o reflecție matură, scrisă
din perspectiva celui care
și‑a trăit copilăria și
adolescența sub regimul Ceaușescu
Astăzi, 26 ianuarie, ziua
care altădată era împodobită cu lozinci și obligații, se așază în calendar ca o
simplă dată de iarnă. Dar pentru mine, născut cu câteva luni înainte ca Nicolae
Ceaușescu să fie înscăunat, această zi nu trece niciodată cu totul neobservată.
Ea deschide un sertar al memoriei în care se amestecă lumini și umbre,
construcții uriașe și lipsuri apăsătoare, speranțe naive și frici adânci.
Am crescut într-o lume în
care se construia mult. Metroul, Transfăgărășanul, Canalul Dunăre-Marea Neagră,
Biblioteca Naţională, Casa Radio, Casa Poporului, marile uzine, cartierele noi
- toate acestea dădeau impresia unei țări care se ridică, care vrea să fie
modernă, care vrea să arate lumii că poate. Pentru un copil, aceste lucruri
aveau ceva fascinant. Era o energie a începuturilor, o senzație că România se
transformă sub ochii noștri.
Dar, odată cu anii, am
înțeles și ce nu se vedea atunci. În spatele fiecărui șantier „al victoriei”
erau oameni trimiși cu forța, oameni care munceau în condiții grele, oameni
care nu aveau de ales. Unii nu s-au mai întors niciodată acasă. A murit acolo,
fără ca numele lor să fie pomenit, fără ca familiile lor să primească vreodată
un adevăr complet.
Ei sunt partea ascunsă a
acelor „realizări”.
Ei sunt costul pe care
propaganda nu l-a recunoscut niciodată.
Și mai există un rău care nu
se vede în statistici: frica. Frica de a vorbi, de a greși, de a fi observat.
Frigul din case, cozile interminabile, lipsa de libertate, lipsa de adevăr.
Toate acestea au modelat generații întregi.
Astăzi, când privesc înapoi,
nu pot vorbi despre acea epocă doar în tonuri sumbre. Au existat și lucruri
frumoase, iar ele merită pomenite. Oamenii, în ciuda tuturor lipsurilor, știau
să fie solidari. Vecinii se ajutau între ei, familiile se strângeau laolaltă,
prietenia era mai prețioasă decât orice. În sate încă mai pulsa o viață
autentică, cu tradiții păstrate în taină, cu credință ținută în suflet, cu o
demnitate care nu putea fi complet zdrobită.
Și mai era ceva: copilăria
însăși. Copiii găsesc bucurie chiar și acolo unde adulții văd doar greutăți.
Jocurile, verile la bunici, iernile cu zăpezi adevărate, serile în care lumina
se stingea dar poveștile continuau - toate acestea au fost frumoase și nu vreau
să le șterg din memorie doar pentru că au existat într-o epocă grea.
Dar nu pot uita nici frigul
din apartamente, nici cozile interminabile, nici frica de a spune ce gândești.
Nu pot uita cum tradițiile au fost transformate în instrumente de propagandă,
cum satul românesc a fost mutilat, cum libertatea a fost redusă la tăcere.
Astăzi, în ziua lui de
naștere, nu mă gândesc la Ceaușescu ca la un simbol, ci la oamenii care au
plătit cu viața sau cu sănătatea pentru ambițiile unui regim. La cei care au
muncit pe șantierele canalului, în colonii de muncă, în fabrici supraîncărcate,
în sate rase de pe hartă. La cei care au murit acolo, departe de casă, fără o
cruce, fără o poveste spusă.
Ei merită să fie
amintiți.
Ei sunt partea de adevăr pe
care nu avem voie să o pierdem.
Și totuși, din acea epocă am
rămas cu o lecție: că adevărata forță a unei țări nu stă în beton, ci în
oameni. În cei care au muncit cu forța, în cei care au murit pe șantiere, în
cei care au rezistat în tăcere, în cei care au păstrat vie credința și demnitatea.
Pentru mine, 26 ianuarie este
o zi de memorie. O zi în care îmi dau seama cât de important este să prețuim
libertatea, tocmai pentru că am cunoscut viața fără ea.
Nu scriu aceste rânduri ca să
judec, ci ca să înțeleg. Ca să-mi amintesc că am trăit într-o epocă în care
binele și răul se amestecau în fiecare zi. Că am crescut într-o lume în care
oamenii obișnuiți au dus greul, au ținut țara în picioare și au păstrat, în
tăcere, ceea ce era cu adevărat românesc: demnitatea, credința, solidaritatea.
Și poate că acesta este cel
mai important lucru: să nu uităm, dar nici să nu rămânem prizonierii
trecutului. Să privim înainte cu luciditate, cu demnitate și cu înțelegerea că
libertatea noastră s fost plătită scump.
Micuţiu Sorin
26.01.2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu