Despre poezie, credință și un suflet care încă zboară

Astăzi, de Ziua Poetului, mă opresc pentru o clipă și mă întreb, poate mai sincer decât am făcut-o vreodată:

„Când spun «sunt poet», simt că spun adevărul despre mine?”

Am pornit de jos, de acolo de unde mulți nu mai credeau că mă voi ridica. Am fost cel mai mic dintre ai mei. Între semeni, am fost adesea marginalizat. Apoi am găsit, între frații din Oastea Domnului Brașoveni, o familie de suflet. Mai târziu, pașii m-au dus și printre oameni unde m-am simțit din nou ca un străin. Poate că tocmai toate acestea m-au învățat să privesc altfel oamenii, durerea, singurătatea, bucuria și nădejdea.

Am publicat patru cărți de poezie. Unii spun că asta mă face poet. Alții nu sunt de aceeași părere. Și, desigur, fiecare are dreptul la propria judecată. Dar mă întreb dacă, până la urmă, nu contează și ceea ce spun eu despre mine.

Părintele Porfirie spunea că sufletul creștinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să trăiască printre visări. Și spunea un lucru care m-a urmărit:

„Cel ce voiește să devină creștin trebuie mai întâi să devină poet.”

Încearcă astăzi să pui în balanţă iubirea şi iertare…

 Ne-am străduit să iubim, ne-am oferit inima şi sufletul?

– Am dat tot ce aveam mai bun pentru această iubire?
– Iubirea din sufletul meu reprezintă Adevărul?
– Adevărul din mintea mea oglindeşte Iubirea?
– Ce îi ofer azi aproapelui meu? Ce îi oferă iubirea mea?

Când mă uit peste atâtea întrebări care trimit sper iubire, mă ruşinez, gândindu-mă că puteam face mult mai mult…

O istorioară spune că odată un om a avut bucuria să fie primit în cer, înainte să fi sfârşit viaţa pământească. Un înger, luându-l de mână, l-a dus într-un palat strălucitor unde se aflau o mulţime de oameni în jurul unei mese bogate, încărcată cu mâncare.

Rugăciunea pe care am uitat-o

 „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primește rugăciunea nevrednicului robului Tău. Întoarce-Ți mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră. Nu ne omorî cu foame și cu sete pe noi, oamenii, și dobitoacele. Ci cu milostivire poruncește norilor din cer să slobozească pământului ploaie la vreme, ca să-l răcorească și să crească iarbă dobitoacelor și verdeață spre slujba oamenilor și să aducă roadele cele de trebuință vieții noastre; ca să preaslăvim sfânt numele Tău, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” (Rugăciune la vreme de secetă și foamete)

 

Rugăciunea aceasta nu e doar un text frumos. E un adevăr simplu: fără Dumnezeu, pământul rămâne uscat și omul gol. Bătrânii noștri nu stăteau la discuții. Când venea seceta, ieșeau pe ogor, cu preotul în frunte și se rugau. Nu le era rușine. Nu le păsa cum arată în ochii altora. Știau de unde vine ajutorul.

„ (…) Doamne, știm că suntem nevrednici de îndurările Tale și că nu suntem vrednici să ridicăm ochii noștri. Tu ești drept, noi suntem nedrepți, Tu iubești, noi dușmănim, Tu ești îndurător, noi neîndurători… Așa, Doamne, Dumnezeul nostru, auzi-ne pe noi păcătoșii și nu trece cu vederea rugăciunile noastre, nici să biruiască fărădelegea noastră mila Ta, pentru că numai de sete ne topim ci, și de alte mii de rele, trimite, Doamne, binecuvântarea ploii Tale…”

Un colț de rai în casa doamnei Nora Hruban și a domnului Virgil Ioviță

 

Astăzi, câteva suflete de poeți și scriitori am avut privilegiul de a poposi în casa distinsei doamne Nora Hruban. Nu despre întâlnirea literară sub genericul „Arta ca o pasăre de foc” vreau să scriu, deși a fost un binecuvântat prilej de bucurie și părtășie literară. Vreau să scriu despre ceea ce am descoperit dincolo de cuvinte: un adevărat muzeu al sufletului.

 Casa doamnei Norei Hruban , curtea, grădina și încăperile poartă amprenta unui creator autentic, pentru care frumosul nu este un exercițiu artistic, ci un mod de a trăi. Fiecare perete spune o poveste prin picturile sale, fiecare sculptură pare că a prins viață dintr-o taină a lutului, iar fiecare obiect vorbește despre răbdare, talent și o neobosită dăruire.

 Doamna Nora Hruban este una dintre acele personalități rare care reușesc să îmbine cu naturalețe poezia, pictura, sculptura și arta bijuteriei. În mâinile sale, lutul capătă suflet, culoarea devine emoție, iar cuvântul se transformă în versuri. Lucrări precum Mireasa din Oaș, Fetele de la Căpâlna sau Joc pe Valea Mureșului sunt mărturii ale unei sensibilități artistice aparte, iar tablourile care împodobesc casa, inclusiv portrete ale unor mari scriitori români, transformă locuința într-o veritabilă galerie de artă.

Lumina de la Ierusalim

 Zvonurile (false deocamdată) că Biserica Sfântului Mormânt ar putea fi închisă au stârnit neliniște și multe reacții. Nu pentru că lumina nu ar mai exista, ci pentru că ne temem că nu o vom mai primi așa cum ne-am obișnuit.

Nu am nimic împotriva aducerii Sfintei Lumini și nu pun la îndoială minunea care se petrece an de an în acel loc binecuvântat. Este un dar și o mărturie vie pentru credincioșii ortodocși.

Și totuși, nu pot să nu observ o schimbare ( să nu spun fățărnicie) în noi: anul trecut, în preajma Învierii, circulau întrebări și îndoieli - dacă este necesară această lumină, dacă fără ea mai există Înviere.

Astăzi, când există riscul să nu mai ajungă, aceleași glasuri par să-i ducă dorul.

Împotriva mea însumi

Clik pe imagine :)

Din 3 octombrie 2025, am început să-i spun așa, o lucrare cu mine însumi. Ajunsesem la 108 kg. Acum, când scriu, am 98 kg. Nici nu mi-am închipuit cât este de greu să iei înapoi de la trup ceea ce prea lesne i-ai dat.

Și, odată cu această osteneală, am început să înțeleg mai limpede și lupta cu păcatul și cu cel viclean. Cât de ușor se strecoară slăbiciunea, cât de blând te ademenește obișnuința și cât de greu este apoi să dezveți ceea ce ai lăsat să prindă rădăcină.

Valentine’s și Moșii de iarnă: o singură zi, două feluri de a iubi

 

Anul acesta, Valentine’s cade într-o sâmbătă care nu e ca oricare alta. Sunt Moșii de iarnă - ziua în care pământul și cerul par să se atingă pentru o clipă, iar numele celor plecați se aud mai limpede în inimă. 
 
N-am fost niciodată omul gesturilor făcute pentru că „așa se poartă”. N-am alergat după inimioare roșii, nici după declarații scrise în grabă. Am crezut mereu că dragostea se trăiește în fiecare zi, în feluri mici și firești: o floare adusă fără motiv, o vorbă bună, o îmbrățișare..
 
Nu sunt fan Valentine’s Day
 
Iubirea-i ca o haină
pe care o porți zi de zi,
nu doar o dată pe an
când te hotărăști s-o scoți la purtare,
să fii romantic și galant
în jurul unei cine fastuoase,
ca și cum iubirea ar sta între două feluri de mâncare.
 
Iubirea-i ca un serial de film
pe care îl savurezi oră cu oră,
cu episoade bune și altele mai puțin bune,
nu doar un episod special
pe care-l aștepți un an întreg
ca pe o premieră în care uiți să trăiești
până la următoarea reluare.
 
Așadar, iubiți-vă în fiecare zi,
nu doar de Valentine's Day,
căci iubirea adevărată
este ca pâinea cu zahar:
simplă, dar hrănitoare!
 
S.M. - poem dintr-un posibil nou volum

https://soaptededor.blogspot.com/2025/02/nu-sunt-fan-valentines-day.html
 
Dar anul acesta simt altfel. Poate pentru că Valentine’s se întâlnește cu Moșii, poate pentru că dorul are și el calendarul lui tainic.

26 ianuarie: între fascinația copilăriei și adevărul istoriei

 

o reflecție matură, scrisă din perspectiva celui care

și‑a trăit copilăria și adolescența sub regimul Ceaușescu

 
Astăzi, 26 ianuarie, ziua care altădată era împodobită cu lozinci și obligații, se așază în calendar ca o simplă dată de iarnă. Dar pentru mine, născut cu câteva luni înainte ca Nicolae Ceaușescu să fie înscăunat, această zi nu trece niciodată cu totul neobservată. Ea deschide un sertar al memoriei în care se amestecă lumini și umbre, construcții uriașe și lipsuri apăsătoare, speranțe naive și frici adânci.
 
Am crescut într-o lume în care se construia mult. Metroul, Transfăgărășanul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Biblioteca Naţională, Casa Radio, Casa Poporului, marile uzine, cartierele noi - toate acestea dădeau impresia unei țări care se ridică, care vrea să fie modernă, care vrea să arate lumii că poate. Pentru un copil, aceste lucruri aveau ceva fascinant. Era o energie a începuturilor, o senzație că România se transformă sub ochii noștri.

Despre prietenie, așa cum încă mai cred în ea

 

Prietenia nu se vede mereu în gesturi spectaculoase, ci în felul acela liniștit în care știi că poți conta pe cineva.
 
De multe ori, cei dragi nu pot schimba nimic din ceea ce trăim, nu pot muta obstacolele, nu pot vindeca instant dureri. Dar simpla lor prezență așază ceva în noi. Ne ajută să respirăm, să nu ne simțim pierduți, să avem curaj să mergem mai departe. Asta, cred eu, este una dintre cele mai mari puteri ale prieteniei.
 
Și dacă e ceva ce mă uimește mereu, este felul în care prietenii adevărați se bucură pentru tine ca și cum bucuria ta le-ar aparține din naștere. Acea clipă în care fericirea ta le luminează chipul este, cred, una dintre cele mai curate dovezi că dragostea prieteniei nu se măsoară în vorbe, ci în felul în care inimile bat la fel.

Mesaj de final de an

La sfârșit de an, când privim în urmă la drumul parcurs și la pașii pe care i-am făcut, ne dăm seama că fiecare clipă, fiecare încercare, fiecare bucurie și fiecare luptă au fost parte dintr-un drum care nu se termină aici. Pentru că, „dincolo de noaptea zilei de acum, unde se sfârșește capătul de drum… de-acolo ți-ncepe drumul adevărat”.

Anul care trece ne amintește că timpul nu este doar o măsură, este și o șansă de a ne opri, de a privi spre suflet, de a decide mai conștient cum vrem să trăim și încotro vrem să mergem.

Poezia de mai jos ne spune simplu și adevărat: cheia e încă în mâinile noastre. Putem lăsa porțile vieții, credinței, curajului și iubirii închise… sau le putem deschide cu încredere, cu recunoștință și cu nădejde.

„COLIND ÎNLĂNȚUIT”

 

Trăim astăzi într-o libertate pe care o considerăm firească. Colindăm fără teamă, ne adunăm fără restricții, mărturisim credința cu bucurie și seninătate. Însă ceea ce trăim astăzi ca normalitate a fost, nu demult, o vină pedepsită, o îndrăzneală plătită cu ani de suferință.

Colindele pe care le cântăm astăzi au fost cândva cântate în șoaptă, în celule reci, în spatele ușilor de fier. Libertatea credinței a fost câștigată prin jertfă, lacrimi, despărțiri dureroase, cu gustul sărat al lacrimilor pe buze în locul gustului de cozonac și sărbători ale Nașterii Domnului trăite în lanțuri.

Trăim vremuri de libertate. Colindăm cu zâmbetul pe buze, în biserici luminate, în săli pline, în case calde, alături de cei dragi. Cântăm fără teamă, mărturisim fără lanțuri, ne adunăm fără frică.

Dar prea ușor uităm că libertatea credinței de astăzi a fost plătită greu.

Străzile Simeriei: lecții de istorie și inspirație pentru fiecare dintre noi

În inima orașului Simeria, fiecare stradă spune o poveste. Nu sunt doar trotuare, drumuri pietruite sau asfaltate, cu gropri sau fără; ele poartă amintirea unor oameni care au modelat cultura, istoria și spiritul românesc. De la mari poeți și scriitori, la conducători curajoși și inovatori, aceste nume ne amintesc că fiecare viață poate lăsa o urmă de neșters.

Aceste străzi sunt mai mult decât simple denumirii – ele ne încurajează să ne inspirăm din exemplele trecutului, să ne dezvoltăm talentele și să contribuim la comunitatea noastră, la fel cum aceste personalități au contribuit la cultura și istoria noastră.

Fiecare nume de pe harta Simeriei ne amintește că istoria nu este doar despre trecut – ea trăiește în pașii noștri și în alegerile noastre de zi cu zi. Este un memento că, indiferent cât de mică pare contribuția noastră, putem lăsa o amprentă durabilă.

Start Transformare – Pactul unui zâmbet scris cu marker

 

Pe o tablă albă, într-o zi de sâmbătă, cineva a scris:
„SORIN - START TRANSFORMARE”.
Un zâmbet desenat dedesubt. Simplu. Copilăresc.
 
Și totuși, ce forță poate avea un gest atât de mic…
 
Nu am avut un plan detaliat.
Doar o nevoie de a mă recunoaște.
De a mă înțelege.

Mărturia unui copil despre numele său

 

Când eram copil, mă întrebam adesea de ce numele meu, Sorin, nu era unul comun sau pomenit în calendarele bisericești. Simțeam o ușoară nemulțumire și, poate, o urmă de invidie față de colegii mei care își sărbătoreau onomastica cu bucurie și fast. Îmi doream ca și numele meu să fie însoțit de o poveste sacră, să aibă un sfânt protector, să-mi ofere un fel de apartenență mai profundă. 
          În fiecare an, pe măsură ce treceau zilele de sărbători onomastice, trăiam momente de tăcere amestecate cu dorință. Îmi amintesc cum colegii veneau la școală a doua zi după ziua lor de nume, povestind entuziasmați despre petrecerile lor, lăudându-se cu darurile primite – de la jucării la dulciuri, până la cele mai surprinzătoare cadouri de care eram fascinat.
          Îmi aduc aminte cum, în astfel de zile, îmi scoteam pachețelul de prânz, când îl aveam  și mă retrăgeam într-un colț, ascultându-i pe ceilalți. Îmi doream să spun și eu: "Și eu am avut o petrecere! Și mie mi-au spus toți ‘La mulți ani!’ pe nume." Dar tăceam, simțind în sinea mea că ceva lipsea, de parcă numele meu nu avea voie să fie sărbătorit.
          Într-o zi, i-am spus mătușii despre ceea ce simțeam. Ea m-a ascultat cu răbdare, iar când am terminat, mi-a luat mâinile în ale ei și mi-a zis: 
– Sorin, dragul meu, nu uita că numele tău poartă lumină. Ești ca un soare pentru noi, iar lumina nu are nevoie de sărbători ca să strălucească. 

Ai numărat vreodată clipele? Când? De ce?

O, de câte ori am făcut lucrul acesta, trăgând aer adânc în piept până simţeam că o să-mi explodeze plămânii, sau închizând ochii pentru a mă desprinde de tot ceea ce ţinea de lume!

Recent, am trecut printr-o astfel de stare, eram atât de liniştit, timpul parcă stătea în loc. Liniştea aceasta se pare că îmi era zugrăvită şi pe chip, deoarece cineva m-a şi întrebat la un moment dat: ”Ce-i cu tine, eşti atât de zâmbitor!?" Nu i-am răspuns atunci, îi răspund acum: “Zâmbeam, pentru că număram clipele fericite petrecute cu El!” ...nu acelaş lucru l-am citit şi eu pe chipurile unora de lângă mine...pentru ei, clipele erau grele. Oare de ce ne sunt clipele grele, dacă nu de nepăsare?

Hramul care vindecă sufletul

 

Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, Simeria-Biscaria - 15 august 2025

 
De sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, biserica din Simeria-Biscaria a îmbrăcat haine de lumină. Clopotul a început să bată devreme, iar cimitirul a prins viață în prezența credincioșilor veniți din toate părțile. În jurul bisericii mirosea a flori de toamnă timpurie și a tămâie, iar în suflete plutea o așteptare sfântă.

 
Ziua hramului a fost prilej nu doar de rugăciune, ci și de întâlnire, de îmbrățișare frățească și de redescoperire a puterii pe care o are Biserica atunci când stă unită în fața lui Dumnezeu. Un sobor 11 preoți, cu chipuri luminoase, a intrat în biserică, iar slujba Sfântului Maslu a început în dangăt de clopot și murmur de rugăciune.

„De vorbă cu scriitorii și cărțile lor” - o seară în care poezia a respirat prin oameni

 

Sâmbătă, 26 iulie 2025, în cadrul Zilelor Hunedoarei, Biblioteca Municipală Hunedoara a devenit un adevărat templu al cuvântului scris, găzduind evenimentul „De vorbă cu scriitorii și cărțile lor” - o întâlnire care a pus în lumină frumusețea poeziei, a memoriei culturale și a părtășiei sincere dintre autori și public.
 
Organizat de Primăria Municipiului Hunedoara și Biblioteca Municipală Hunedoara, cu sprijinul membrilor Cenaclului Literar și de Jurnalism „Victor Isac”, evenimentul a reunit un public elevat și un grup de scriitori valoroși, care au oferit, prin cuvintele lor, momente de meditație și emoție pură.
 
Gazda serii, doamna Lucia Tănase, a condus cu sensibilitate și dăruire această întâlnire, invitând la cuvânt poeți care au citit din creațiile proprii, au depănat amintiri și au vorbit despre contextul cultural contemporan, precum și despre parcursul cărților lor.
 
Printre aceștia s-au numărat: Paulina Popa, Victoria Stoian, Doina Brândușa Landen, Daniel Marin, Dumitru Tâlvescu, Constantin Grecu, Dumitru Tuhuț, Mihai Victor Afilom, Monica Mihaela Minescu, Micuțiu Sorin, Dumitru Dumitrescu, Ana Almășan Ciontea, Teodora Muntean, Gheorghe Stoica, Ioan Neamțu, Dorin Olariu și Gabriela Mureșan (invitată specială din Timișoara).
 
Nu a fost o seară ca oricare alta. Poezia a fost vie, vibrantă, a stârnit fiori și a născut imagini care rămân.

Un cântec de lumină la Petrila: Festivalul literar-artistic „Ioan Dan Bălan”, ediția a II-a

 

În după-amiaza de 30 mai 2025, orașul Petrila pulsa de viață în două ritmuri distincte. Afară, Zilele Orașului adunau mulțimile sub muzică, tarabe și forfotă de sărbătoare. Înăuntru, la Casa de Cultură „Ladislau Schmidt”, începând cu ora 16:30, se deschidea o altă poartă către suflet: Festivalul literar-artistic „Ioan Dan Bălan”, ediția a II-a. 

Printre îmbrățișări revederii și planuri de viitor șoptite, sala se umplea de oameni dragi, de chipuri cunoscute, de ochi în care licărea bucuria reîntâlnirii. Dincolo de agitația străzii, aici domnea o altă lume, pătrunsă de mireasma crinului alb ce trona pe scenă. Parfumul său pătrundea până în cele mai tăinuite colțuri ale sălii.

Festivalul a fost deschis de imnul său – „Mă veți iubi”, poezie semnată de Ioan Dan Bălan și transformată în cântec de Ileana Berchi, interpretată cu grație de grupul „Glasuri de Argint”.

Autismul - trei gânduri, același mesaj

 Pentru copiii cu autism: 

Ești minunat exact așa cum ești. Ai o lume interioară plină de culoare, iar felul în care vezi și înțelegi lumea este un dar. Nu te lăsa descurajat de cei care nu înțeleg asta. Ai dreptul să fii tu însuți, să te bucuri de viață și să visezi la orice îți dorești. Crede în tine!

Pentru părinți:

Dragostea și răbdarea voastră sunt puterea copilului vostru. Drumurile pot fi dificile, dar fiecare mică victorie merită toată lupta. Nu sunteți singuri - există oameni care vă înțeleg și vă susțin. Fiți mândri de fiecare progres și nu uitați că dragostea necondiționată este cel mai frumos dar pe care îl oferiți copilului vostru.

Lumina care învinge întunericul – gânduri pentru Săptămâna Luminată

 

Trăim acum Săptămâna Luminată, una dintre cele mai frumoase și încărcate de har perioade din întreg anul bisericesc. E o săptămână în care inimile noastre sunt chemate să rămână deschise în fața luminii Învierii, să nu ne întoarcem prea repede la întunericul cotidian.

Hristos a înviat! – aceste cuvinte nu sunt doar o urare, ci o declarație de biruință. Ele ne spun că moartea nu mai are ultimul cuvânt. Că suferința nu e zadarnică. Că orice noapte are un răsărit. Lumina Învierii nu doar că luminează mormântul gol, ci și sufletele noastre pline de poveri.

În Săptămâna Luminată, Dumnezeu ne amintește că oricât de apăsători ne-ar fi pașii prin viață, există mereu o cale spre lumină. Așa cum piatra mormântului a fost dată la o parte, și noi putem da la o parte fricile, eșecurile, vinovățiile. Nu suntem singuri. Hristos vine spre noi – viu, puternic, iubitor – și ne spune: „Pace vouă!”