Este impresionant să vezi atât de mult talent și pasiune într-o singură persoană! Robert Vladu este un artist multitalentat, care îmbină actoria, literatura și muzica într-un mod cu adevărat unic. În poezia sa „GENESIS”, el ne invită într-o călătorie fascinantă prin teme profunde despre creație, identitate și iubire.
„GENESIS” ne trimite imediat cu gândul la începuturile lumii, la Facerea din Biblie, dar și la o renaștere spirituală sau artistică.
„Laudate Dominum in theatro et poetica” (Laudă Domnul în teatru și poezie), subtitlul poeziei, ne dezvăluie o viziune complexă. Vladu combină ideea de laudă adusă lui Dumnezeu cu teatrul și poezia, sugerând că arta poate fi un mod de a ne conecta cu divinul.
„Psalmus 156” e interesant, deoarece în Biblie, versiunea Bisericii Ortodoxe Române există doar 151 de psalmi. În unele manuscrise apocrife, există psalmi suplimentari, iar acest detaliu ar putea indica „GENESIS”, ca o poezie „adăugată” creației, o continuare sau o reinterpretare a cuvântului divin prin artă. Psalmii 152,153,154 și 155, sunt prezenți în manuscrisele Septuagintei din Qumran.
„GENESIS” nu e doar o poveste despre creație, ci și o reflecție asupra identității, iubirii și transformării. Poezia e plină de imagini puternice, care ne transportă într-o lume în care forțele cosmice și divine joacă un rol activ în dezvoltarea umană.
Gândiți-vă la „un luminos măreț trimis”, o metaforă care ar putea simboliza lumina ca principiu creator, sau la „un lac și alte vârfuri” și „furnicile în șiruri lungi”, imagini care ne duc cu gândul la un peisaj al renașterii continue.
Vladu explorează ciclul vieții și al morții prin versuri ca „din mine nasc și toate mor și își cunosc menirea”. Aceste cuvinte ne amintesc că moartea nu e un sfârșit, ci o parte dintr-un ciclu natural al existenței.
Versurile „când două inimi se iubesc a treia nu le simte” ne amintesc de puterea iubirii, care poate fi atât de intensă încât depășește înțelegerea celorlalți.
Vladu explorează și relația dintre umanitate și divinitate. Versurile „Tu Mamă ne auzi acum cât de departe suntem / la sânul tău nemuritor cu toții ne întoarcem” ne arată o legătură profundă cu divinitatea, o imagine maternă care ne oferă un sentiment de siguranță și de întoarcere la origini.
„GENESIS” e o poezie care ne provoacă să ne gândim la sensul vieții, la rolul iubirii și la puterea transformării. Este o operă care ne invită să ne deschidem sufletele la frumusețea lumii și la profunzimea propriei noastre ființe.
Teme, imagini și metafore
Ciclul vieții și al morții:
„din mine nasc și toate mor și își cunosc menirea / de câte ori mă nasc și mor atâtea frunze cad” Nașterea și moartea sunt prezentate ca două fețe ale aceleiași monede, un dans etern al existenței. Frunzele care cad simbolizează sfârșitul unui ciclu, dar și începutul altuia, un simbol al renașterii și al continuității.
„când două inimi se iubesc a treia nu le simte” ne arată că iubirea este un taină o forță care depășește logica și înțelegerea rațională. Este un sentiment care transcende limitele, o legătură care nu poate fi cu adevărat înțeleasă de cei din afară.
Împreună, aceste versuri ne invită să privim dincolo de aparențe, să ne adâncim în profunzimea existenței și să descoperim frumusețea ciclului vieții și a iubirii.
Ideea divinității și relația sa cu umanitatea:
„Tu Mamă ne auzi acum cât de departe suntem / la sânul tău nemuritor cu toții ne întoarcem” O frumoasă adresare divinității, ce ne arată o legătură maternă cu divinitatea, o imagine a iubirii și a îngrijirii necondiționate. „Mamă” este o metaforă care sugerează că divinitatea este o sursă de protecție și reconectare. Umanitatea se simte departe, dar știe că la sânul divinității se va întoarce, găsind refugiu și liniște.
„El simte întru El ceva ce nu are în sine / din vina lor plătește scump și crunt oh biata ființă” Versurile acestea ne prezintă o altă fațetă a relației dintre divinitate și umanitate. Divinitatea simte o stare de criză din cauza greșelilor omenirii, suferind din cauza „vinei” și plătind un preț scump. Această imagine ne aduce aminte de sacrificiul și răscumpărarea, teme centrale în multe tradiții religioase. „Ființa” reprezintă omenirea, arătând că greșelile noastre au consecințe profunde și afectează chiar și divinitatea.
Împreună, aceste versuri ne invită să reflectam asupra naturii relației noastre cu divinitatea și ne amintesc de responsabilitatea noastră și de importanța de a ne întoarce la sursa noastră divină.
Dorința de unire și împlinire: În mod repetat, poeziile fac referire la dorința de unire și împlinire, dar care este adesea neîmplinită.
”în luna nopții ard pe sub veșmântul de femeie / ca făcătoare de cuvânt iubesc tot cu privirea” Iată în aceste versuri o dorință pasională, o iubire care arde cu intensitate. „Veșmântul de femeie” poate simboliza lumea materială, un obiect al dorinței și al atracției. „Făcătoare de cuvânt” sugerează că iubirea este construită prin cuvinte și înțelesuri, dar poate fi inaccesibilă din punct de vedere fizic. Există o tensiune între dorința materială și cea spirituală.
„mă sparg în valuri zbor în vânt și ard din început” Spargerea în valuri și zborul în vânt sunt imagini ce sugerează un dor de eliberare.
Natura ca simbol:
„pământul ne e trupul și sângele e apa / pe foc îl cheamă duh și aerul suflarea” Aceste versuri ne prezintă o imagine fascinantă a naturii ca simbol al legăturii dintre umanitate și divinitate, o legătură care este complexă și plină de contrast. Ne arată o fuziune profundă între ființa umană și cosmos. Pământul, sângele, focul și aerul sunt elemente fundamentale care ne definesc atât pe noi, cât și universul în care trăim. Această fuziune sugerează o unitate cosmică, o legătură profundă între micul și marele univers.
„un șarpe îi pictează un chip cu coada ce o poartă” Șarpele este un simbol al răului sau al tentației, dar și al regenerării (în multe tradiții, șarpele reprezintă transformarea sau renașterea). Șarpele pictează un chip, transformând o ființă sau un concept. Această imagine ne amintește de frumusețea și de pericolul transformării, de contrastul dintre divin și pământesc.
Sacrificiul:
„când o atinge încetișor cu degetul de deget / ea tremură într-un fior și învie pentru o clipă” Versul acesta ne arată o imagine a iubirii divine, o iubire care dă viață și învie. Un gest simplu, atingerea „cu degetul de deget”, provoacă o reacție profundă, un fior care însuflețește pentru o clipă. Această imagine sugerează o putere transcendentă a iubirii, o putere care poate să învie și să reînvie sufletele.
„un plânset se revarsă lin din cea împunsă iese / speriați de ce aud acum ei înapoi aleargă” O imagine a sacrificiului și a durerii. Un plânset se revarsă din ceea ce este împuns, un sacrificiu care naște ceva esențial. Însă, acest sacrificiu provoacă o reacție de respingere din partea celor care nu pot înțelege durere și sacrificiul. Această imagine ne arată paradoxul iubirii, care poate fi atât frumoasă, cât și dureroasă.
Împreună, aceste versuri ne arată că sacrificiul este o parte esențială a iubirii.
Între scenă și cuvânt: actorul și poetul
Prin exemplele oferite, am încercat să evidențiez faptul că poezia folosește metafore complexe și imagini religioase pentru a explora teme fundamentale ale condiției umane: nașterea, moartea, iubirea, sacrificiul și relația cu divinitatea. Cred că profesia de actor a autorului, așa cum am mai spus, a avut un impact semnificativ asupra stilului și profundității acestei poezii, în mai multe moduri. Actoria și poezia sunt forme de exprimare artistică ce implică un control profund al limbajului și o înțelegere detaliată a emoțiilor umane, iar un actor are o capacitate înnăscută de a „trăi” cuvintele, de a le transforma în trăiri autentice. În poezie, putem observa o mare precizie în alegerea cuvintelor, o sincronizare perfectă, dar și o intenție clară de a transmite nu doar idei, ci și trăiri intense și subtile. Această abilitate de a manipula cuvintele pentru a exprima o gamă largă de emoții provine cu siguranță din experiența actoricească.
Un actor are capacitatea de a înțelege și de a se pune în pielea unui alt personaj, ceea ce presupune o formă profundă de empatie. În poezie, autorul reușește să transmită trăiri și imagini foarte variate, schimbând perspectiva între diferite viziuni asupra lumii. Capacitatea de a trece ușor dintr-o stare într-alta este o trăsătură foarte familiară unui actor care se adaptează constant diferitelor roluri și emoții.
Actorul învață să folosească tăcerea și gesturile pentru a transmite sensuri care nu sunt întotdeauna exprimate în cuvinte. În poezie, această „tăcere” este adesea prezentă între versuri, iar sensul profund apare chiar și în momentele de pauză sau în imposibilitatea de a exprima complet o stare.
Actorii sunt instruiți să trăiască intens emoțiile pe care le joacă. De aceea, un actor va înțelege profund subtilitățile unui sentiment, fie el iubire, durere sau dorință. Poezia reflectă adâncirea în stări de suferință, iubire, împlinire și dorință, iar autorul reușește să îmbrace aceste emoții într-o formă poetică care rezonează puternic cu cititorul.
Pe scurt
Am observat o paralelă fascinantă între structura poeziei „GENESIS” și cele șapte zile ale creației din Biblie. Așa cum în Biblie, fiecare zi a creației are o temă specifică, poezia reflectă acest model prin fiecare „zi” a sa, invitând cititorul să exploreze diferite aspecte ale existenței.
Prima zi din „GENESIS” vorbește despre “locul ce n-a fost vreodat”, „ce n-are timp sau lege”, evocând vidul și lipsa de formă descrise în Geneza 1:2: „Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric.” „O negură și doar atât” – această beznă este similară cu întunericul primordial.
Partea a doua. descrie a doua și începutul celei de-a treia zile ale Creației: „Un timp acum găsește un loc un spațiu se așează” – pare să se refere la separarea apelor „de deasupra” și „de dedesubt”. „Deasupra ea se întinde lin și nori din ea apar” – evocă cerul și atmosfera formate în această etapă. În Geneza: „Dumnezeu a zis: ‘Să fie o întindere între ape și ea să despartă apele de ape.’”
Dar nu dau tot din casă. Pentru restul zilelor îi las pe cititori să le descopere taina. Mai amintesc despre momentul de odihnă, din a șaptea zi, în care divinitatea se odihnește și este un simbol al finalizării și al contemplării. Și în final, mărturisec faptul că alegerea de a încheia poezia cu o voce la persoana I este cu adevărat remarcabilă. Aceasta nu doar că personalizează mesajul, dar și sugerează o apropiere între divinitate și umanitate, invitând cititorul să se identifice cu experiența divină.
În încheiere, mulțumesc autorului pentru aceaste versuri. Este o lucrare care rămâne în minte și în suflet, cu un ecou care durează dincolo de pagină.
17.03.2025
Sorin Micuțiu
Un comentariu:
Felicitări alese Robert! Succes în continuare!
Trimiteți un comentariu