Cartea aceasta mi-a fost împrumutată spre lectură de prietenul meu, scriitorul Dumitru Tâlvescu, gest pentru care îi sunt recunoscător. Am dat astfel peste un volum de poezie care m-a surprins din primele pagini: „Călătorii în trans-luciditate”, de Mihaela Manàsia. Nu este genul de poezie clasică. E altceva. E ca și cum ai intra într-o casă cu multe camere, fiecare cu altă lumină, alt miros, altă stare.
La început, recunosc, m-am uitat la
unele poeme și am zis: „Ce vrea să spună aici?” Dar, pe măsură ce citeam, am
înțeles că nu trebuie să le iei ca pe niște ghicitori. Sunt mai degrabă niște
stări, niște bucăți de viață văzute printr-o lupă care mărește tot ce e
nevăzut. E o călătorie în care fiecare poem deschide o altă cameră a
sufletului.
I.
„Centipedul
vizionar”
„Centipedul vizionar” deschide drumul: o creatură mică,
imaginară, devine un sprijin în momentele grele. E felul autoarei de a spune că
uneori ne agățăm de cele mai neașteptate lucruri ca să ne liniștim.
„Plimbarea” ne duce într-o lume fără reguli,
unde întrebările nu mai au rost. E o invitație să mergem prin viață fără să ne
speriem de lucrurile care nu au sens imediat.
„…Mă plimb cu încântare printre nori,
Fără rațiune,
Manifestare stranie a coincidenței
de sensuri –
Întrebările sunt închise. …”
„Eliberarea” aduce lumina amintirilor. Bunicii,
copilăria, lacrimile care nu dor, trecutul frumos n care te întorci ca să
respiri.
„…Curgerea eternității se uită
Necesitatea nu ne transformă –
Trăim starea amintirii perfecte.”
„Trans‑luciditate”, poemul care dă titlul cărții,
vorbește despre drumul fiecăruia spre propriul destin. Despre un fel de
transparență interioară, o claritate care vine dinăuntru și te face viu.
„Alunec precum o corabie cu multe
brațe
Să-mi întâlnesc destinul. …
…Înlăuntrul movilei,
Sunt un rege prins în materia care
curge.
Forța mă luminează și mă face viu.”
Privite împreună, aceste texte, dar
și celelalte din această primă parte, arată că tâlcul acestora nu trebuie
„descifrat”, trebuie doar simțit. E despre interior, fragilitate, amintiri și o
forță tăcută care ne ține în picioare.
II.
Caleidoscop
cu amintiri și fantezii
Partea a doua se deschide cu o
amintire luminoasă: copilul care privește printr-un caleidoscop. Această
imagine devine cheia întregii secțiuni. Așa e și cu viața: lucrurile par
aceleași, dar noi nu mai suntem aceiași. Această idee devine firul care leagă
toate poemele din această secțiune.
În „Apocalipsa la sat”,
tonul se schimbă. Lumea rurală, atât de familiară, capătă o tensiune ciudată.
Păsările, camionul, praful - toate par semne ale unei neliniști care plutește
în aer. Nu e o apocalipsă în sensul clasic, ci una interioară. Poemul surprinde
perfect acel moment în care simți că realitatea se clatină puțin, fără să știi
de ce.
„…Printre pășuni și livezi, sub un
cer Primordial –
De parcă numai acolo viața poate fi
verde-albastru authentic –
ne amintește apocalipsul promis.
În praful stârnit de roțile
puternice,
La ceas de vecernie,
Plutește particular neinventată,
Încă.”
Apoi vine „Iubirea într-o
clipită”, care aduce o altă față a vieții: iubirea. Dar nu iubirea
romantică simplă, ci una intensă, greu de prins în cuvinte. Autoarea vorbește
despre căutarea unei iubiri adevărate, care nu se supune regulilor, o iubire
care poate răni, dar tocmai de aceea e vie.
„… În hățișul de frământări,
Aștept să fiu sfâșiată de tine,
Leul meu, care prinzi toate
clipele,
Cu toate simțurile.”
III.
Anatomia
ultimelor clipe
A treia parte e cea mai intensă.
Aici apare tema morții, dar nu într-un fel apăsător. Sunt poeme care te pun pe
gânduri, dar nu te înfricoșează.
Textul introductiv, „Anatomia
ultimelor clipe”, este scurt, dar foarte puternic. Autoarea vorbește despre
întuneric nu ca despre ceva înfricoșător, ci ca despre o mângâiere. Moartea nu
apare ca o ruptură brutală, ci ca o alunecare calmă spre o lume interioară: „Alunec
prin tunelul morții. Cu relaxare, mă îndrept spre lumea interioară”
„Gazela aleargă liberă” este un poem despre renunțare la
ceea ce ne apasă: credințe vechi, frici, minciuni. Libertatea apare ca o fugă
spre lumină.
„…Bucură-te de moarte,
De tot ce te doare,
Înalță-ți ființa liberă,
Precum o gazelă,
Fugind spre savana însorită.”
„Detașare” ne aduce în față imaginea unei
lumi obosite, în care oamenii se desprind treptat de visele lor.
„…Ne detașăm de visele abia
înmugurite
Devenim, în final, absenți eterni
ai vieții.”
În concluzie partea a treia a
volumului este despre liniștea care vine după furtună.
IV.
Pridvorul
cu semne
Autoarea
se întoarce într-un timp în care primăvara era eternă, satul nu exista încă,
iar biserica era centrul lumii. Totul e văzut cu ochi curați, ca într-o
amintire care nu s-a murdărit niciodată. E un loc în care părinții sunt vii,
preotul botează primii copii, iar lumina e atât de clară încât pare că spală
tot ce e greu în suflet.
Ultima parte este despre speranță,
credință, împăcare. E ca un pridvor în care te oprești și respiri înainte să
intri în tine însuți.
În poemul „Speranța”, autoarea spune simplu și direct că poți pierde multe în viață - iubirea, credința, liniștea - dar nu trebuie să pierzi niciodată speranța. E un poem care îți vorbește ca un prieten apropiat: fără pretenții, fără metafore complicate, doar cu adevărul acela pe care îl știe orice om trecut prin greutăți.
„…Când sufletul îți este scăldat
De lacrimi,
Nu te sfii să spui
Cu voce tare
Năduful
Zilei amare.
…Fii Israel în luptă cu Domnul…”
Cartea mai este încă disponibilă aici:
11.02.2026
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu