Am lăsat în urmă Ivironul cu o liniște care nu mai era doar a locului, ci devenise a mea. Drumul spre Mănăstirea Vatoped nu a mai fost un simplu mers dintr-un loc în altul, nu mai simțeam nevoia să întreb sau să caut explicații. Era suficient să fiu acolo, să primesc.
Pe măsură ce ne apropiam, mănăstirea se arăta încet, așezată între verdele muntelui și deschiderea mării, ca o cetate care nu apără ceva din lumea aceasta, ci păzește o taină. Zidurile ei nu impresionau prin mărime, ci printr-o statornicie care se simțea dincolo de piatră.
Știam din cuvintele ghidului nostru, Mihai N., că locul acesta poartă peste o mie de ani de rugăciune neîntreruptă.
Am intrat în biserică și pașii mi s-au încetinit de la sine.
