Zilele trecute am văzut un cal ce căzuse pe lunecușul străzii.
Mulțime de oameni se strânsese în jurul animalului căzut și toți ajutau la
ridicarea lui. Un lucru frumos este acesta. Când cade un dobitoc, toți ajută la
ridicarea lui.
Eu însă m-am gândit în mine, ce bine ar fi dacă s-ar petrece acest
lucru și între oameni. Ce bine ar fi dacă oamenii ar sari să ajute și pe
semenul lor ce cade. Căci și omul cade, în atâtea și atâtea feluri. Cade și
trupește și sufletește. E plină lumea de oameni căzuți, dar cine sare în
ajutorul lor?
Eu de câteori merg pe stradă, îmi vine să plâng văzând atâția
oameni pe care și fața lor îi trădează că sunt căzuți și decazuți. Câți dintre
ei nu s-ar putea ridica dacă s-ar apropia cineva de ei cu cuvântul cel dulce al
evangheliei; cu ajutorul sufletesc și trupesc. Câți dintre ei nu se află prin
spitale, temnițe etc. - cine merge să-i ridice? Câți căzuți nu s-ar putea
ridica mergând la ei cu ajutor sufletesc și trupesc.
Unde suntem, unde am ajuns de la fericitele timpuri apostolice,
când creștinii „erau una” și trăiau ca într-o familie, ajutându-se și
întărindu-se unii pe alții (Fapte Apostolilor 4)? Unde suntem de la cuvintele
apostolului Pavel: ”voi sunteți corpul lui Hristos și fiecare în parte,
mădularele Lui... și dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună
cu El” (1 Corinteni 12,26-27); adică dacă un membru, dacă un frate de al vostru
suferă, ajutați-l și tămăduiți-l căci altcum întreg corpul vostru suferă...
Vai, cât ne-am departat și aici de evanghelie! Când cade un om –
azi sar zece să-l ajute a cădea mai
adânc, și alți douăzeci sar să-l împiedice să se ridice. Când înființezi o
Oaste a Domnului anume pentru ridicarea celor căzuți, te râde lumea, te
batjocorește, te „critică”, ba încă te face și „sectar”.
Vai, ce vremuri cumplite trăim!
Oastea Domnului, Anul I. Noul 6. Sibiu, la 2 Februarie 1930.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu