Ouranoupolis – între lume și munte

Am revenit a treia oară în Grecia. Prima dată, într-un pelerinaj extins, cu opriri multe și inima deschisă ca o carte proaspăt tipărită. 

Atunci am ajuns la Mănăstirea Sfântul Efrem Sirul, la Mănăstirea Kato Xenia, unde se păstrează o mică parte din Cinstitul Brâu al Maicii Domnului, pe insula Evia la Biserica Sfântul Ioan Rusul, apoi din nou în Nea Makri, la Mănăstirea Sfântul Efrem cel Nou.

Am ajuns și la Catedrala Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României, și la Biserica Sfântul Dimitrie, unde izvorăște mirul. Și în multe alte locuri binecuvântate.

Atunci am mers cu bucuria celui care descoperă.

Acum merg cu dorul celui care a gustat și nu mai poate uita.

A doua oară am venit în vacanță, pentru câteva zile. De pe brațul Kassandra, într-o dimineață limpede, am văzut în depărtare un nor alb, aproape ireal, care învăluia un vârf de munte. Nu știam prea multe, dar inima a știut înaintea minții.

Era Athonul.

Și, privind spre el, am simțit un fel de chemare tăcută. Nu zgomotoasă, nu spectaculoasă. O atracție liniștită, ca atunci când vezi casa copilăriei de departe și nu știi de ce ți se umezește privirea.

Când am fost întrebat prima dată dacă vreau să merg, am spus „da” fără calcule. Și au început așteptările. Zilele parcă se comprimau, serile deveneau mai lungi, iar gândul la plecare îmi revenea obsesiv în minte, mai ales în clipele de liniște. Îmi imaginam cum va fi. Cum voi păși. Ce voi simți.

Și cu două săptămâni înainte de plecare, vestea: nu mai era loc pentru mine.

Atunci am simțit în piept un gol greu. Nu furie, nu revoltă - doar o dezamăgire adâncă, amestecată cu rușinea copilului care a crezut prea mult. Mi-a fost greu să accept. M-am întrebat de ce. Am tăcut.

Dar timpul a așezat lucrurile. Și, privind înapoi, înțeleg că rana aceea a fost o lecție. Dumnezeu și Maica Domnului nu mi-au refuzat Athosul. Mi-au amânat întâlnirea, ca să o primesc altfel.

Nu o excursie.

Ci un pelerinaj.

După mai bine de patru luni a venit invitația. Atunci am simțit nu entuziasm, ci recunoștință. Era diferit. Mai așezat. Mai smerit. Parcă nu mai plecam să „văd” Athosul, ci să mă las văzut....

Acum, ieșind din Bulgaria, simt că intrăm într-un alt ritm. Grecia ne întâmpină cu verde crud, cu livezi de măslini, cu aer mai moale. Zăpada a rămas în urmă. Soarele cade altfel peste dealuri.

În mașină, liniștea e densă. Nu e tăcere forțată, ci o liniște care crește din interior. Cei doi șoferi - tată și fiu - conduc cu siguranță și naturalețe. Îi privesc și mă gândesc că uneori Dumnezeu ne pune viața în mâinile unor oameni simpli, fără să ne spună cât de mare e darul acesta.

Când zăresc pentru prima dată marea, inima îmi tresare. E o întindere rece și calmă, aproape indiferentă la emoțiile noastre. Dar în adânc simt că ascunde taine.

Portul din Ouranoupolis se apropie. Și, odată cu el, crește și neliniștea. Nu e frică, dar e conștientizarea că urmează să pășim într-un alt fel de spațiu. Nu turistic. Nu obișnuit.

În port, aerul miroase a sare și uneori a motorină, a lemn ud și... a Rai. Pescărușii țipă scurt, tăind cerul. Valurile lovesc țărmul cu o încăpățânare ritmică.

În port ne întâmpină Mihai - l-am notat în telefon „cel mai bun ghid din multele Athos” - și nu e o exagerare. Un om pe care simți că l-ai cunoscut de o viață. Nu pot citi în sufletul omului, dar prima impresie m-a însoțit mereu și rareori m-a înșelat. În fața mea era un om duhovnicesc, un om care iubește Athosul și care știe limpede diferența dintre excursie și pelerinaj.

Ne-a cazat, a avut grijă de fiecare, s-a așezat în drepturile lui firesc, ca o cloșcă grijulie.

Obosiți, dar prea încărcați ca să ne retragem direct în camere, ieșim din nou în noapte.

Marea e înspumată. Vântul rece ne lovește obrajii. Pentru o clipă, gândul că am putea să nu plecăm mâine din acest port ne străbate pe toți. Și realizez cât de fragil e planul omenesc. Oricât ai organiza, oricât ai calcula, un val e suficient să schimbe totul.

La masa de seară, râdem. Povestim. Simt cum dintr-un grup de oameni diferiți se naște ceva comun. O solidaritate tăcută. Luca, Horia, Sorin, Marius, Alexandru, David… fiecare aduce ceva: o glumă, o întrebare, o liniște.

Nu mai contează mâncarea. Contează că suntem împreună.

Adorm târziu, cu sunetul mării în urechi. Și, surprinzător, mă trezesc devreme, limpede, aproape ușor.

Ridicăm permisele de acces. Țin hârtia în mână și simt că nu e doar un document. E o îngăduință. O chemare oficializată.

Marea s-a liniștit. Ca și cum cineva, în taină, ar fi vorbit cu ea peste noapte. Cu siguranță și Părintele Ieromonah Meletie, pusese o vorbă bună, în rugăciunile sale

.

Stăm pe chei și așteptăm vaporașul. În mine se amestecă bucuria, teamă, nerăbdare și un soi de smerenie pe care nu mi-o cunoscusem.

De aici începe altă poveste.

Și, poate, alt eu.

02.03.2026

Sorin Micuțiu

P.S. Drumul acesta nu a început în port. A început mai devreme  în „Pelerin în Athos”.

.

.