Interviu realizat cu jurnalistul Tiberiu Vințan
S.M.: Pentru că sunteți mereu alături de noi și ne promovați cu atâta sinceritate și pasiune aș dori să vă propun o provocare specială. Permiteți-mi, pentru o clipă, să preiau rolul de jurnalist și să vă adresez câteva întrebări, iar dumneavoastră să fiți intervievatul. Orice om are o poveste. Tiberiu Vintan – jurnalist cunoscut cu activitate de mai bine de trei decenii, manager la Exclusiv Media Group și realizator de emisiuni TV, foarte activ în comunitatea sa, implicat în diverse proiecte media și literare, născut într-o familie de mineri… Aceasta este o sinteză la sinteza poveștii pe care v-aș ruga să o dezvoltăm în această discuție. Și aș începe cu câteva întrebări despre pasiunea pentru literatură.
T.V.: Întâlnirea mea cu cartea s-a produs în anii copilăriei, în vremurile în care poate și din penuria altor forme de educație alternativă, poate și din educația primită de la părinți sau poate, pur și simplu, pentru că așa a vrut Dumnezeu ca mie să-mi placă nespus de mult lumea aceasta a literelor, a cărților, lectura a fost cea care mi-a însoțit creșterea și mi-a influențat mintea și caracterul. Sigur că mi-e greu să-mi amintesc acum care a fost prima carte pe care am citit-o, pentru că eu am început să citesc imediat după ce am deslușit tainele Abecedarului. Îmi aduc aminte însă, cu mare plăcere, de poveștile lui Petre Ispirescu, de poeziile lui Eminescu, Topârceanu, Coșbuc, Bolintineanu, de snoavele lui Ion Creangă, de basmele fraților Crimm, de legendele lui Alexandru Mitru, de fabulele lui Grigore Alexandrescu, de câte și mai câte altele.
Odată cu trecerea anilor, am descoperit fabuloasele cărți de aventură ale lui Jules Verne, Karl May sau James Femimore Cooper, tot așa cum am decoperit România pitorească în descrierile lui Alexandru Vlahuță și Mihail Sadoveanu. În timp, lecturile mele au evoluat spre marii clasici ai literaturii universale (Shakespeare, Tolstoi, Hemingway, Esenin, Baudelaire) și spre corifeii filosofiei, de la Platon, Aristotel, Socrate până la Eliade, Noica, Cioran s.a.m.d. Mi-ar plăcea să pot spune că am citit toate cărțile din lume, chiar și știind că acest lucru e imposibil, dar cred că puțini sunt marii autori români și universali din ale căror scrieri celebre să nu mă fi hrănit spiritual.
.jpg) |
| Revista „Amfiteatrul literar” nr. 3/2025, în care a apărut interviul original |
Practic, nu cred să fi stat vreo zi măcar din cei aproape o jumătate de secol de când am deslușit tainele lecturii, fără să fi ținut în mână o carte. Nici nu știu dacă pot lega asta de pasiune, de necesitate sau pur și simplu de plăcere și datorie. Și poate că și debutul meu jurnalistic la numai 14 ani a venit ca un răpuns la aplecarea mea către lectură și de aici, mai departe, în mod firesc, către scris.
S.M. : Care sunt autorii și cărțile care v-au influențat cel mai mult în formarea dvs ca iubitor de literatură?
T.V.: Mă socot a fi în general un om greu de influențat de cineva sau ceva. Sunt prin definiție (originile familiei mele sunt din Țara Moților, de la Abrud) ceea ce se numește un om încăpățânat. Nu știu care dintre oamenii de litere m-au influențat în formarea mea ca iubitor de literatură. Cel mai probabil, toți! În mod cert însă, cred că influența a venit din partea părinților mei, a dascălilor, a tuturor scriitorilor (mari și mici, iluștri și anonimi) pe care bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să am privilegiul de a-i întâlni și de a le citi creațiile. „Cartea Cărților” a fost însă, fără nici o îndoială, Biblia. Și, mai apoi, manualele de Limba și literatura română. Acestea sunt cărțile care au avut, neîndoielnic, influență totală asupra mea, nu doar ca iubitor de literatură, ci în general în tot ceea ce am devenit și sunt.
S.M.: Ce vă motivează să sprijini scriitorii din Valea Jiului și din județul Hunedoara?
T.V.: Admirația… Admirația profundă și amiciția sinceră. Trăim vremuri în care numărul celor care-și asumă misiunea aceasta a creației de orice fel, dar îndeosebi a creației literare, mai ales în regiuni cu probleme sociale profunde, este atât de restrâns încât nu poți să nu-i admiri deschis și sincer pe cei care cred în puterea cuvântului, în nevoia culturii scrise, în frumusețea vieții culte. Și, repet: mi-a dat Dumnezeu bucuria nu doar de a-i cunoaște pe foarte mulți dintre acești oameni cu har, împreună cu privilegiul ca, odată ce ne-am cunoscut, să putem lega și o relație sinceră de amiciție. Așa cum este, spre exemplu, și între noi doi, oameni care ne-am întâlnit doar de câteva ori, însă ne-a fost suficient pentru a trăi sentimentul că suntem amici de-o viață-ntreagă. Ori senzațiile acestea nu sunt posibile decât într-o astfel de lume, a dialogului, a respectului reciproc, a creației, a credinței.
Sigur că având astfel de trăiri, dar având în același timp și misiunea profesională de a remarca tot ce se întâmplă în comunitate, interacțiunea mea cu oamenii de litere, cu oamenii de cultură și artă în general, devine și o obligație de a mă ralia acestora, de a-i motiva să fie prezenți în viața publică, de a-i sprijini dacă este nevoie pentru a le arăta și celorlalți, tuturor, că și într-o (de pe acum fostă) regiune minieră, și într-un județ dezindustrializat astăzi, există creatori valoroși absolut admirabili.
S.M.: Care sunt cele mai mari provocări pe care le întâmpinați în acest rol de susținător al comunității literare locale?
T.V.: Totul e o provocare, dar este una atât de frumoasă de nu îți poți imagina. Organizarea unui eveniment dedicat comunității literare este o sărbătoare și cu acest argument pornesc fiecare proiect de acest fel. Atunci când acest entuziasm este împărtășit, evenimentele prind ușor contur, indiferent de provocările de moment care devin, într-un final, cheia succesului.
S.M: Despre experiența ca jurnalist și realizator TV, am câteva curiozități dar și întrebări totodată:
Cum vă influențează pasiunea pentru literatură activitatea de jurnalist și realizator TV?
T.V.: Total! Așa cum, de altfel, cred că și trebuie să fie. Eu sunt ferm convins că un jurnalist trebuie să aibă, înainte de toate o cultură generală vastă, asemeni oamenilor de litere. Tot așa cum cred că jurnalismul este sau, mă rog, ar trebui să fie frate cu literatura, așa cum istoria ne-a demonstrat acest lucru cu atâtea și atâtea exemple: Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Geo Bogza, Octavian Paler, Ioan Chirilă, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Radu Paraschivescu, Valeriu Butulescu ș.a. Nu întâmplător, toți acești mari scriitori români și încă mulți alții asemenea lor, au activat, cu rezultate notabile, în presă. Așa cum dacă ne uităm mai atent la jurnaliștii eminenți ai vremurilor noastre, în biografia fiecăruia vom găsi cărți publicate.
Nu fac nici eu excepție. Am publicat, în cariera mea de până acum, 4 cărți: una de poezie, trei de foto-reportaj. Cu toate acestea nu mă socot a fi scriitor, dar nădăjduiesc că mă pot considera, totuși, un jurnalist cu veleități demonstrate în această meserie. Cert este că, dacă nu aș fi fost influențat de pasiunea mea pentru literatură în activitatea profesională, aș fi abandonat fără doar și poate această profesie, atât de zdruncinată, decredibilizată și deprofesionalizată cum se arată ea a fi, cu destul de puține excepții, în acest moment. Poate că și de aceea, în ultimii ani, am preferat să mă concentrez pe subiectele jurnalistice de nișă (cultură, educație, sport etc.), trecând oarecum într-un plan secund abordările de ordin politic, economic sau social.
S.M.: Puteți să ne povestestiți despre un moment memorabil din cariera dvs de jurnalist care a implicat literatura sau scriitorii?
T. V.: Aș putea să vă povestesc sute de astfel de momente, care în cariera mea, în viața mea, au fost și au rămas memorabile. Întâlnirile cu oameni de cultură, cu scriitori, cu artiști, cu muzicieni, cu oameni de valoare din toate domeniile de activitate, constituie una din marile bucurii pe care mi le conferă profesia mea. Îmi aduc aminte, cu mare satisfacție, de „duelurile” sub semnul eleganței literare pe care le-am avut, spre exemplu, cu maestrul Valeriu Butulescu, cel mai mare aforist roman și unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani de pe mapamond, în perioada în care dumnealui exercita și o importantă funcție politică în Parlament. Chiar dacă aceste polemici erau deseori acide, asta nu ne-a împiedicat ca, dincolo de spațiul profesional și public, dincolo de părerile noastre deseori divergente, să putem construi împreună o relație de amiciție indestructibilă.
Îmi amintesc cu mare bucurie de interviurile pe care am reușit să le realizez cu oameni de mare calibru ai României contemporane, de la Adrian Păunescu la Varujan Vosganian, de la Părintele Constantin Necula sau prof.dr. Vlad Ciurea și încă mulți, mulți alții. Sper că întâlnirile mele jurnalistice cu acești oameni deosebiți s-au concretizat în dialoguri care vor fi fost la fel de memorabile pentru cititorii mei.
S.M.: Știu că ați scris poezie și aș îndrăzni să vă provoc prin două întrebări, să scoateți la lumină pentru o clipă și poetul nu numai jurnalistul.
Dacă ar fi să scrieți o poezie despre Valea Jiului, care ar fi temele centrale și emoțiile pe care ai dori să le transmiți?
T.V.: N-aș spune că am scris poezie. Poate că, mai degrabă, la un moment dat, sub influența unei perioade de lecturi preponderent religioase, filosofice, existențiale, am simțit nevoia să mă exprim în versuri, concentrând lecturile mele din acea perioadă în ceea ce am și numit, de altfel: „Exerciții de metafizică”, primul și singurul meu volum de versuri, care cuprinde doar 13 poezii. E puțin? La urma-urmei, nici lui Andrei Mureșanu nu i-a trebuit mai mult decât o singură poezie („Un răsunet”) pentru a deveni cel mai intens recitat (și cântat!) poet român.
O poezie despre Valea Jiului? Nu știu dacă eu aș fi în suficientă măsură să pot să o scriu. Nu cred! Valea Jiului este ea însăși o poezie. Este, dacă vrei, o altă „Mioriță” a fabuloșilor descendenți ai dacilor din Ținutul Momârlanilor, care coborau odinioară „pe Jiu în jos, pe un mal frumos”. Este, în același timp, amprenta oamenilor demni și bravi, care și-au pus speranțele în versurile ce aveau să le devină imn: „În fund de munți noi des intrăm/ Cu bun noroc ne salutăm,/ Și când ieșim din sânul lor/ Noi tot „Noroc!” strigăm în cor!” Nu poți descrie în versuri Valea Jiului mai frumos decât au făcut-o minerii și jienii. Ceea ce pot, și vreau, și știu că trebuie să fac, este să înțeleg la adevărata lor valoare, aceste versuri care definesc Valea Jiului.
S.M.: Aveți un vers sau o strofă preferată dintr-o poezie care vă reprezintă? Ne puteți împărtăși și ce semnificație are pentru dvs?
T.V.: Tudor Arghezi: „Din bube, mucigaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”… Nu știu dacă versurile acestea din poezia „Testament” a lui Tudor Arghezi sunt preferatele mele, dar știu sigur că ele mi-au fost călăuză în activitatea mea. De când mă știu, regiunea aceasta absolut deosebită a Văii Jiului, a avut mereu de suferit din pricina imaginii în care a fost zugrăvită, de cele mai multe ori în mod nedrept. Când am intrat, în acel plin de speranță an 1990, în presă, mi-am dorit să pot, cumva, să schimb această percepție despre „casa” mea. Am căutat și încă mai caut, zi de zi, „prin bube, mucigaiuri și noroi” să descopăr și să le arăt oamenilor că avem și aici în ceea ce alții văd a fi doar trista Vale a Jiului – „Jale a Viului” – „frumuseți și prețuri noi”.
Scrierile mele despre astfel de oameni, locuri și fapte sunt ceea ce cred că merită să fie testamentul meu profesional. Articolele mele, reportajele mele, interviurile mele, nădăjduiesc să rămână, peste ani, dovada faptului că Valea Jiului a fost, este și va rămâne un loc de poveste. Și de poezie. Și de viață. De aceea „nu voi lăsa, drept bunuri, după moarte / decât un nume adunat pe-o carte”. Sau, măcar pe câteva file de ziar.
S.M.: Fiecare ne gândim la viitor și proiecte literare:
Care sunt planurile de viitor în ceea ce privește susținerea literaturii locale și a scriitorilor?
T.V.: Cred că planurile sunt destinate economiștilor. În lumea boemă a literaturii, a artelor, a culturii, în general, e greu, e imposibil să-ți faci planuri. Din fericire, pentru noi, cei care navigăm în această lume plină de visare, bunul Dumnezeu face întodeauna cele mai fericite planuri. De aceea, eu sunt întotdeauna pregătit pentru ca atunci când Dumnezeu mă cheamă să fiu acolo unde este vorba despre susținerea culturii, a scriitorilor, a literaturii, a oricărei alte forme de artă și educație, să pot spune, cu drag, cu pasiune și sper, cu profesionalism, „Prezent!”
S.M.: Vă gândiți să publicați un volum propriu de poezii sau proză? Dacă da, ce tematică ați alege?
T.V.: Da. Evident că mă gândesc! Doar că evenimentele cotidiene în care sunt, și trebuie să fiu, și e bine că sunt implicat, nu-mi mai lasă timp pentru altceva, poate decât de a sta cu gândul la nevoia de a scrie și publica o nouă carte. Nu știu când se va întîmpla acest lucru, sper că nu doar după ce voi ieși la pensie, cum mă „încurajează” soția mea, la fel de creativă și mult mai talentată decât mine, dar care se află, la rândul ei, într-o situație profesională similară.
Până una-alta, iau în calcul să reeditez volumul de versuri „Exerciții de metafizică”, împreună cu „rezolvările” critice ale acestuia, deoarece în ultimii ani s-au strâns multe analize și cronici literare la adresa acestor creații ale mele, realizate de valoroși oameni de litere, pe care m-aș bucura să le pot pune laolaltă într-un volum intitulat „Exerciții de metafizică. Rezolvări literare și critice”. Nu vă ascund faptul că mi-aș dori să scriu o carte cu povestiri din culisele unor întâmplări pe care le-am trait în cei aproape 35 de ani de presă. Dar, toate la timpul lor.
S. M.: Munca intensă, participarea la evenimente, ședințe și conferințe pot lăsa în cel implicat în acestea, sentimentul că nu petrece suficient timp cu familia. Aș îndrăzni, o ultimă întrebare despre rolul familiei în sprijinul carierei dvs. d-le Tiberiu Vințan:
Cum simțiți că v-a sprijinit familia în cariera de jurnalist și realizator TV? Ați putea să ne povestiți despre momentele în care suportul lor a fost esențial pentru dvs?
T.V.: Nu doar în jurnalism, dar cred că în orice domeniu care implică o viață cu mai mult timp dedicat profesiei decât ție însuți și celor dragi, o viață oarecum publică, dacă nu ai sprijinul familiei, eșuezi. Atât în profesie, cât și în viața privată. În ceea ce privește familia mea, Dumnezeu a potrivit lucrurile într-un mod fericit. Eu m-am căsătorit cu Luminița, soția mea, în perioada în care și ea lucra în presă, înainte de a îmbrățișa o carieră didactică. Știe ce înseamnă și ce presupune această profesie, iar faptul că, dincolo de activitatea de la catedră, găsește timp și pasiune pentru a scrie la ziarul nostru, este un răspuns clar la această întrebare. Sergiu, fiul nostru, a crescut în această lume a mass-media, în această lume a culturii și artei pe care noi am admirat-o mereu. Nu e o surpriză pentru mine că atunci când a trebuit să aleagă între Facultatea de Medicină (spre care îl îndrumau profesorii lui) și Facultatea de Jurnalism (spre care tindea el), a ales să-și construiască o carieră în media și în arta fotografică. Să vă mai spun, oare, răspunzând cumva fără echivoc la întrebarea aceasta, că și nora noastră, logodnica a lui Sergiu, este de profesie jurnalist!?
S.M. : Mulțumesc pentru discuție. Simt că am doar o mică parte din povestea dumneavoastră. Aștept cu nerăbdare să aflu mai multe capitole. Nădăjduiesc că drumul nostru va continua să se intersecteze.
T.V.: Eu mulțumesc. Pentru mine, sunt destul de rare ocaziile în care sunt plasat la celălalt capăt al unui interviu. De obicei, eu sunt cel care pune întrebările, însă nu fug niciodată de întrebările care-mi sunt puse și mie. De aceea, mulțumesc pentru acest dialog care mi-a permis să vorbesc puțin și despre mine, cu toate că mie îmi place să vorbesc mai mult despre ceilalți, despre oamenii pe care-i recomandă faptele lor, creația lor, viața lor, despre oamenii care au cu adevărat ceva de spus și ale căror cuvinte, fapte și atitudini ne influențează nouă, celorlalți, viața.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu