După puțin timp, clădirile mari ale mănăstirii au început să se contureze în fața noastră. Spre deosebire de Xenofont, aici totul părea mai impunător. Cupole verzi, clădiri înalte și lungi, așezate chiar lângă mare.
Ajunseserăm la Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, cunoscută de toți pelerinii și ca Rusikon - mănăstirea rușilor din Sfântul Munte. Este a nouăsprezecea în ierarhia mănăstirilor athonite și se află chiar între Xenofont și portul Dafni, pe coasta de vest a peninsulei.
Construcțiile pe care le vedem astăzi sunt ridicate în mare parte la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă istoria locului este mult mai veche.
Mihai ne-a povestit că prima așezare rusească organizată din Athos nu a fost chiar aici, ci la o veche mănăstire numită Xylurgos, fondată în secolul al XI-lea. Mai târziu, acea așezare a devenit ceea ce astăzi este cunoscut drept Schitul Bogorodița sau „Vechiul Rusikon”, aflat mai sus pe munte, pe drumul care duce spre Kareia. De-a lungul timpului, monahii ruși au coborât mai aproape de mare, iar mănăstirea s-a dezvoltat treptat pe locul unde ne aflam noi acum.
Un lucru care m-a surprins din nou a fost să aud, încă o dată, numele domnitorilor români legate de istoria unei mănăstiri athonite. Și aici, ca în multe alte locuri din Athos, Țările Române au avut un rol important. Printre binefăcători s-au numărat Vlad Țepeș - sau, după unii istorici, Vlad Călugărul -, apoi Neagoe Basarab, Petru Rareș și alți domnitori. Mai târziu, domnitorul Moldovei Scarlat Calimah a devenit unul dintre marii ctitori ai mănăstirii. El a ajutat la refacerea ei din temelii la începutul secolului al XIX-lea, ridicând biserica mare, chiliile, trapeza, paraclisele și zidurile de apărare.
Am intrat în curtea largă și, fără să spunem prea multe, ne-am îndreptat spre biserica mare.
În interior era o lumină caldă, iar mirosul de tămâie plutea discret în aer. Am început să ne închinăm, pe rând, la icoane și la sfintele moaște.
Aici se păstrează multe odoare de mare preț. Cel mai de seamă este capul Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, ocrotitorul mănăstirii.
Sfântului Siluan Athonitul, unul dintre marii sfinți ai vremurilor mai apropiate de noi, care a viețuit chiar aici, în această mănăstire, până în anul 1938, ne aștepta și el, pentru închinare.
Când citești despre un sfânt într-o carte pare ceva îndepărtat, aproape abstract. Dar când te afli în locul unde a trăit, unde s-a rugat și unde a plâns înaintea lui Dumnezeu, totul devine mult mai real.
În liniștea bisericii mi-am amintit câteva cuvinte din rugăciunea lui: „Doamne, îndreptează-ne, precum o mamă duioasă își îndreptează copiii săi mici…”
Le-am repetat în gând, încet.
În jurul nostru se aflau și alte sfinte moaște: părticele din moaștele Sfântului Apostol Toma, ale Sfântului și Dreptului Iosif, ale Sfintei Mucenițe Paraschevi și ale multor altor sfinți.
Mănăstirea are și o bibliotecă impresionantă, cu mii de manuscrise și zeci de mii de cărți vechi. Dar, dincolo de toate aceste lucruri, ceea ce simțeam era o liniște adâncă.
Am uitat să amintesc. înainte de a intra în mănăstire, Mihai ne-a spus o întâmplare care a rămas adânc întipărită în memoria părinților de aici.
La începutul secolului trecut, din cauza lipsurilor, mănăstirea hotărâse să înceteze milostenia pe care o oferea călugărilor săraci care trăiau la chilii. În ziua în care se împărțea pentru ultima dată milostenia, un monah pe nume Gavriil a vrut să fotografieze momentul.
După ce fotografia a fost developată, părinții au observat ceva neașteptat.
Printre monahi se vedea o femeie îmbrăcată în negru, cu o lumină în jurul capului.
Nimeni nu o văzuse în momentul fotografiei.
Călugării au înțeles atunci că Maica Domnului le arătase că nu este bine să înceteze milostenia.
Așa că au renunțat la hotărârea lor.
Când am auzit povestea aceasta, am simțit că nu este doar o întâmplare frumoasă, ci și un mic îndemn pentru fiecare dintre noi. Uneori, lucrurile mici - o milostenie, o vorbă bună, o mână întinsă - sunt mult mai importante decât par.
Am mai rămas câteva minute în biserică, fiecare în liniștea lui.
Apoi am ieșit din nou în curtea mare a mănăstirii.
Marea se vedea dincolo de ziduri, liniștită, aproape nemișcată.
Am privit pentru o clipă înapoi spre biserică și m-am gândit cât de multe rugăciuni s-au ridicat din acest loc de-a lungul vremii. Și, pentru prima dată de când intrasem în Athos, am simțit cu adevărat că pelerinajul nostru începea să prindă rădăcini în suflet.
Drumul continua.
11.03.2026
Sorin Micuțiu
P.S. Drumul acesta nu a început aici. A început mai devreme în „Pelerin în Athos”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu