Sunt pe drum… și, deși ar trebui să fiu mai duhovnicesc, slăbiciunile firii își spun cuvântul. A nins, iar în România - ca de atâtea ori - drumarii au fost luați prin surprindere. Zăpada, viscolul, nervii șoferilor, claxoanele… toate îmi amintesc că, oricât aș vrea să fiu deja în Athos, încă sunt în lume, cu toate ale ei.
Podul peste Dunăre… se lucrează la el de ani buni.
Cei dinaintea noastră au trecut, noi așteptăm. O oră.
Și totuși, așteptarea e liniștită.
Doar mergem în Athos.
Părintele Ieromonah Meletie ne amintește de rugăciunea inimii, ne vorbește despre puterea ei, despre cum poate ține mintea trează și inima caldă chiar și în mijlocul unui ambuteiaj.
Și, culmea, eram cuminți.
Privind spre celelalte mașini, vedeam oameni stresați, revoltați, cu țigările pe terminate.
Oare ce pierdeau?
Probabil o oră de distracție pe pârtie, sau o oră de program, sau o oră de „treburi”.
Noi câștigam o oră de liniște.
Când în sfârșit s-a dat drumul, am intrat pe pod.
Se circula încet, bară la bară - suficient timp să numeri barjele goale de pe Dunăre.
Și atunci mi-a venit în minte o glumă amară:
„Oare nu mai sunt uzine de demolat, de nu mai sunt pline cu fier vechi?”
Drumul prin Bulgaria pare mai bun decât acasă, deși și la ei a nins.
Văd apărătorile de viscol din lemn pe marginea drumului - la noi nu le-am mai văzut de mult.
Autostrăzile lor nu prea au gropi; pesemne că le-au făcut alți constructori, nu cei de acasă.
Benzina și motorina sunt mai ieftine, iar ei au intrat în zona euro anul acesta.
Atmosfera în mașină e familiară.
S-au schimbat șoferii - tată și fiu - atenți, calmi, de gașcă.
Un drum lung, dar cu oameni buni, devine mai scurt.
Despre bulgari nu pot spune mare lucru acum.
N-am interacționat decât cu casierița de la MOL, care mi-a spus atât de frumos, în românește:
„Mulțumesc.”
Și în cuvântul acela simplu, rostit cu accent străin, am simțit o binecuvântare mică, dar reală.
Ca un semn că drumul e bun, chiar dacă e lung.
20.02.2026
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu