Am pornit mai departe, lăsând în urmă agitația discretă a Rusikonului și ne-am îndreptat către Schitul Sfântul Pantelimon vechi. Drumul era mai îngust.
Schitul se arăta timid, dar cu o noblețe veche, răbdătoare. Clădirile păstrate aici purtau amprenta secolelor, iar zidurile încă păstrau istoriile și rugăciunile celor care le-au locuit. Am intrat în biserică cu pași încetiniți, ca nu cumva să tulburăm taina locului, și ne-am închinat la icoanele vechi: Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Pantelimon (secolul al XVIII-lea), Icoana Maicii Domnului (secolul al XIII-XIV-lea) și Icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel (secolele al XI-XII-lea).
Liniștea era adâncă. Mă simțeam mic și totuși legat de toți cei care, de-a lungul veacurilor, au venit aici cu credință și smerenie. În fața icoanelor, am simțit din nou că nu sunt singur în rugăciune.
După ce am rămas câteva clipe în tăcere, am continuat drumul către Mănăstirea Xiropotamu. Drumul era mai abrupt.
Când am ajuns, am rămas fără cuvinte. Mănăstirea se ridica măreață în centrul unei curți largi, iar biserica principală, dedicată Sfinților 40 de Mucenici, strălucea discret sub lumina soarelui. Sfintele odoare așteptau: părticele din moaștele celor 40 de mucenici, capul Sfântului Nicolae cel Nou, mâna Sfintei Hristina, capul Sfântului Eustatie și o cruce în argint cu rubine, oferită de domnitorul Moldovei, Constantin Duca.
Aici se păstrează și cea mai mare părticică din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci, cu urmele pironului care a țintuit trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Lemnul este așezat într-o „legătură din aur”, lăsând la vedere doar partea unde credincioșii sărută.
Mihai ne-a povestit despre o minune care s-a întâmplat aici, în vremuri tulburi. Când cruciații veniți de la Roma au cerut călugărilor să slujească împreună cu preoții catolici și să-l pomenească pe papă la slujbe, unii dintre preoți, uitând de mucenicii care au răbdat chinuri pentru Hristos, au acceptat. Dar în momentul în care slujeau Liturghia într-un paraclis al mănăstirii, bolta Sfântului Altar s-a surpat peste ei. Atât catolicii, cât și ortodocșii care s-au alăturat lor au pierit pe loc. Paraclisul nu a mai fost reparat niciodată, rămânând o mărturie a minunii și a protecției lui Dumnezeu asupra locului.
Am stat în tăcere, încercând să cuprind în inimă atât durerea, cât și înțelepciunea acestei minuni. În fața Cinstitului Lemn, mi-am amintit că adevărata credință nu poate fi compromisă și că Dumnezeu păzește sfințenia locurilor și a celor care se încred în El cu smerenie.
Am șoptit în gând rugăciunea către Sfânta Cruce:
„Bucură-te preacinstită Cruce a lui Hristos, că prin tine s-a mântuit lumea, ridicând asupra ta pe Iisus țintuit. Bucură-te, pom preamărit, pentru că Tu ai ținut rodul vieții ce ne-a mântuit din moartea păcatului. Bucură-te toiagul cel tare ce ai sfărâmat ușile iadului. Bucură-te cheia împărătească ce ai deschis ușa raiului.”
Fiecare cuvânt răsuna în sufletul meu ca o chemare la credință și la smerenie. Lacrimile au venit firesc, pentru că simțeam că eram martor al unei istorii sfinte și al unei protecții divine care se întinde dincolo de timp.
Mă simțeam mic, dar purtat de o liniște și o recunoștință care mă vor însoți mult timp. Drumul spre Karyes continua, dar simțeam că fiecare pas de aici înainte avea să fie păstrat cu adâncă smerenie în inima mea.
17.03.2026
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu