3 martie. Ziua Mondială a Scriitorilor

 În fiecare an, pe 3 martie, se aniversează Ziua Mondială a Scriitorilor. Poeți, eseiști, nuveliști, dramaturgi, critici literari, istorici și jurnaliști de pretutindeni sunt amintiți și apreciați pentru rolul în dezvoltarea literaturii și a culturii la nivel mondial

 

Câteva date mai de seama din viata Preotului Iosif Trifa 

• 1888, luna martie, ziua 3 – se naşte în satul Certege, jud. Turda,[1]din părinţii Dimitrie şi Ana, fiul Iosif, al patrulea dintre cei şase fii ai lor;
• 1895, la 7 ani – începe şcoala de patru clase din satul natal;1900 – începe gimnaziul la Beiuş;
• 1907 – începe cursurile la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu;
• 1910 – este numit învăţător în comuna Vidra de Sus, azi, Avram Iancu;
• 1911 – se căsătoreşte cu Iuliana, din neamul lui Avram Iancu, nepoată de frate a acestuia. Este hirotonit preot în Vidra;
• 1912 – are primul copil, o fetiţă, Olimpia, care moare în anul următor;

L-a omorât superstiţia

 L-a omorât superstiţia ascultând ce grăiesc boii în noaptea de Sân Vasii (anul nou).

Grăiesc boii în ţara în care nu grăieşte cuvântul lui Dumnezeu.

Viaţa religioasă a poporului nostru e şi azi plină de superstiţie; în o bună parte e şi azi o amestecătură de creştinism cu păgânismul superstiţiilor. Iată o mult grăitoare întâmplare.

O veche superstiţie spune că în noaptea de Sân Vasii (anul nou) vorbesc boii. Un bătrân din Basarabia, dorind să afle ce grăiesc boii, îşi puse în gând să se culce în iesle pentru ca să-i audă grăind.

Un vecin şugubăţ, voind să facă o glumă, s-a strecurat şi el în grajdul boilor cu planul ca să grăiască el ceva – în numele boilor – făcându-l pe bătrân să creadă că de fapt boii au grăit.

O întrebare, o chemare, o hotărâre

Fiţi gata, zice Domnul… Eşti tu gata, suflete? Pocăieşte-te şi întoarce-te la Dumnezeu. Hotărăşte-te pentru Mântuitorul. Ieşi din tabără (familia lumii) şi intră în Familia Domnului, ca să te pregăteşti şi să fii gata oricând pentru El.

Orice om ştie că nu veşniceşte aici, în această lume ci, aşa cum au plecat toţi, orice om va trebui să plece. Necazul cel mare este, însă, că prea puţin ne gând la aceasta. Îngrămădiţi în trebuiri, afaceri, plăceri, deşertăciuni şi păcate, nu ne mai gândim la marea taină ce stăruie zi de zi şi ceas de ceas în calea vieţii noastre ca un mare semn de întrebare: Unde? Când?

Păcatul tău îl atinge şi pe aproapele tău. El este o sămânţă a stricăciunii.

Dar, va zice cineva, dacă păcătuiesc, pen­tru mine păcătuiesc. Păcatul meu numai pe mine mă priveşte! Cu neputinţă! Căci tot aşa ar putea zice şi miasma: „Sunt otrăvitoare numai pentru mine!” La fel ar zice şi holera: „Suflarea mea dătătoare de moarte e numai pentru mine!” Dar nu este aşa!

Cel ce păcătuieşte este un agent al iadului. Necurăţia ta se răspândeşte ca şi mirosul unei mlaştini; ca şi un lepros, tu laşi peste tot urmele necurăţiei ori de ce te atingi. Chiar şi aerul care te împresoară e plin de aburii otrăvitori pe care păcatul tău îi produce.

O întrebare, o chemare, o hotărâre

Fiţi gata, zice Domnul… Eşti tu gata, suflete? Pocăieşte-te şi întoarce-te la Dumnezeu. Hotărăşte-te pentru Mântuitorul. Ieşi din tabără (familia lumii) şi intră în Familia Domnului, ca să te pregăteşti şi să fii gata oricând pentru El.

Orice om ştie că nu veşniceşte aici, în această lume ci, aşa cum au plecat toţi, orice om va trebui să plece. Necazul cel mare este, însă, că prea puţin ne gând la aceasta. Îngrămădiţi în trebuiri, afaceri, plăceri, deşertăciuni şi păcate, nu ne mai gândim la marea taină ce stăruie zi de zi şi ceas de ceas în calea vieţii noastre ca un mare semn de întrebare: Unde? Când?

ACESTEA NU SUNT EXAGERĂRI!

"Vă rog să nu credeţi că această alarmare împotriva păcatului ar fi de prisos.
Ba, cineva ar vrea să spună că prea exagerăm, vorbind în felul acesta.
O, nu, dragii mei, aici n-aveţi dreptate!
Păcatul este şi rămâne o astfel de grozăvie, că niciodată puterea de închipuire omenească nu va putea să-l arate aşa cum este el, în toată grozăvia lui.
Şi nu va fi niciodată cu putinţă buzelor muritoare ale omului - chiar şi dacă ar fi atinse cu cărbunii aprinşi de la altar, ca ale lui Isaia - să zugrăvească marea hidoşenie a păcatului, şi chiar dacă ar tuna de mii de ori contra celui mai mic păcat săvârşit contra lui Dumnezeu, tot e prea puţin, faţă de ceea ce este păcatul înaintea Lui.

Se spune despre un împărat, că aflând despre un complot pe care un fiu al său îl urzea împotriva lui, îl chemă la sine, şi ducându-l într-o pădure deasă şi arătându-i un pumnal înveninat îi vorbi aşa:

Cine stă în credinţă duce o viaţă ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

Intrând cu Domnul Iisus Hristos într-o strânsă legătură de iubire, credinciosul a intrat ca într-o grădină plină de mireasma florilor şi se bucură cu o bucurie negrăită şi strălucită. Ce are el în Domnul Iisus, numai el ştie şi numai el preţuieşte. De aceea, duce o viaţă ascunsă în Dumnezeu, aşa de ascunsă cum era locul prea sfânt din cortul Vechiului Testament, loc în care nu intra nimeni decât marele preot o singură dată pe an. Ce este în ea însăşi această viaţă ascunsă, nu se arată nici pe faţa celui ce stă în credinţă, nici în vreun lucru din afară, nici în rugăciuni, nici în despărţirea de oameni (Is 65, 5); ea nu poate să fie văzută cu ochii trupeşti. Numai Prietenul inimii o vede şi o acopere cu umbra aripilor Lui, dând unui astfel de suflet asigurarea: ,,Mireasă, tu eşti o grădină închisă, un izvor închis, o fântână pecetluită“ (Cânt 4, 12). Viaţa aceasta este ceva tainic, un ce pe care lumea nu-l cunoaşte, nu-l pricepe, nu poate să-l dea, dar nici să-l ia. Lumea caută să atingă în vreun fel aceasta viaţă, s-o vatăme, s-o strice, s-o înăbuşe; dar nu izbuteşte, pentru că mâna Celui Veşnic o acopere. El a ascuns-o în locuri tainice. „El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă“ (Ps 27, 5). Nici o ispită nu va fi în stare să strice curăţia acestei vieţi, nici o povară de îndoieli nu va putea s-o nimicească. Dacă toate puterile de pe pământ şi din iad s-ar uni şi l-ar ataca pe creştin cu cea mai mare înverşunare în clipa cea mai slabă din viaţa lui, chiar şi atunci această putere a unei vieţi nepieritoare va rămâne; ea va dispreţui cu îndrăzneală acea întreagă armată şi va birui pe fiecare vrăjmaş în parte, pentru că Acela, care a dat această viaţă, tot El o şi păstrează.

Cine stă în credinţă are nădejdea mântuirii.

A avea nădejdea mântuirii înseamnă a avea deplina încredinţare că, prin Domnul Iisus Hristos, ai fost primit de Tatăl. Cine-ţi dă această încredinţare? Duhul lui Dumnezeu Care adevereşte duhului nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu (Rom 8, 16). Această nădejde nu se întemeiază deci pe vorba vreunui om, nu se capătă prin citirea unor cărţi, nu se sprijină pe anumite închipuiri, ci este lucrarea Duhului Sfânt prin taina cea mare a Bisericii pe care Însuşi Dumnezeu mi-o dă în lăuntrul meu, în cel mai ascuns loc al fiinţei mele. Nădejdea mântuirii nu atârnă de simţirile noastre, nici nu este o plăsmuire a închipuirii noastre. Ea nu este descoperită prin vreo arătare, nici prin vreun vis; ci este o pecete statornică, neştearsă, în duhul nostru.

Ca să fii întors la Dumnezeu, ai nevoie de ceva mai mult decât credinţa în slove. O, nu tăgăduim însemnătatea Cuvântului lui Dumnezeu, pe care se întemeiază credinţa noastră; însă nu credinţa în acest Cuvânt are ca rod nădejdea mântuirii, ci credinţa în Iisus Hristos cel viu, ca Mântuitor personal şi atotputernic, Căruia să I te predai în totul, fără condiţii. Dacă Domnul ne-a primit şi noi suntem găsiţi în El, atunci nu mai este nici o osândire, Duhul Lui ne dă nădejdea mântuirii. Avem mărturia că Domnul Iisus este al nostru şi noi suntem ai Lui. Iată un lucru pe care trebuie să-l trăieşti, ca să-l înţelegi.

Ei bine, tu care te numeşti om credincios, înţelegi tu de ce este vorba aici, ai tu nădejdea mântuirii? Poţi să spui: „Slavă Domnului, sunt mântuit. Duhul Sfânt îmi dă această încredinţare?“

Ioan Marini, din vol. "Gânduri creştine" (vol. 2)

Cine stă în credinţă urăşte păcatul, şi la el însuşi, şi la alţii.

Cei ce stau în credinţă ştiu că păcatul este un lucru îngrozitor, o călcare în picioare a voii lui Dumnezeu, o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ei se poartă cu păcatul ca păcat, deci ca ceva care-i înfioară şi nu-l socotesc ca o nimica sau numai ca o prostie, ci aşa cum şi este în adevăr: o înfiorătoare călcare a voii lui Dumnezeu, călcare care aduce cu sine mânia lui Dumnezeu peste cei neascultători (Efes 5, 6; Rom 1, 18).

Din această pricină, ei urăsc păcatul atât la ei înşişi cât şi la alţii. Ei au ajuns să urască păcatul nu atât din pricină că ne pregăteşte aici pe pământ o viaţă nefericită şi dincolo ne duce la iad, ci pentru că Dumnezeu îl urăşte.

,,Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Gen 39, 9)

Eu, care am aflat har şi am ajuns să cunosc că Dumnezeu mă iubeşte, cum să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? Să supăr pe Acela Care mă iubeşte atât de mult?

Niciodată! Niciodată!

Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite (XXXVIII)

"Ce specific minunat are Oastea… Ce lucrare curată şi sfântă, atât prin învăţătura, cât şi prin scopul ei profund evanghelic şi profund uman românesc este această Mişcare a Oastei Domnului!

Nimic străin de interesul lui Hristos şi nimic străin de interesul Neamului şi al Bisericii nu este în ea.

Nimic politic, care să dezbine în partide pe fiii acestui neam.

Nimic confesionalist, care să tulbure unitatea Bisericii.

Nimic lumesc, care să întineze conştiinţele.

Nimic materialist, care să aţâţe ura şi poftele.

Nimic interesat, care să-i învrăjbească pe oameni.

Ci totul numai dăruire curată şi jertfitoare, cu dragoste şi lacrimi pentru nobilul scop al mântuirii fiilor acestui Neam. Pentru înduhovnicirea fiilor acestei Biserici. Pentru înstăpânirea reală şi frumoasă a voii şi mântuirii lui Dumnezeu peste hotarele şi peste inimile acestei ţări.

Pentru că numai înnobilaţi de aceste transformări evanghelice, noi, ca Neam şi ca Biserică, vom putea deveni cu adevărat un Popor demn, o Biserică vie, o Familie fericită"

- Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, p.129 -

Câteva cugetări în legătură cu păcatul ( II )

„Prin păcatul ascuns, omul răspândeşte în jurul său miasma morţii."

(«F.C.» 1942, nr.10-11.pag.13)

„Nu păcatul este acela care-l chinuieşte pe om, ci omul este acela care iubeşte şi doreşte păcatul şi nu vrea să se lepede de el.

Pentru că în măsura care vrea, prin harul lui Dumnezeu, poate, să şi fie liber de păcat."

(«Hr. pt. F. C», pag.67)

„Înaintea lui Dumnezeu trebuie să ştii că nu este păcat mic. Toate sunt grele."

(«F.C.» 1942, nr.1, pag.7)

„Păcatul face pe om neliniştit.

Omul care păcătuieşte îşi pierde pacea."

(«V.C.» 1939, nr.18, pag.2)

„Un singur păcat are în sine atât de multă întunecare încât este în stare să umbrească chiar soarele."

(«V.C.» 1939, nr.29,pag.3)

„în orice pahar al plăcerii pământeşti (al păcatului) se află pe fund o scorpie - moartea."

(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„Ascultaţi ce vă spun şi nu cruţaţi niciodată un păcat mic!... fiţi încredinţaţi că nici un om nelegiuit n-avea de gând să ajungă nelegiuit.

Începe prin a-şi îngădui o mică abatere. Această mică abatere duce la abateri mai mari şi apoi - căderea..."

(«Hr. pt. F. C.», pag. 87)

„Orice păcat loveşte împotriva lui Dumnezeu în primul rând."

(«Cal. Tineretului» 1947, pag.21)

„Opreşte-te înainte de a face primul pas spre păcat, fiindcă, după întâiul, urmează ceilalţi paşi; şi este mai uşor să te păstrezi curat decât să te speli după ce te-ai murdărit."

(«Cal. Tineretului» 1947, pag.21)

„Dumnezeu şi păcatul stau pe două planuri opuse.

Nimeni nu poate întoarce faţa către Dumnezeu până ce, mai întâi, nu întoarce spatele păcatului."

(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„Păcatul este atât de necurat pentru Dumnezeu, încât numai sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne poate curăţi."

(«F.C.» 1941, nr.5-6, pag.5)

„Păcatul este atât de scârbos pentru Dumnezeu cel drept, încât atrage după el pierzarea veşnică a celor care trăiesc şi mor murdăriţi de el."

(«F.C.» 1941, nr.5-6, pag.5)

„Cea mai mare greutate pe care o porţi nu-i nici familia, nici boala, nici sărăcia, nici lipsurile şi nevoile de care te plângi, ci e păcatul."

(«V.C.» 1939, nr.43, pag.1)

„Nesimţirea este una dintre cele mai grozave urmări ale păcatului."

(«V.C.» 1939, nr.30, pag.1)

„Primul rod al păcatului este un păcat mai mare; neascultarea naşte uciderea."

(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„A vorbi despre păcatul mic, înseamnă a vorbi despre sămânţa cea mică a neghinei.

Căci atât păcatul mic cât şi păcatul mare au un viitor mare."

(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„Un singur păcat şi este destul ca să doboare pe cel mai puternic om."

(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„Ori de câte ori păcătuim cerem răstignirea Domnului.

Ori de câte ori alegem păcatul,stăm şi noi în ceata celor ce strigă:

«Vrem pe Baraba... iar Iisus să fie răstignit»."

(«M. V.C.» 1940, nr. 17, pag. 1)

„Ori de câte ori faci voia ta, lucrând păcatul, tu te faci Dumnezeu şi pe Dumnezeu îl cobori mai jos decât omul."

(«M. V.C.» 1940, nr.21, pag.1)

„Plăcerile păcatului smulg de la păcătoşi danii pe care niciodată n-ar fi în stare să le jertfească într-o faptă de iubire.

(«F.C.» 1941, nr.3, pag.1)

„De plâns este omul gârbov şi de plâns este omul orb.

Dar decât aceştia, mai de plâns este cel care caută să-şi îndreptăţească păcatele şi să se întărească în necredinţă."

(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„Nimic nu este mai delicat decât vârful unui ac, dar după ce şi-a făcut

loc, trage tot firul după el.

Aşa e şi cu păcatul mic."

(«Hr.pt. F.C.», pag.88)

„Păcatul este o robie de care numai Domnul Iisus ne poate libera."

(«V.C.» 1939, nr.3,pag.2)

Culegere din volumul

«Firimituri de la masa Harului»

de Ioan Marini

din volumul "Păcatul"

editura "Oastea Domnului", Sibiu

Câteva cugetări în legătură cu păcatul

„Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund faţa Lui..."

(Isaia 59, 2)

„Păcatul este o ofensă pentru Dumnezeu.

El este o săgeată îndreptată către inima lui Dumnezeu, este un atac asupra lui Dumnezeu."

(«M.V.C.» 1940, nr.21, pag.1)

Fratele Ioan Marini si Parintele Vladimir

„Păcatul să nu mai domnească in trupul vostru...."

(Romani 6, 12)

„Păcatul este o robie din care numai Iisus ne poate libera,

o întinăciune pe care numai sângele Său o poate spăla."

(«G.D.» 1938, nr.5, pag.4)

„Păcatul este o atât de grea boală pentru om, încât numai Sfântul Duh îl poate libera de el."

(«F.C.» 1941, nr.5-6, pag.4)

„Păcatul este microbul sufletului.

Dintre toţi microbii din lume, păcatul e cel mai primejdios şi acela se înmulţeşte mai repede."

(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„Păcatele sunt ca nişte cârlige ale diavolului de care-şi agaţă funiile lui, smucindu-le unde şi cum vrea el."

(«M. V.C.» 1940, nr.22, pag.1)

„păcatul e viermele care roade rădăcina de la pomul credinţei şi strică rodul dragostei, care nu mai poate ajunge la coacere."

(Idem, pag. 5)

„Păcatul este înainte mergătorul rătăcirilor şi înşelăciunilor diavolului."

(«F.C.» 1942, nr.1, pag.3)

„Păcătoşii sunt lunatici morali."

(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„Păcatele sunt stâncile ascunse de care se lovesc corăbiile vieţii, ducându-le la fund."

(«Cal. F.C.» 1946, pag.86)

„Orice păcat este o trădare faţă de Domnul, dacă stărui în el până la sfârşit."

(«V.C.» 1939, nr.41, pag.1)

„Păcatele credincioşilor, chiar şi cele mai mici, sunt luate drept puncte de ochire cu care Satana caută să lovească în slava şi cinstea Domnului."

(«F.C.» 1942, nr.10-11,pag.13)

„Păcatul nostru nu ne face rău numai nouă înşine, ci şi altora - chiar fără să se vadă aceasta."

(«F.C.» 1942, nr. 10-11, pag. 13)

„Păcatul a schimbat pe om, făptura iubită a lui Dumnezeu, într-un nenorocit".

(«M. V.C.» 1940, nr.21, pag.1)

„Un caracter întreg înseamnă împotrivire faţă de păcat;

un caracter slab înseamnă îngăduinţă faţă de păcat;

şi fără caracter înseamnă a nu se împotrivi câtuşi de puţin păcatului"

(«F.C.» 1941, nr.7, pag. 15).

„Dintre toate păcatele credincioşilor cel mai grozav este trădarea."

(Recabiţii, pag. 5)

„A te lăuda cu păcatul este un păcat."

(«Cal. F.C.» 1940, pag.53)

„Ce este păcatul? Tot ceea ce mă desparte de Dumnezeu şi de semenii mei, este păcat."

(«Cal. F.C.» 1945, pag.81)

„Începutul păcatului în viaţa fiecăruia din noi, este: o privire, un gând, o poftă şi... cădere.

Pentru că privirea naşte gândul, gândul naşte pofta şi pofta aduce căderea."

(«Cal. F.C.» 1945, pag.63)

„Desfrânarea e păcatul lumii de azi şi e calea cea largă pe care oamenii aleargă la pieire."

(«Cal. F.C.» 1946, pag.23)

„Dacă în inima ta stăpâneşte lumea, vei găsi uşor drumul ei."

(«Hotărâţi şi statornici», pag. 19)

„Crâşma este scara pe care cobori în iad"

(«Cal. F.C.» 1945, pag. 17)

„Unde-i păcatul nu-i Dumnezeu."

(«V.C.» 1939, nr.50, pag.3)

„Nimic nu e atât de primejdios ca încrederea celui ce face păcate, gândindu-se că doar în mila Lui, Dumnezeu îl iartă."

(«Cal. F.C.» 1946, pag.77)

„Unde se duce casă bună cu păcatul,Dumnezeu nu poate să fie."

(«Hotărâţi şi statornici», pag. 26)

„Nimic nu întunecă ochiul sufletului mai mult şi nimic nu ucide cugetul mai sigur ca un păcat căruia, cu ştiinţă, i se face loc în inimă.

O spărtură mică face ca un vapor mare să se scufunde şi o scânteie mică aprinde un foc mare."

(«H.pt. F.C.», pag. 86)

„A glumi cu păcatul înseamnă orbie şi cea mai vinovată nepăsare pe care o poate avea cineva faţă de un lucru."

(«Hr.pt. F. C.»,pag.67)

Va urma

Culegere din volumul

«Firimituri de la masa Harului»

de Ioan Marini

din volumul "Păcatul"

editura "Oastea Domnului", Sibiu