Am lăsat în urmă Ivironul cu o liniște care nu mai era doar a locului, ci devenise a mea. Drumul spre Mănăstirea Vatoped nu a mai fost un simplu mers dintr-un loc în altul, nu mai simțeam nevoia să întreb sau să caut explicații. Era suficient să fiu acolo, să primesc.
Pe măsură ce ne apropiam, mănăstirea se arăta încet, așezată între verdele muntelui și deschiderea mării, ca o cetate care nu apără ceva din lumea aceasta, ci păzește o taină. Zidurile ei nu impresionau prin mărime, ci printr-o statornicie care se simțea dincolo de piatră.
Știam din cuvintele ghidului nostru, Mihai N., că locul acesta poartă peste o mie de ani de rugăciune neîntreruptă.
În fața Brâului Maicii Domnului nu am putut spune nimic. Nu am avut nici cereri, nici cuvinte. Doar o simțire adâncă că sunt mic și că, totuși, sunt primit. M-am apropiat încet, cu o teamă care nu era frică, ci respect. Și am simțit, fără să pot explica, că Maica Domnului nu este departe, nu este doar în icoană, ci aproape, foarte aproape, în viața noastră, mai mult decât înțelegem.
Apoi am ajuns la capul Sfântului Ioan Gură de Aur. M-am oprit mai mult acolo. Urechea aceea neputrezită m-a tulburat într-un fel tăcut. M-am gândit: cât a ascultat omul acesta de Dumnezeu, încât și trupul lui păstrează această mărturie… Și atunci m-am întrebat pe mine: eu ce ascult? Și pe cine?
Nu am găsit răspuns. Dar întrebarea a rămas.
Am trecut apoi pe la icoanele făcătoare de minuni. Nu mai erau doar nume sau istorii. Fiecare avea o prezență. La „Paramythia”, am simțit o mângâiere pe care nu o pot pune în cuvinte. La „Pantanassa”, o liniște adâncă, ca o încredințare că nimic nu este fără rost.
Și atunci mi-am amintit de cuvintele despre icoana Vimatarissa, povestite de ghidul nostru Mihai N, în felul lui smerit, fără să caute să impresioneze, dar atingând inima: că, în vreme de primejdie, când mănăstirea era amenințată de pirați, un monah a luat icoana și, împreună cu Crucea și cu o lumânare aprinsă, le-a ascuns în fântâna din Sfântul Altar… și apoi, peste ani… nu puțini, ci șaptezeci… au fost găsite acolo, neatinse.
Și m-am întrebat, fără grabă: cum poate ceva atât de mic să rămână viu atâta timp? Și răspunsul nu a venit ca un gând, ci ca o simțire: pentru că nu mai era doar foc omenesc.
Atunci am înțeles altfel și gestul monahului. El nu a încercat să salveze lucrurile în felul lumii.
Nu le-a ascuns ca să le păstreze doar fizic…le-a încredințat în mâna lui Dumnezeu.
Și m-am întrebat, poate mai sincer decât până atunci: eu ce pun în „fântâna” aceasta a încredințării? Credința mea? Rugăciunea mea? Sau doar fricile mele?
Și, stând în fața icoanei Maicii Domnului, s-a întâmplat ceva ce nu pot explica pe deplin. Nu a fost o minune văzută. Nu a fost un semn din afară. Ci o recunoaștere.
Am privit ochii ei… și, fără să înțeleg de ce, am simțit că îi cunosc. Nu ca pe o icoană. Ci ca pe cineva apropiat. Ca pe ochii unei mame.
Și atunci, în tăcerea aceea, s-a deschis în mine o rană pe care nu o mai atinsesem de mult.
Eu nu am cunoscut-o pe mama.
A plecat la ceruri când eu abia împlineam un an… înainte să pot rosti acel cuvânt simplu și plin - „mamă” - cuvânt pentru care atâția părinți lăcrimează de bucurie.
Nu am avut amintiri cu ea. Nu am avut glasul ei, nici mâna ei.
Dar, stând acolo, în fața Maicii Domnului, am înțeles ceva ce nu înțelesesem până atunci: că, deși nu am cunoscut-o pe mama, ea a pus în mine ceva. O lumină. Așa cum și călugării pun în lume, fără să știe unde va ajunge rodul. Și, fără să vreau, mi-a venit în minte o fotografie pe care o port în mine de ani…
Mama, așezată în sicriu. În jur, toți cei nouă copii. Durere. Liniște. Plâns. Iar eu… în brațele tatălui meu… zâmbind.
Mult timp m-a durut acea imagine. Nu o înțelegeam. Cum puteam să zâmbesc acolo?
M-am întristat de acel zâmbet, ca și cum ar fi fost nepotrivit… ca și cum ar fi fost lipsit de înțelegere. Dar astăzi, aici, în fața Maicii Domnului… am înțeles. Nu era un zâmbet al meu. Era o lumină pusă în mine. Poate aceeași lumină pe care Dumnezeu o păstrează, chiar și atunci când noi nu mai înțelegem nimic.
Și atunci, gândul la lumânarea aceea care a ars șaptezeci de ani nu mi s-a mai părut atât de departe. Pentru că am simțit că și în mine a fost o lumânare aprinsă… pusă acolo de cineva… și păstrată, dincolo de timp, dincolo de lipsuri, dincolo de rătăciri. Nu de mine. Ci de Dumnezeu. Și poate că toată viața nu este altceva decât întoarcerea la această lumină… și recunoașterea ei.
Apoi gândul mi-a mers mai departe, la cele povestite de Mihai, la începutul acestui loc… la acel copil, fiu de împărat, aruncat în valuri.
Nu era doar o întâmplare din trecut. Simțeam că este o imagine a fiecăruia dintre noi. Nu știu de ce, dar nu am simțit povestea aceasta ca fiind despre cineva anume. Am simțit-o ca fiind despre mine.
De câte ori nu am fost și eu în mijlocul valurilor… nu neapărat cele văzute, ci cele dinăuntru… și totuși am ajuns la liman, fără să știu cum. Și poate că nu am mulțumit niciodată cu adevărat.
Se spune că, în locul unde a fost găsit copilul, s-a ridicat această mănăstire.
Am ieșit din mănăstire fără grabă. Marea respira liniștit dincolo de ziduri. Totul era așezat. Și pentru prima dată nu mai căutam nimic. Nu mai așteptam ceva. Doar îmi doream să nu pierd această lumină…această lumânare care arde tăcut în mine. Și am înțeles, mai limpede ca până atunci: că Maica Domnului nu păzește doar mănăstirile…ci și inimile care, măcar o dată, au învățat să se încredințeze în mâna lui Dumnezeu.
03.05.2025
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu