Încep această seară având pe buze şi pe suflet câteva versuri din "Poiana primei amintiri" de Nicolae Labiş, ce m-au lasat fără comentarii....
"Revăd din nou poiana primei amintiri -
Copilul care am fost eu spre mine vine,
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...
- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...
Şi mă priveşte cu o candidă trufie,
În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?"
Dacă vom descoperi în noi acest "copil",
fericie de noi, dacă nu, atunci nu vom cunoaşte îmbrăţişarea şi sărutul Tatălui
Ceresc şi nici nu-i vom putea înţelege cu adevărat pe semenii noştri.
Acest copil din noi, aşteaptă să fie luat în seamă, să
fie ascultat, să i se acorde încredere, să fie consultat, să fie iubit,
răsfăţat . Când toate acestea sunt negative, adică stilul nostru de viaţă
dovedeşte că am amandonat undeva în uitare copilul din noi, acesta plânge cu
suspine negrăite, ca toţi copii adevăraţi, toipidu-se încet ca o lumânare dar,
nu moare, mai speră ca noi să ne aducem aminte de el şi împreună să reânviem
omul cel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Dacă am înţeles ce reprezină copilul din noi, atunci se
cuvine să ştim că el are nevoie ca şi noi de hrană. În ce consă această hrană?
În cunoaşterea învăţăturilor creştine, în rugăciune stăruitoare, în cuvintele
Sfintei Scripturi, în înfrânarea poftelor păcătoase….
Să-i dăm copilului din noi ceea ce i se cuvine, să-i dăm
întâietate şi viaţa noastră se va schimba, să-l ajutăm să crească şi vom creşte
şi noi pe calea desăvârşirii, să-l menţinem sănătos şi vom rămâne şi noi
sănătoşi în credinţă.
Să nu-l uităm, toţi oamenii mari au fost mai întâi copii.....dar
puţini dintre ei îşi mai aduc amintem, să nun e numărăm printre ei!
Închei cu un citat din cartea "Iată-mă Doamne"
de Michel Quoist, nădăjduind ca la sfârşitul acestor cuvine să poţi spune şi tu
ca Nicolae Labiş: “Copilul care am fost eu spre mine vine”
"Iubesc copiii, spune Domnul, si vreau ca toti sa
fie la fel ca ei.
Nu iubesc pe cei batrani, spune Domnul, daca nu au ramas
copii in inima lor.
De aceea, am hotarat ca Imparatia mea sa fie locuita
numai de copii!
Infirmi, ghebosi, zbarciti, numiti-i cum vreti, copii cu
barba alba, copii de toate felurile si de toate soiurule, dar sunt totusi
copii.
Aceasta este dorinta mea. Nu mai incape nici o indoiala.
Nimeni altcineva nu are ce cauta acolo!...
Iubesc copiii, spune Domnul, caci in ei imaginea mea este
neatinsa.
Nimic nu a diminuat chipul meu in ei: sunt curati, sunt
neantinati, sunt neprihaniti si fara nici un cusur.
Astfel, cand cu drag ma aplec peste ei, ma recunosc in ei
intocmai.
Iubesc copii, intrucat cresterea lor nu s-a sfarsit; ei
se inalta din ce in ce mai mult.
Au pornit si umbla pe calea cea buna.
Pe cand cu cei mari, ce as putea sa fac, spune Domnul?
Ei nici nu mai cresc, nici nu se mai inalta.
Ei s-au oprit.
Este fatal pentru ei, caci considera ca au ajuns deja....
Iubesc copiii maturi, spune Domnul, pentru ca ei continua
sa lupte chiar daca mai cad in pacate si in greseli...
Sa intelegi bine, spune Domnul, nu ii iubesc pentru ca
pacatuiesc, ci pentru ca ei stiu ceea ce fac; ei chiar marturisesc aceasta, dar
se straduiesc sa nu mai cada in pacat.
Nu-i iubesc insa pe cei mari, spune Domnul, care nu au
gresit niciodata impotriva cuiva, carora nu le poti reprosa nicidata nimic.
Ce as putea sa le iert acestora, ca doar ei nu gasesc
nimic de iertat intr-nsii.
E insa trist, spune Domnul. Foarte trist, caci nu e
adevarat.
Cel mai mult insa iubesc copiii, spune Domnul. Ii iubesc
pentru privirea lor. Numai acolo le pot vede si citi varsta.
Si apoi, Imparatia mea, e locuita numai de copii de cinci
anisori, caci nu cunosc ochi mai frumosi decat ai acestor copii!
Dar nu e de mirare, spune Domnul, caci eu locuiesc in
interiorul misterios al inimii lor, eu sunt cel care privesc prin fereastra
sufletului lor.
Daca intalniti vreodata in drumul vietii o astfel de
privire curata, sa stiti ca eu va surad prin ea.
Nu cunsosc insa ceva mai sumbru, ceva mai jalnic, decat
imaginea unui copil in ochii caruia s-a stins raza seninatatii.
Ferestrele oricat de larg ar fi deschise, casa va fi
totusi pustie.
Nu mai e lumina, ci doar doua vizuini intunecoase. Nu mai
e privire, ci doua pupile oculare.
Stau trist in fata usii, tremur de
frig....astept....bat...
Asa de mult as vrea sa intru.
caci el, copilul, a ramas singur...
Incet, incet se moleseste, devine scortos, se usuca:
imbatraneste.
Sarmanul mosneag, spune Domnul....
Aleluia, aleluia, spune Domnul, deschideti usa voi,
sarmani batranei.
Iata, Dumnezeul vostru ce Inviat vine sa reanvie copilul
dinlauntru vostru!
Grabiti-va! Acum e momentul! Sunt gata sa va ofer un chip
noi, frumos, de nou nascut, sa aveti toti priviri de copil.
Ca eu iubesc copiii, spune Domnul, si vreau ca toti sa
fiti ca ei..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu