Interviu cu scriitorul Ion Beg despre poetul și scriitorul creștin Traian Dorz

Sunteți un scriitor care l-a cunoscut îndeaproape pe poetul creștin Traian Dorz. Ce știți acum despre a fi scriitor și nu știați când ați început să scrieți?

 

Mulțumesc pentru invitație! Precizez că nu mă consider scriitor deoarece am început să scriu destul de târziu și am publicat până acum doar câteva cărți. Ce știu acum în plus despre a scrie? Știu acum că scrisul este o treabă foarte serioasă și deosedbit de anevoioasă. Cere multă muncă susținută. Scrisul cere să te ții de el, dacă-l lași, te lasă și el. Aristotel spune că scrisul este meșteșug. Da, dar un  meștreșug care cere timp, dedicare, har. Cicero spune că „Orice idiot crede că poate scrie o carte”. Cam așa am crezut și eu la prima carte: „Traian Dorz la capăt de călătorie”. Cât de greu e, am aflat după ce am început. Totuși am scris-o, dar nu am publicat-o decât după 7 ani, timp în care am rescris-o de câteva ori și am mai scris pentru revistă multe cronici, reportaje, biografii resrtânse.

Apoi scrisul disciplinează gândirea, vorbirea. Nu poți să scrii tot cea ce gândești și așa cum gândești, sau cum vorbești. Scrisul are alt limbaj decât vorbirea.  Alegi, selectezi, reformulezi. E de dorit să gândești numai ce ai putea scrie și în forma pe care o cere scrisul. Ceea ce e greu tare. Însă nu poți lansa un text până ce nu l-ai adus la forma lui cea mai bună posibilă pentru tine. Nu ar fi etic.

Aș mai aminti de bucuria scrisului, bucuria unui text reușit la care ai lucrat mult, bucuria aflării cuvântului îndelung căutat. Bucuria lucrului la o carte de care nimeni nu știe, bucuria căutării, a documentării, a finalizării. Superb „meșteșug” e scrisul. M-a salvat de multe ori. În etapele grele ale vieții, am ținut jurnal, multe jurnale. Ce nu puteam spune, sau nu aveam cui, îi spuneam jurnalului, iar formulând necazul și notându-l, devenea mai suportabil. Scrisul are și caracter vindecător.

Mă opresc aici, am scris puține cărți.

 

Aveți o rutină când scrieți? Vă izolați când scrieți? Câte cărți ați scris?

 

Nu am o rutină, scriu când inima îmi dă ghes. Mai puțin scriu dimineața, mai mult după-amiaza, seara, noaptea. Scriu doar la mine în cameră unde nu mă deranjează nimeni, doar telefonul uneori. Nici nu simt cum trece timpul. Trec uneori săptămâni fără să scriu un cuvânt, chiar dacă sunt spre finalui unei cărți.

 

Pentru persoanele care nu au avut ocazia să vă cunoască, ne puteți spune câteva lucruri despre dumneavoastră?

 

Am scris doar cinci cărți, una e cea care am amintit-o și e despre ultima parte din viața poetului Traian Dorz. Am avut cinstea de a-l găzdui câțiva ani și m-am simțit dator să valorific această experiență inedită.

Despre viața și opera lui Traian Dorz am scris încă două cărți: „Traian Dorz – 100. Închinare la împlinirea centenarului”, apărută în anul 2014, când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea sa. Și o alta mai recentă cu titlul: „Numai Harfa mi-a rămas”, având subtitlul: „Harfa în poezia dorziană”. Sunt peste 70 de poezii în care se face referire la harfă.   

Am mai scris „Valer Mândroni – un bun ostaș al lui Hristos”, despre un credincios din mișcarea ortodoxă ”Oastea Domnului”, condamnat pentru credință și mort la Gherla, asistat de îngerul care l-a chemat la pocăință. O angelofanie repetată la interval de 7 ani.

Din aceeași culecția am scris și: „Ioan Opriș, un bun ostaș al lui Hristos”, un om cu o viață fabuloasă: 5 ani la Sibiu alături de inițiatorul Oastei, părintele Iosif Trifa, 10 copii, 7 ani de pușcărie în temnițele comuniste, condamnat pentru credință.

 

Între marile personalități ale literaturii noastre, prea puțin cunoscute astăzi, se află și poetul și scriitorul creștin Traian Doez, de care am amintit la începutul interviului nostru. Ca un apropiat al acestuia, ce ați putea să ne spuneți în câteva cuvinte despre acest mare om?

 

În doar câteva cuvinte e cam greu, dar să încercăm. Traian Dorz s-a născut în satul Livada Beiușului, județul Bihor, la 25 decembrie, 1914. La terminarea clasei a 7-a primește ca premiu cartea „Corabia lui Noe”, a preotului Iosif Trifa de la Sibiu, inițiatorul mișcării ortodoxe „Oastea Domnului”. Citindu-o, se convertește și începe să scrie poezii creștine pe care le trimite la Sibiu și sunt publicate în „Lumina Satelor”, a inițiatorului mișcării.

La 20 de ani, în 1934 este chemat de preotul Iosif Trifa la Sibiu, la redacția publicațiilor Oastei. Începe o viață nouă înte-o lume nouă la care se adaptează destul de repede. În anul următor îi apare prima carte de poezii: „La Golgota”, apoi „Pe drumul crucii”. 

În anul 1938 moare preotul Iosif Trifa, mentorul său, iar Traian Dorz împreună cu prietenul Ioan Marini continuă, în diferite locuri din țară, redactarea de gazete pentru Oastea Domnului. Începe războiul, este încorporat și dus pe front. În 1943, bolnav de inimă este lăsat la vatră. Publică în continuare reviste, cărți, calendare în mii de exemplare. În 30 decembrie 1947, schimbându-se regimul, este arestat pentru activitatea sa religioasă iar „Oastea Domnului este interzisă. Publicase deja 10 cărți de poezii și sute de articole prin gazetele vremii.

Urmează 17 ani de atrocități barbare prin închisori, deportări, lagăre de muncă, din 1948 până în 1964. Cu lungi perioade de detenție și scurte de libertate supravegheată. În ciuda condițiilor inumane și a sănătății precare, poetul prin excelență continuă să creeze poezii. Neavând hârtie și creion, le memorează și, ca să nu le uite, le repetă zilnic. Când se adună cu sutele, le repetă numai titlurile. Spune dumnealui: „ Și după cinci-șase ani, când am ieșit din închisoare, mi-am luat condeiul și hârtia și am pornit înapoi, și am întors filele memoriei și am putut să scriu: „Cântările Anilor”, „Cântările Roadelor”, „Cântări de drum”, „Cântări Îndepărtate”, cele mai multe de pe acolo strânse”. (din autobiografia „Hristos, Mărturia Mea”.)

După grațierea din 1964 au urmat 25 de ani de libertate supravegheată. Este mereu anchetat, percheziționat, anenințat. Însă cu o înțelepciune rară, cu o abilitate dobândită în recluziune și cu o muncă titanică reușește, prin harul divin ocrotitor, să-și scrie marea sa operă în versuri și în proză. Este vorba de peste 100 de volume, din care 29 cuprinzând peste 4000 de poezii.

Mai trebuie spus că după 1948 nu i s-a mai tipărit în țară nimic. Scierile sale se multiplicau prin scris de mână, cu indigoul, în două sau trei exemplare și se citeau noaptea, în grup, cu geamurile acoperite. Mai apoi s-au multiplicat la mașina de scris și s-au înregistrat pe bandă magnetică.

În străinătate i s-au tipărit câteva cărți de poezii și, pe căi tainice au fost aduse în țară. Din această cauză în anul 1982 a fost din nou arestat și condamnat la doi ani de temniță grea, cea mai grea, după cum avea să spună.

A trecut la cele veșnice în dimineața zilei de 20 iunie, 1989. Avea 74 de ani și jumătate de viață. Dar de viață! Mare parte din anii de pe urmă i-a petrecut la Hunedoara, unde avea o fiică și, cu excepția lunilor din închisoare, au fost cei mai liniștiți și fecunzi ani din zbuciumata sa viață. (Mai multe lucruri despre Traian Dorz se pot afla din cartea sa autobiografică „Hristos, Mărturia mea”, precum și din cartea amintită „La capăt de călătorie”, apărută la Editura „Traian Dorz”.)

Traian Dorz a fost mai mult decât un poet sau scriitor creștin, care a îmbinat în mod deplin viața cu opera sa. Cu  imensa lui creativitate a slujit numai divinul. Poezia lui este în bună parte o confesiune a trăirilor sale în vecinătatea dumnezeirii. Fie că era în închisoare, fie că era acasă, era mereu conectat la marea taină a eternității. Mișcarea ortodoxă „Oastea Domnului”, la care Traian Dorz a aderat pe când avea doar 15 ani, i-a oferit suportul spiritual pentru formarea sa duhovnicească. Mai înainte ca vre-o iubire efemeră să-i fi răvășit inima, l-a aflat pe Domnul Dumnezeu, Căruia i-a oferit întreg sufletul său și pe care L-a iubit cu pasiune și ardoare toată viața. Imensa lui energie spirituală și cretivitate s-a revărsat în cuvântătile și scrierile sale, dar mai ales în cele peste 4000 de poezii. Traian Dorz a însemnat mai mult decât un poet creștin și un mistic ortodox, el a însemnat, prin opera și viaîa sa un adevărat fenomen religios. Un om ca el nu se naște înte-un popor o dată într-o generație, sau o dată la 100 de ani. El se naște o singură dată!

 

Opera literară a poetului şi scriitorului Traian Dorz depăşeşte o sută de volume de poezii, scrieri istorice şi memorialistice, meditaţii duhovnicești, eseuri, şi scrieri pentru copii. Traian Dorz a scris peste 4000 de poezii grupate în 29 de volume; 7000 de proverbe versificate şi comentate, grupate în 7 volume. A versificat cei 150 de psalmi biblici şi poemele lui Solomon. Proza lui Traian Dorz este reprezentată de: 1 volum autobiografic, “Hristos mărturia mea”; 4 volume de istorie a Oastei Domnului, “Istoria unei jertfe”; 4 volume din seria "Povestiri Nemuritoare"; 7 volume de meditaţii la Evanghelia Sfântului Apostol Ioan; 28 în seria "Cugetari Nemuritoare"; 6 volume în seria de"Îndrumări Nemuritoare"; 2 volume de meditaţii la apostolele de peste an; 8 volume de meditații zilnice la Psalmi;1 volum de meditaţii la Poemele lui Solomon; 1 volum de meditaţii pentru toate zilele anului; 3 piese şi dramatizării religioase; 1 volum cu poezii închinate Maicii Domnului, “Minune şi Taină”;1 volum cu poezii şi eseuri închinat eroilor neamului, unor mănăstiri, locuri sfinte.  A colaborat cu diverse publicaţii din ţară şi anume: “Revista Functionarilor Publici”  din Bucuresti, “Prietenul copiilor” din Iaşi, revista “Satul” de la Bucureşti, “Revista Penitenciarelor” din Bucureşti, “Farul Crestin” de la Arad, “Vestitorul Evangheliei” din Bucureşti, “Beiuşul”  şi “Glasul Bihorului” din Beiuş, “Ostaşul Domnului” din Bucureşti, “Noua Gazeta de Vest” de la Oradea. Mi-a scăpat ceva?

 

Nu cred. Poate cartea „Zile și adevăruri istorice”, dar cred că e cuprinsă în cele enumerate.

 

Povestiți-ne puțin despre cum a trecut poetul Traian Dorz prin persecuția  comunistă și cum își scria poeziile și meditațiile în aceste condiții?

 

Greu, nespus de greu. În Bihor supravegherea lui devenise obsesivă pentru autorități și sufocantă pentru cel supraveghreat. De aceea în scurtele perioade de libertate dintre două arestări a încercat șă se mute de acolo în zone din țară ce păreau mai ferite și mai liniștite, dar brațul lung al Securității i-a fost meru pe urme. A încercat la Călanul Mic, la Simeria, la Comănești, la Sânicoară, dar nu a scăpat de vizorul Securității și a fost arestat de fiecare dată. După eliberarea din 1964 au urmat 10 ani de interdicție în care a trebuit să meargă zilnic la muncă în agricultură. Atunci, cu mult efort și sacrificiu de sine, și-a scris o bună parte din multele sale lucrări în versuri și în proză.

Iată ce spune Traian Dorz despre această perioadă: „Ziua nu puteam să merg niciunde, ori să scriu, decât duminicile. Celelalte zile trebuia să fiu văzut la camp. Eram special și permanent urmărit dacă sunt la muncă sau nu.

Dar noaptea mă sculam după primul somn și cu toate obloanele închise ca să nu se vadă nici o rază de nicăieri, aprindeam lumina – lampa mea de petrol din perete - și începeam să scriu. Reluam astfel, după aproape 20 de ani de întrerupere, pentru închisori, firul scrisului lăsat la sfârșitul anului 1947… Ceasurile de după miezul nopții și până la iviea zorilor erau singurele mele ceasuri pe care le aveam libere pentru scris. În aceste ceasuri când toți ceilalți dormeau obosiți de munca grea a zilei, eu trăiam cele mai fericite stări de rugăciune, de lacrimi și de muncă.”

Cunoscând modul inopinat în care securiștii veneau la percheziție, căuta ca pentru orice scriere aflată în lucru sau finalizară, să păstreze, bine ascuns, un duplicat sau măcar o ciornă. Necesita o muncă suplimentară majoră. Însă doar așa au putut fi salvate o parte din lucrările confiscate de oamenii legii.

Sub presiunea aceasta a șicanelor și a amenințărilor de tot felul, a perchezițiilor și a confiscărillor repetate a lucrat la cărțile sale aproape zi de zi în toți acești ani. Urmăritorii se mai schimbau, el rămânea același. Oriunde mergea era sever supravegheat. Spre sfârșitul anului 1988 i s-a cerut iar să dea o declarație amănunțită despre întreaga lui activitate în domeniul scrisului, dar mai ales cea din ultimii trei ani. Bolnav și obosit, sătul de șicane și anenințări permanente, spune spre sfârșitul declarației: „Acum, după cum toate au un sfârțit, a sosit și sfârșitul acesta. Lunile trecute, în câteva săptămâni am îngropat la rând, unul după altul, pe încă patru dinttre frații mei de aceeași generație: Voina de la Sebeș, Ilie Marini de la Lancrșăm, Tăbăcaru de la Hunedoara și Leon de la Bacău. În trei zile s-au dus fiecare. Acum îmi aștept și eu cele trei zile ale mele și mă pregătesc pentru ele.

De aceea vă rog, atât pe dumneavoastră, cât și pe orcare alții, cu ultima mea putere – să fiu lăsat pe viitor în pace să mor cel puțin liniștit, dacă nu am putut trăi așa. După peste 40 de ani cred că ajunge. Această declarație sper și doresc să-mi fie ultima, în problema asta”.

A mai trăit după declarația din noiembrie cam o jumătate de an.

 

Traian Dorz a murit pe 20 iunie 1989, în cătunul natal. La funeralii au participat peste 10.000 de oameni, deşi autorităţile s-au străduit din răsputeri să-i oprească. Ați fost acolo. Două trei cuvinte despre acele zile.

 

Da, am fost acolo. Cred că așa i-a fost scris, să plece din lumea aceasta înainte de evenimentele care aveau să vină. Nici tratamentul îndelungat, nici îngrijitrea bună de care a avut parte nu au putut amâna deznodământul. Nici rugăciunile înflăcărate ale credincioșilor care îl apreciau, nici lacrimile multe ale celor apropiați care-l iubeau cu ardoare nu au putut schimba cursul vieții hotărât de Creator. Hotărârea drestinului era deja luată.

Marea masă de adniratori de pretutindeni care a venit la înmormântare nu a fost o surpriză pentru organele de miliție. Ei se așteptau la așa ceva. Au legitimat pe toată lumea dar nu au întors din drum pe nimeni. Însă oamenii din Beiuș precum și din satele apropiate, când au văzut coloana imensă de mașini și convoiul nesfârșit de pelerini trecând solemn spre cimitir nu mai înțelegeau nimic. Atâția ani trăiseră lângă omul acesta iar viața lui nu le spusese mare lucru. Însă atenția pioasă pe care i-o aducea acum așa de multă lume, îi obliga la introspecție și la reconsiderarea conceptiilor lor de viață. Trăiseră zeci de ani lângă un om atât de mare fără să știe cine era el de fapt. Uimirea și îndignarea se vedeau bine pe fețele înlăcrimate ale unora.

 

Putem afirma cu toata convingerea ca poetul interzis Traian Dorz de-abia acum, dupa moartea lui, îsi începe cariera literara ? Deși nu cred că și-ar fi dorit o astfel de recunoaștere, dar cred că ar merita o recunoaltere post-mortem din partea Uniunii Scriitorilor din România. Greșesc?

 

Nu știu dacă e posibil. Poate că nu și-a dorit dumnealui așa ceva, dar nu cred că ar fi refuzat o atare posibilitate dacă i s-ar fi oferit. Cred că ar spori vizibilitatea lui. Ar afla de dumnealui și unii din cei care nu au aflat încă. E un caz unic Traian Dorz. Cred că acest fapt odată realizat ar determina biserica noastră ortodoxă să îi recunoască și accepte într-o mai mare măsură atât poezia cât și proza. Unii oameni importanți din biserică vor să întocmească dosar de canonizare. Nu știu dacă se va alege ceva din toate aceste proiecte, dacă vor deveni inițiative sau vor rămâne doar la stadiul de dorință, de proiect.

Sigur este că steaua lui strălucește tot mai tare, că indiferent dacă un proiect s-au altul se va finalize s-au nu, tot mai multă lume va afla poeziile și meditațiile lui și se va bucura de ele. Admiterea lui, chiar și post mortem, în Uniunea Scriitorilor din România ar însemna un act restaurator. Traian Dorz a fost mereu conștient de misiunea sa în lumea asta. Câteva versuri sunt edificatoare: „V-am scris atâtea nopți amare / și-atâta viață mistuită / am pus în gânduri și-n cântare / și în solia fericită. // Am semănat cu plină poală / semințe rodnice de slavă / și nu mi-a fost nici mâna goală, / cum n-a fost inima bolnavă. // De-a fost vreo trudă sau osândă, / le-a ars a dragostei văpaie / și de-a fost mâna tremurândă, / s-a întărit în vâlvătaie. // Am dus cu drag această viață, chiar dac-am strâns adesea hrană / de seară și de dimineață / tăcuta lacrimilor mană”…

 

O ultimă întrebare. În acest moment aveți ceva în lucru?

 

Da, chiar am. De mai bine de un an lucrez la o carte de proză scurtă. E ceva nou pentru mine, diferit de tiparul obișnuit. Sper să apară până în toamnă.

 

Mulțumesc!

 

Și eu mulțumesc. Mi-a făcut plăcere acest interviu! Urez viață lungă noii reviste și creatorilor ei! Doamne ajută!

 

 

Sorin Micuțiu

Interviu publicat în revista „Piedestal” nr. 2 (4) / 2024.
Revista este publicată sub egida ASOCA (Asociaţia Oamenilor de Cultură şi Artă din judeţul Hunedoara)