
Cristina Ștefan este un nume de referință în literatura română contemporană, un scriitor deosebit,
Timpul şi Sufletul... Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.(William Shakespeare) Iar Sufletul, este o scânteie divină ce şi-a uitat aripile în inima Creatorului, ...rămânând cu două răni adânci ce sângerează lumină.
Parcă mai ieri alergam după
fluturaşi, parcă mai ieri număram frunzele ce se desprindeau de pe ramuri,
comparându-le cu anii noştri și așteptând iarna ca pe o odihnă între două
vieți.
Odată cu trecerea anilor, începem
să vedem iernile altfel, prin ochi de copii; ei încă nu simt iernile din
sufletele părinţilor lor.
Deseori retrăiesc copilăria
fiindcă a fost altfel, și, cu paşi timizi şi privirea plină de melancolie, merg
uşor prin proaspătul strat alb. Mă simt
neputincios. Un fulg mi se opreşte jucăuş pe mână.
Îmi deschid palmele către
cer...palmele ard... Simțăminte de copil și gânduri de om matur se
învălmășesc...
Îmi deschid palmele către cer...palmele ard...
Este impresionant să vezi atât de mult talent și pasiune într-o singură persoană! Robert Vladu este un artist multitalentat, care îmbină actoria, literatura și muzica într-un mod cu adevărat unic. În poezia sa „GENESIS”, el ne invită într-o călătorie fascinantă prin teme profunde despre creație, identitate și iubire.
„GENESIS” ne trimite imediat cu gândul la începuturile lumii, la Facerea din Biblie, dar și la o renaștere spirituală sau artistică.
„Laudate Dominum in theatro et poetica” (Laudă Domnul în teatru și poezie), subtitlul poeziei, ne dezvăluie o viziune complexă. Vladu combină ideea de laudă adusă lui Dumnezeu cu teatrul și poezia, sugerând că arta poate fi un mod de a ne conecta cu divinul.
„Psalmus 156” e interesant, deoarece în Biblie, versiunea Bisericii Ortodoxe Române există doar 151 de psalmi. În unele manuscrise apocrife, există psalmi suplimentari, iar acest detaliu ar putea indica „GENESIS”, ca o poezie „adăugată” creației, o continuare sau o reinterpretare a cuvântului divin prin artă. Psalmii 152,153,154 și 155, sunt prezenți în manuscrisele Septuagintei din Qumran.
Autoarea începe
prin a relata despre nașterea sa și copilăria trăită într-un mediu modest,
evocând cu emoție perioada postbelică. Încă din primii ani, viața sa a fost
ghidată de principii morale și familiale puternice. Rememorează cu mândrie
momentele de succes din anii de școală, participarea la sărbători locale și
realizările fiicei sale, reflectând asupra satisfacției de a vedea roadele
propriilor eforturi.
Ajunsă la aproape 80 de ani, privește cu seninătate spre viitor, punând accent pe sănătate, rugăciune, activități creative și o trecere lină prin anii rămași. Jurnalul devine astfel o expresie a acceptării limitărilor și a prioritizării valorilor spirituale.
De atunci vorbele tale nu le mai pot uita. Ele mi-au rămas ca un fior în suflet. Ele mi-au rămas în suflet cu o întrebare. Ele cer răspuns la întrebarea de ce și pentru ce le-ai rostit?
1. Cu durere mă gândesc și îmi dau seama că și tu, puiule dragă, simți că s-a răcit cuibul nostru, simți că lipsește ceva în casa noastră dela Vidra. Lipsește căldura, lipsește sufletul ei. Mama este căldura, este sufletul cuibului familiar și ție, Titule dragă, această căldură îți lipsește. În zadar îți cumpără tata haine și jucării de mătase, ție o mamă îți trebuie.
2. Îmi dau apoi seama că poate și altceva te-a îndemnat să ceri o mamă. Tu, Titule dragă, observi și înțelegi că s-a schimbat nu numai casa noastră, ci s-a schimbat și tata din ea. Observi că nu numai casa noastră și-a pierdut bucuria și liniștea de eri, ci le-a pierdut și tata. Îl vezi pe tata abătut, zdrobit, îl vezi ștergându-și mereu ochii, simți atmosfera rece și tristă ce ne învăluie casa și sufletul și tu, puiule dragă, îți dai seama că eri nu era așa. Pe tine și suflețelul tău te doare această schimbare din casa noastră, te doare răceala cuibului și neliniștea tatii. Tu, puișorul meu, îți dai seama că această stare din casa noastră nu este cea bună, nu este cea firească, ci trebuie să ieșim, să scăpăm din ea.
În
această Duminică a iertării, suntem îndemnați să reflectăm asupra puterii și
importanței iertării în viețile noastre. Un exemplu remarcabil al iertării și
milosteniei este oferit de Regele David în Cartea a doua a Regilor, cap. 9, în
relația sa cu casa lui Saul și, în mod special, cu Mefiboșet, fiul lui Ionatan:
2. În casa lui Saul însă fusese un rob, cu
numele Ţiba. Pe acesta l-au chemat la David şi i-a zis regele: "Tu eşti
Ţiba?"Eu, robul tău", a răspuns acesta.
3. "Nu cumva mai este cineva din casa
lui Saul? a întrebat regele, că i-aş arăta mila lui Dumnezeu". "Ba
este, fiul lui Ionatan, cel şchiop de picioare", a zis Ţiba către rege.
4. Iar regele zise: "Unde este?"Iată, a răspuns Ţiba regelui, el este în casa lui Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar".
Totul este profetic şi divin aici. Drumul Eroilor până la Scara Îngerilor are un urcuş continuu. Pe tot acest drum sunt presărate lupte, înfrângeri, ocolişuri, piedici, lacrimi, sudori şi sânge – dar fiecare dintre acestea au un rost, un scop, un rod nemuritor.
Pe acest drum de foc nu pot merge şi nu-l pot sfârşi decât eroii, profeţii şi martirii. Drumul însuşi le conferă acelora ce-l urcă până la sfârşit aceste nume şi aceste cununi nemuritoare.
Ce mult seamănă Coloana Infinitului de la Târgu-Jiu cu scara îngerilor de la Genesa 28, 12! De fapt, ea este aceeaşi, numai că primele cincisprezece trepte se văd şi jumătate din a şaisprezecea. Celelalte nu se mai văd de jos în sus, ci numai de Sus în jos. Dacă n-ar fi decât cele ce se văd de jos, ea ar fi o scară finită. Dar nu, ci ea continuă. Însă de la jumătatea aceasta în sus ea nu se mai vede decât cu ochii sufletului.
Poetul Traian Dorz, cu versurile sale
simple, dar pline de înțelepciune, a lăsat o amprentă profundă asupra
sufletului meu. Iubirea mea pentru el se bazează pe o adâncă recunoștință
pentru sfaturile sale înțelepte care m-au ghidat prin momente dificile și mi-au
luminat calea.
Îmi place cum poetul Traian Dorz a reușit să îmbine simplitatea cu profunzimea în versurile sale. El nu se teme să vorbească despre durere, despre singurătate, și, în același timp, transmite o nădejde uriașă, o nădejde în puterea iubirii și a bunătății.
Unul dintre cele mai profunde sfaturi
ale sale este în poezia următoare:
Mergi fiul meu în pace
Mergi,
fiul meu, în pace, dar pe cale
dreptar
să-ţi iei cuvântul ce ţi-l spun.
Să-ţi
faci din el merindea vieţii tale
şi perna ta şi prietenul tău bun!
Într-o societate care adesea scoate în evidență doar succesul material, a scrie poezie este un act de curaj. Acest act de curaj este ceea ce face poezia atât de valoroasă și de frumoasă. Cei care aleg să își exprime gândurile și emoțiile prin versuri nu doar că își dezvăluie propria lume interioară, dar oferă și altora ocazia de a se regăsi în acele cuvinte.
Ne-am gândit în dimineaţa aceasta la sfârşitul nostru?
Cu ce mă duc?
Când stai la popas, ce scoţi din traistă?
Troițele și monumentele dedicate eroilor nu sunt simple obiecte; ele reprezintă sacrificiul suprem al celor care au luptat pentru un viitor mai bun.Actul de a urca pe o troiță nu este doar o manifestare de lipsă de respect, ci și o rană adâncă în memoria colectivă a unei națiuni. Este un gest care subminează valorile pentru care acești eroi au luptat și au murit. Încurajarea și râsetele celor din jur nu fac decât să amplifice această lipsă
Autor: David Valentin
An publicare: 2024
Editura: Editura Pim, Iași
Număr pagini: 280
„Duel cu mine...și restul lumii” este o carte captivantă care îmbină satira și umorul într-o coridă literară fascinantă. Narațiunea se desfășoară în prima parte, între două personaje principale: „Eu, Îngerul” și „Eu, Lucifer”, care se angajează într-un duel perpetuu plin de ironie și reflecție asupra vieții.
Cartea explorează conflictul dintre bine și rău, între idealuri și realitate, prezentând o serie de dueluri verbale între cele două entități. Umorul și satira este la ea acasă. Dialogurile sunt pline de umor și sarcasm, aducând în discuție teme precum: greșelile de prozodie; relațiile interumane și dilemele existențiale
În timpul lunii decembrie 1977, la unul dintre controalele care mi se făceau destul de des, cei doi ofiţeri care mi-au făcut percheziţia mi-au cerut să le prezint şi un memoriu în care să arăt pe scurt toată activitatea mea publicistică şi scriitoricească. De asemenea, să răspund din ce motiv nu scriu şi nu trimit la publicaţiile şi editurile din ţară. La câteva zile după acestea, le-am prezentat următorul
MEMORIU
cu privire la activitatea mea publicistică şi scriitoricească dintre anii 1932-1977
Sunt născut în 25 decembrie 1914, în localitatea Mizieş, jud. Bihor. În 8 iunie 1930 am trecut printr-o totală transformare sufletească în urma lecturii unei scrieri a părintelui Iosif Trifa din Sibiu, care iniţiase şi conducea atunci asociaţia religioasă ortodoxă Oastea Domnului.
În Sibiu, preotul Iosif Trifa redacta atunci gazeta oficială a asociaţiei, numită «Lumina Satelor», având ca supliment săptămânal «Oastea Domnului», la care m-am abonat o dată cu intrarea mea în rândurile acestei mişcări duhovniceşti, în data de 8 iunie 1930.
Literatura sensibilitatii religioase românesti a avut în poetul Traian Dorz una din vocile sale de o expresie cu totul aparte, am putea spune unica, prin profunzimea trairii religioase.
Poetul a vazut lumina zilei în noaptea de Craciun a anului 1914, în catunul Râturi (azi Livada Beiusului) din comuna Mizies, judetul Bihor, în apropiere de Beius. Parintii sai, Constantin si Maria, erau buni gospodari si crestini respectati în sat pentru cinstea si vrednicia lor. Era unicul copil la parinti si, bineînteles, acestia voiau sa-l vada ajungând un bun gospodar la casa lui si un sprijin de nadejde la batrânete. Baiatul însa se simtea nascut pentru altceva, mai bun.
O istorie veche ne spune că de la Răsărit a mai plecat un crai (în afară de cei trei) să-L afle pe Hristos. Artaban îl chema pe acest al 4-lea crai şi a plecat şi el, cu aur mult, să-L afle pe pruncul Iisus. Dar în calea lui a întâlnit oameni flămânzi, năcăjiţi, săraci, bolnavi şi, făcându-i-se milă de ei, le-a tot dat din aur, până când, apropiindu-se de Vifleem, s-a trezit că nu mai are nimic. Şi s-a întristat foarte Artaban, dar în somn i s-a arătat Iisus şi i-a zis: „Nu te întrista, Artabane, căci amin zic ţie: tu M-ai aflat cu adevărat pe Mine”...
Se apropie Crăciunul. Vrei săi afli şi tu, cititorule, pe Pruncul Iisus şi să I te închini Lui? Vrei să prăznuieşti cu adevărat Naşterea Domnului? Intră atunci cu ajutor în casa celui sărac, năcăjit, bolnav, căci El a zis: „Orice veţi face unuia dintre aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25, 40).
![]() |
Desen & © – Alex DIMITROV |
Călugărul merse în oraş să vândă cartea. Cerea 18 pence pe ea. Cumpărătorul spuse: