După ce am coborât în portul Dafni, ne-am strâns rucsacurile și, împreună cu ceilalți pelerini, ne-am îndreptat spre prima noastră oprire: Mănăstirea Xenofont.
Drumul nu era lung, dar fiecare pas părea să aibă altă greutate decât înainte. Poate pentru că deja eram pe pământul Athosului și simțeam că fiecare loc are o poveste, fiecare zid poartă o rugăciune rostită de sute de ani.
Când am ajuns, primul lucru care mi-a atras privirea a fost așezarea mănăstirii chiar lângă mare. Valurile se loveau liniștit de țărm, iar clădirile mănăstirii păreau să vegheze deasupra apei, ca niște străjeri tăcuți. Era o liniște aparte, o liniște care nu venea din lipsa sunetelor, ci dintr-o pace care părea să cuprindă tot locul.
Chiar la intrarea în mănăstire, înainte de a păși în curte, privirea mi-a fost atrasă de o icoană așezată într-un loc de cinste.
Era icoana Maicii Domnului numită Icoana Maicii Domnului Pyrovolitheisa - „Împușcata”.
M-am apropiat încet și atunci am observat rana. În mâna dreaptă a Maicii Domnului se vede clar urma unui glonț. Nu era o simplă deteriorare a icoanei. Era o mărturie.
Ghidul nostru, Mihai, ne-a chemat puțin mai aproape și ne-a spus povestea acestei icoane cu aceeași liniște cu care povestea toate întâmplările de pe Munte. Nu era genul de ghid care doar recită date și ani. Se vedea că trăiește fiecare istorioară pe care o spune.
În anul 1822, un grup de soldați turci a intrat în mănăstire. În timp ce se aflau înăuntru, unul dintre ei, într-un gest de batjocură și dispreț, a ridicat arma și a tras asupra icoanei Maicii Domnului.
Glonțul a străpuns mâna dreaptă a icoanei.
La scurt timp după aceea, soldatul care făcuse acel gest a ieșit din mănăstire ca și cum și-ar fi pierdut mințile și s-a spânzurat de un măslin din apropiere. Ceilalți turci, văzând cele întâmplate, s-au umplut de spaimă și au părăsit imediat locul. Iar comandantul lor, aflând cele petrecute, a poruncit ca trupul soldatului să rămână neîngropat, ca pedeapsă pentru fapta lui.
Am rămas câteva clipe în liniște privind icoana. Pe Athos astfel de întâmplări nu sunt povestite pentru a impresiona pe cineva. Sunt spuse simplu, ca niște mărturii ale unei lumi în care credința și realitatea par să se atingă mai des decât suntem noi obișnuiți.
Am intrat apoi în biserică aproape instinctiv mai încet decât de obicei. Lumina era blândă, filtrată prin ferestrele mici, iar mirosul de tămâie plutea discret în aer.
Ne-am apropiat, unul câte unul, de icoanele făcătoare de minuni.
M-am oprit mai întâi în fața icoanei Icoana Maicii Domnului Odighitria de la Xenofont, cunoscută și ca „Îndrumătoarea”. Chipul Maicii Domnului era atât de liniștit încât pentru câteva clipe am uitat de tot ce era în jur. Nu știu cât am stat acolo. În astfel de momente timpul parcă se retrage puțin și te lasă singur cu gândurile tale.
Apoi am ajuns și în fața icoanei Icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la Xenofont.
În liniștea bisericii mi-am dat seama cât de diferit este să vezi o astfel de icoană în locul unde este cinstită de secole. Nu era doar o imagine frumoasă. Era un martor al rugăciunilor a mii de oameni care trecuseră pe acolo înaintea noastră.
Ne-am închinat și la moaștele Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, iar gândul că aceleași sfinte odoare au fost cinstite de generații întregi de monahi și pelerini m-a făcut să simt o legătură tăcută cu toți cei care veniseră aici înaintea noastră.
Mihai a continuat să ne povestească cu aceeași smerenie și calm despre celelalte sfinte moaște păstrate la mănăstire.
Aici se află un fragment din Crucea cea de viață făcătoare a Domnului, dar și moaște ale multor sfinți: Sfântul Andrei cel Întâi chemat, Barnaba și Filip, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Hrisostom, Sfântul Ioan cel Milostiv, Modestus din Ierusalim, Trifon, Iacob Persanul, Ignatie Teoforul, Sfântul Charalampos, Patriarhul Fotie al Constantinopolului, marii martiri Gheorghe, Demetriu și Mercurie, precum și Menas al Egiptului, Marina și Paraskevi.
Mă uitam la ele și simțeam o liniște profundă.
Ghidul nostru Mihai, ne-a povestit mai departe despre locul acesta. Vorbea cu o naturalețe și o liniște care te făceau să asculți fără să simți că ți se predă o lecție de istorie.
Ne-a povestit că mănăstirea a fost întemeiată în secolul al X-lea de către Cuviosul Xenofont. Fusese un om viteaz înainte de a deveni monah, dar la un moment dat a ales liniștea vieții călugărești și s-a nevoit aici împreună cu cei doi fii ai săi, Ioan și Arcadie.
Ascultând, mi-am dat seama că Athosul este plin de astfel de schimbări de viață. Oameni care au lăsat în urmă puterea, funcțiile sau averea și au ales liniștea rugăciunii.
Mănăstirea a trecut prin multe încercări de-a lungul istoriei. A fost chiar distrusă într-o perioadă, dar mai târziu refăcută cu ajutorul domnitorilor români. Când Mihai a rostit numele lor, parcă am simțit o apropiere neașteptată de acest loc.
Printre binefăcătorii mănăstirii s-au numărat Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu.
Mi s-a părut un gând frumos: deși ne aflam în Grecia, o parte din istoria acestui loc poartă și amprenta credinței românești.
În curtea mănăstirii sunt două biserici. Una mai nouă, mai mare, cu o catapeteasmă de marmură lucrată cu multă migală. Cealaltă, mai veche și mai mică, dar cu o simplitate care parcă te îndeamnă la reculegere.
Tot acolo se păstrează și vasul despre care tradiția spune că a fost umplut în chip minunat cu untdelemn de către Maica Domnului, într-o vreme când în mănăstire nu mai rămăsese niciun strop.
În timp ce stăteam în curte, Mihai ne-a mai vorbit și despre câteva icoane foarte iubite pe Sfântul Munte, păstrate la Mănăstirea Vatoped.
Una dintre ele este Icoana Maicii Domnului Vimatarissa (Ktitorissa), ocrotitoarea mănăstirii. Tradiția spune că tânărul Arcadie, fiul împăratului Theodosie cel Mare, a fost salvat în chip minunat dintr-un naufragiu și adus la țărm chiar în locul unde avea să fie ridicată mănăstirea.
Tot de această icoană este legată o altă minune: icoana, o cruce și o făclie aprinsă au fost ascunse într-o fântână în timpul unui atac al piraților. După șaptezeci de ani au fost descoperite plutind deasupra apei, iar făclia ardea încă.
Mihai ne-a povestit și despre Icoana Maicii Domnului Paramythia – „Mângâietoarea”. Potrivit tradiției, Maica Domnului i-a avertizat pe monahi despre un atac al piraților și astfel mănăstirea a fost salvată.
Ascultând aceste istorii, am înțeles ceva ce pe Athos devine repede evident: aici istoria și credința nu sunt separate. Ele se împletesc într-un fel firesc, ca și cum ar fi același lucru.
La un moment dat, Mihai ne-a spus și despre un izvor aflat foarte aproape de mănăstire, legat de o minune a Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Deși se află chiar lângă mare, apa lui este dulce și bună de băut.
Am auzit povestea lui și, pentru o clipă, m-am gândit să mergem până acolo chiar atunci. Nu era departe. Dar nu știu de ce, în acel moment am simțit că ar fi mai bine să-l lăsăm pentru mai târziu.
Am spus aproape instinctiv că vom merge la izvor în ultima zi a pelerinajului.
Poate că nu era decât un gând simplu, dar în mine a apărut o dorință liniștită: să încheiem drumul tot aici, la locul unde făcuserăm primul popas pe Munte.
Uneori, începuturile și sfârșiturile au nevoie să se întâlnească.
Așa că am privit pentru o clipă spre direcția în care se afla izvorul și am plecat mai departe, lăsând acel loc ca pe o mică promisiune pentru sfârșitul pelerinajului nostru.
Drumul abia începea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu