și accesibilă

„GENESIS” continuă să mă fascineze prin profunzimea și frumusețea imaginilor sale, dar dacă prima mea notă de lectură a fost mai analitică, acum am recitit poezia cu ochii sufletului și am simțit poezia mai aproape de viața noastră.

La prima vedere, Vladu ne trimite în primul moment al creației, unde totul e gol și tăcere:

„ din locul ce n-a fost vreodat’ ce n-are timp sau lege

din ce nu e și încă sunt dorințe și nevoi

ce stau așteaptă un cuvânt pe dată să se-nchege

un început avem cu toți cei vechi ca și cei noi”

Aici simțim, mai simplu spus, începutul - un spațiu alb, plin de potențial. În prima lectură am analizat golul ca un simbol biblic; acum îl vedem mai cald: e un loc în care se poate naște orice, chiar și emoția noastră.

Apoi apar lumina și ființele create, în versuri precum:

„și pâlpâie în depărtări ce n-au margini sau maluri

un ciob de foc există în ea cea care nu se schimbă

îi suflă cu răceli pe el să-l piardă în a ei goluri

tot mai de dor se aprinde în ea nu poate să îl stingă”

Sub ocrotirea Sfântului Pantelimon – popas la Rusikon

Drumul de la Xenofont până la următoarea oprire nu era lung. Marea rămânea aproape de noi, în partea dreaptă, iar drumul urma linia țărmului ca și cum ar fi vrut să ne conducă încet, fără grabă, spre următorul popas.

După puțin timp, clădirile mari ale mănăstirii au început să se contureze în fața noastră. Spre deosebire de Xenofont, aici totul părea mai impunător. Cupole verzi, clădiri înalte și lungi, așezate chiar lângă mare.

Ajunseserăm la Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, cunoscută de toți pelerinii și ca Rusikon - mănăstirea rușilor din Sfântul Munte. Este a nouăsprezecea în ierarhia mănăstirilor athonite și se află chiar între Xenofont și portul Dafni, pe coasta de vest a peninsulei.

Construcțiile pe care le vedem astăzi sunt ridicate în mare parte la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă istoria locului este mult mai veche.

Mihai N. ne-a povestit că prima așezare rusească organizată din Athos nu a fost chiar aici, ci la o veche mănăstire numită Xylurgos, fondată în secolul al XI-lea. Mai târziu, acea așezare a devenit ceea ce astăzi este cunoscut drept Schitul Bogorodița sau „Vechiul Rusikon”, aflat mai sus pe munte, pe drumul care duce spre Kareia. De-a lungul timpului, monahii ruși au coborât mai aproape de mare, iar mănăstirea s-a dezvoltat treptat pe locul unde ne aflam noi acum.

Primul popas pe Sfântul Munte - Mănăstirea Xenofont

 

După ce am coborât în portul Dafni, ne-am strâns rucsacurile și, împreună cu ceilalți pelerini, am pornit spre prima noastră oprire: Mănăstirea Xenofont.

Drumul nu era lung, dar fiecare pas avea o greutate diferită. Poate pentru că eram deja pe pământul Athosului și simțeam că fiecare loc are o poveste, fiecare zid poartă o rugăciune rostită de sute de ani.

Când am ajuns, primul lucru care mi-a atras privirea a fost așezarea mănăstirii chiar lângă mare. Aflată pe țărm, între mănăstirile Dohiariu și Rusikon. Valurile loveau liniștit malul, iar clădirile mănăstirii păreau să vegheze deasupra apei ca niște străjeri tăcuți.

Era o liniște aparte. Nu liniștea care vine din lipsa sunetelor, ci acea pace care pare să cuprindă tot locul.

Mănăstirea este închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și ocupă astăzi locul al cincisprezecelea în ierarhia mănăstirilor athonite.

Dafni - Portul Sfântului Munte

Dimineața în Ouranoupolis a venit aproape pe nesimțite.

Cerul era limpede, iar marea, care cu o seară înainte părea neliniștită, se smerise ca un îndemn pentru fiecare dintre noi. Parcă cineva îi spusese peste noapte să se liniștească.

Țineam în mână permisul de acces și îl priveam din când în când, fără să-mi dau seama de ce. Era doar o hârtie, dar în același timp era mai mult decât atât. Era dovada că ni se îngăduise intrarea.

Când vaporașul s-a apropiat de chei, emoția a crescut brusc. Pelerinii s-au ridicat aproape în același timp, fiecare strângându-și rucsacul, cu emoție. Nu era o îmbarcare obișnuită, mai ales pentru cei care erau aici pentru prima dată.

Ne-am urcat și, încet, Ouranoupolis a rămas în urmă.

Ouranoupolis – între lume și munte

Am revenit a treia oară în Grecia. Prima dată, într-un pelerinaj extins, cu opriri multe și inima deschisă ca o carte proaspăt tipărită. 

Atunci am ajuns la Mănăstirea Sfântul Efrem Sirul, la Mănăstirea Kato Xenia, unde se păstrează o mică parte din Cinstitul Brâu al Maicii Domnului, pe insula Evia la Biserica Sfântul Ioan Rusul, apoi din nou în Nea Makri, la Mănăstirea Sfântul Efrem cel Nou.

Am ajuns și la Catedrala Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României, și la Biserica Sfântul Dimitrie, unde izvorăște mirul. Și în multe alte locuri binecuvântate.

Atunci am mers cu bucuria celui care descoperă.

Acum merg cu dorul celui care a gustat și nu mai poate uita.

A doua oară am venit în vacanță, pentru câteva zile. De pe brațul Kassandra, într-o dimineață limpede, am văzut în depărtare un nor alb, aproape ireal, care învăluia un vârf de munte. Nu știam prea multe, dar inima a știut înaintea minții.

Era Athonul.

Și, privind spre el, am simțit un fel de chemare tăcută. Nu zgomotoasă, nu spectaculoasă. O atracție liniștită, ca atunci când vezi casa copilăriei de departe și nu știi de ce ți se umezește privirea.

Pe drum - între firea omului și chemarea inimii

Sunt pe drum… și, deși ar trebui să fiu mai duhovnicesc, slăbiciunile firii își spun cuvântul. A nins, iar în România - ca de atâtea ori - drumarii au fost luați prin surprindere. Zăpada, viscolul, nervii șoferilor, claxoanele… toate îmi amintesc că, oricât aș vrea să fiu deja în Athos, încă sunt în lume, cu toate ale ei.

Podul peste Dunăre… se lucrează la el de ani buni.  

Se circulă cu restricție: o oră pe sens.  

Noaptea dinainte - întrebări care nu dorm

A sosit noaptea. Un motel modest, cu pereți subțiri și lumină obosită, dar suficient cât să-mi adun gândurile.  
Dușul cu apă călduță, care ar fi trebuit să-mi moaie trupul pentru odihnă, a avut efect invers: m-a trezit, m-a înviorat, m-a pus în mișcare.  Parcă trupul știa că nu e o noapte obișnuită.

După rugăciunile serii, în loc să vină somnul, am rămas cu mine însumi.  

Mintea își dorea liniște, dar inima cânta pricesne.  
O luptă tăcută, dar intensă - ca două ape care se întâlnesc și nu știu încă încotro să curgă.

București - pelerinaj în pelerinaj

Seara dinaintea plecării - pelerinajul care pregătește pelerinajul 

Am poposit în București cu o seară înainte de plecare. Un popas scurt, dar cu folos, ca o respirație adâncă înainte de un pas important. Am mulțumit lui Dumnezeu pentru călătoria care mă așteaptă și pentru felul în care, chiar și aici, în mijlocul orașului, mi-a scos în cale câteva locuri cu încărcătură emoțională, ca niște semne discrete.

Biserica Sfântul Gheorghe -Nou

Să intri într-o biserică veche și să găsești acolo amintirea ultimului drum al poetului național Mihai Eminescu e ceva ce nu se uită.  

Ușa inimii – Athos în pași lăuntrici

Ce mă cheamă acum spre Athos?

Mă cheamă glasul rugăciunii inimii, acel „Doamne Iisuse Hristoase…” care nu vine din minte, ci din adâncul sufletului.

Mă cheamă și șoapta blândă a Maicii Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu…”  - care mă strânge la pieptul ei ca pe un fiu obosit.  

Simt că Athosul mă cheamă cu o liniște care nu poate fi refuzată.

Ce simt că am nevoie?

RUGĂCIUNEA ZIARISTULUI

În cadrul evenimentului Gala Premiilor „Excelența în jurnalism”, organizat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, care a avut loc la data de 16 februarie a.c., la Teatrul Ion Creangă din București, domnul Grigore Radoslavescu, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – Filiala Iași, a adus în fața publicului și a colegilor ziariști o rugăciune de o profundă încărcătură spirituală, care merită să-și afle locul de cinste în toate activitățile noastre.

Gestul său a fost mai mult decât un moment solemn – a fost o invitație la meditație, la unitate și la reafirmarea valorilor care trebuie să călăuzească profesia de jurnalist: adevărul, responsabilitatea, demnitatea și respectul față de oameni și față de cuvântul scris.

Rugăciunea rostită în cadrul Galei a reamintit tuturor că misiunea jurnalistului nu este doar una informativă, ci și una morală. Într-o lume în care informația circulă cu rapiditate, iar provocările sunt tot mai complexe, credința, echilibrul și conștiința profesională devin repere esențiale.

Împotriva mea însumi

Clik pe imagine :)

Din 3 octombrie 2025, am început să-i spun așa, o lucrare cu mine însumi. Ajunsesem la 108 kg. Acum, când scriu, am 98 kg. Nici nu mi-am închipuit cât este de greu să iei înapoi de la trup ceea ce prea lesne i-ai dat.

Și, odată cu această osteneală, am început să înțeleg mai limpede și lupta cu păcatul și cu cel viclean. Cât de ușor se strecoară slăbiciunea, cât de blând te ademenește obișnuința și cât de greu este apoi să dezveți ceea ce ai lăsat să prindă rădăcină.