O poezie cât o predică, o adevărată descărcare sufletească!

 

 Eu n-am vrut

Eu n-am vrut să scriu versuri,
poeme şi cântări
ce gâdilă urechea
şi inima o-nmoaie,
ci-am vrut să rup zăvoare,
am vrut să sparg cărări
spre cer şi libertate,
din iad şi din noroaie.

Am vrut să-mbrac oştire
cu număr nesfârşit
din fiecare carte
să-mi plece o coloană
de luptători cu suflet
şi braţ nebiruit
pornind să spargă încă
o linie duşmană. 

Din orice gând să-mi iasă
o sabie ţintind
în cuib viclean de şarpe,
în inimă de iudă
şi-n mână de satană
ce umblă uneltind
să fure munca celui
ce plânge şi asudă.

N-am vrut să strig cuvinte,
ci-am vrut să trag săgeţi
puternice şi multe
cu negreşită ţintă
am vrut să sun alarme,
am vrut să rup peceţi
am vrut să-mpiedic răul
să fure şi să mintă.

Cântarea-i numai forma
sub care-mi ies plecând
ostaşii-acestei lupte
de-un suflet şi-o credinţă
ce oricâţi sunt, să meargă
coloane, rând pe rând,
să lupte-n orice parte
spre-aceeaşi biruinţă.

...O, dragi cântări a-mele,
plecaţi cum v-am dorit
în linii largi de luptă
pe-ntins din zare-n zare
şi nu mai staţi din drumul
viteaz şi strălucit
decât când o să sune
Cereasca Încetare.

Luptaţi să nu ajungeţi
în mână la vrăjmaş
şi-ajunse, nu-i daţi sprijin
în lupta lui vicleană,
păstraţi-vă şi scutul
şi spada de ostaş
nălţând Solia Sfântă
şi-n tabăra duşmană.

Plecaţi-mi, rânduri sfinte,
mai multe an cu an,
mai îndrăzneţ, mai sigur,
mai ager în mişcare
cu fiece săgeată
să-nfrângeţi un duşman.
– Aşa să vă găsească
Hristos pe fiecare!

autor: Traian Dorz

Ce are de spus fr. Traian Dorz în această poezie, spune clar. Parcurgând cu deosebită smerenie versurile încărcate cu o binecuvântată înţelepciune epistolară, înţelegem fiecare dintre noi că mai înainte de orice gând trebuie să fim lucizi, pentru a nu scăpa de sub controlul credinţei.

" Eu n-am vrut să scriu versuri,

poeme şi cântări

ce gâdilă urechea

şi inima o-nmoaie..."

Pentru a fi un bun mărturisitor al Domnului Iisus, trebuie conform Sfintei Scripturi şi a Dreptarului Învăţăturii Sănătoase, lăsat noua de fr. Traian, să îndeplinim mai întâi anumite condiţii. Versurile de faţă ne pun înaintea ochilor una din cele mai importante coniţii şi totodată un avertisment - 2 Timotei 4:3

Ne învaţă fr. Traian, că întotdeauna trebuie să fim conştienţi de faptul că nu mărturisim cuvântul nostru ci cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu simţim că avem ceva de spus atunci este mult mai corect să ne rugăm decât să vorbim.

Are Părintele Iosif Trifa o isorioară, închei cu ia această primă intervenţie la acest topic, voi reveni şi cu altele:

Urechi mântuite...

"În ţările răsăritului umblă o istorioară veche, plină de înţeles şi pentru noi creştinii.

Cică un sfânt profet, ajungând în rai, a văzut pe acolo, printre altele, şi o grămadă de urechi strânse la un loc.

– Ce înseamnă această grămadă de urechi? - a întrebat profetul pe păzitorul Raiului.

– Acestea sunt urechile oamenilor care au ascultat cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu l-au împlinit. Urechile care au ascultat, iată, s-au mântuit şi au ajuns în rai, dar stăpânii urechilor se chinuiesc acolo jos, în focul iadului! - a răspuns păzitorul Raiului.

Numai auzirea Cuvântului lui Dumnezeu încă nu mântuieşte. Cele auzite trebuie să străpungă inima noastră (Fapt. Ap. 2, 37) şi să le primim şi păstrăm în inima noastră(Luca 1, 66 ), căci altcum le fură satan (Matei 6, 20) şi nu aduc roade. Cel ce laudă cuvintele Domnului şi le împlineşte, acesta este omul credincios care şi-a zidit casa pe piatră (Matei 7, 24). Mama mea şi fraţii mei – zicea Iisus – sunt cei ce aud Cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe el (Luca 8, 21). Nu auzitorii legii, ci împlinitorii ei se vor mântui (Romani 2, 13).

Cititorule! Eşti tu un creştin numai cu urechile sau şi cu faptele tale?

Fă-ţi tu singur socoteala!"

"N-am vrut să strig cuvinte,

ci-am vrut să trag săgeţi

puternice şi multe

cu negreşită ţintă

am vrut să sun alarme,

am vrut să rup peceţi

am vrut să-mpiedic răul

să fure şi să mintă. "

Fratele Traian Dorz s-a străduit şi a reuşit întodeauna să facă ceea ce a spus. Dacă eu personal n-am reuşit, e numai vina mea. Versurile acestea mă fac să mă întreb, sunt oare ceea ce am crezut că sunt?

Ce am în urma mea? Dacă aş reuşi să-mi răspund sincer la aceste întrebări s-ar lămuri multe. Ce mă împiedică însă să-mi răspund?

Mă domină încă firea cea veche, nu ceea nouă născută din lacrimile naşterii din nou. Uneori simt că vreau să strig, dar nu reuşesc, nepăsarea celor ce ar trebui să strige cu mine, mă face să nu pot articula câteva cuvinte. Indiferenţa noastră faţă de astfel de adevăruri rostite, iată şi în poezia de faţă, ucid cuvintele, încă din faza de şoaptă. Alteori mă biruie ispita zicându-mi :"Degeaba eşti bucuros, dacă nu ai cui să-i strigi bucuria ta!" şi tac din nou.

O, de câte ori, revenindu-mi în fire, am vrut apoi să strig :"Asta-i o minciună! Nu-i adevarat!" - dar ceva îmi lega limba, de ce tocmai eu, uite ar putea foarte bine cutare, sau cutare, ei de ce tac şi am tăcut şi eu.

Astăzi recitind aceste verusri, înţeleg că şi dacă aş fi strigat nu aş fi rezolvat nimic. Uneori cuvintele strigate rămân doar vorbe goale lipsite de sens, aduc doar tulburare. Cuvântul trebuie întodeauna însoţit de faptele cele bune. Nu-i de ajuns cuvântul, faptele vorbesc întodeauna cel mai bine. Nu-i deajuns să vorbeşti despre iubire dacă nu se vede iubire şi în fapte. Să vorbeşti de unitate şi să aştepţi ca celălalt să facă primul pas. Să vorbeşti despre credinţă şi tu să fi dincolo de gard.

Faptele noastre cele bune se pot număra printre acele

"săgeţi

puternice şi multe

cu negreşită ţintă"

Cel care doreşte întradevăr să facă ceva, va găsi îtodeauna o cale, cel care nu doreşte sau aşteaptă să facă mai întâi altul, va găsi întodeauna o justificare pentru starea lui.

"...Cântarea-i numai forma

sub care-mi ies plecând

ostaşii-acestei lupte

de-un suflet şi-o credinţă

ce oricâţi sunt, să meargă

coloane, rând pe rând,

să lupte-n orice parte

spre-aceeaşi biruinţă.

...O, dragi cântări a-mele,

plecaţi cum v-am dorit

în linii largi de luptă

pe-ntins din zare-n zare

şi nu mai staţi din drumul

viteaz şi strălucit

decât când o să sune

Cereasca Încetare. ..."

Versurile acestea cât şi întreaga poezie ar trebui să răsune neîncetat în conştiinţa noastră. Cântările noastre ar trebui să se unească neîncetat cu cele ale sfinţilor noştrii înaintaşi. Îndemnul fratelui Traian, este pe aceeaşi undă cu cel al psalmistului David:

"Cântaţi Domnului tot pământul!" (Ps. 95, 1)

"Cântaţi Domnului cântare nouă!" (Ps. 95, 1)

"Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi!" (Ps. 46, 6)

Acest îndemn ar trebui să fie veşnic pe buzele noastre.

Câtă preţuire ar trebui să avem pentru aceste minunate cântări, pentru că, aşa cum spune şi fr. Neaga mai sus, ele nu nu sunt altceva decât rodul harului, al credinţei şi al naşterii din nou, care au mişcat şi mişcă de zeci de ani sufletele celor care le cântă sau doar le ascultă. Câţi oameni nu au mărturisit că datorită lor au ajuns să-L primească în viaţa lor pe Domnul Iisus. Parcă îl văd pe fratele Traian, la miezul noptii, ca odinioară Sfântul Apostol Pavel şi Sila (Fapte 16. 25), rugându-se, lăudând pe Domnul în cântare, parcă îi văd pe cei din temniţă ascultându-l...

Poezie de faţă eu o văd structurată în două părţi.

O primă parte în care fratele Traian, îşi deschide larg inima, se mărturiseşte în faţa cititorului. Învăţăm din această mărturisire, cât de importantă este o inimă curată. Cât de important este a te desprinde de toate gândurile care trag în jos spre tină, spre păcat şi a-ţi concentra atenţia numai către lucrul cel bun şi la ceea ce poate ieşi din gura noastră.

Iată ce frumos mărturiseşte Sfântul Niceta de Remesiana, un alt psalmist, din secolului al IV-lea:

,,Cel ce cântă tainele lui Dumnezeu trebuie să aibă o inimă simplă şi curată ca a unui copil. David copil fiind cântând din harpa plăcut şi cu iscusinţă a potolit duhul cel rău care lucra în Saul. Aceasta s-a petrecut nu pentru că puterea acelei harpe era atât de mare ci pentru că pasiunea cu care cânta el, înăbuşea imediat duhul diavolului"; "„Iubiţilor, să cântăm cu simţul ascuţit, adică cu pricepere şi cu mintea trează ca să nu displăcem lui Dumnezeu; să nu cântăm numai cu duhul adică cu sunetul vocii (glasul), ci şi cu mintea, şi să cugetăm ceea ce cântăm ca nu cumva mintea fiind robită de cuvinte şi cugetări străine să lucreze fără nici un folos”.

Poezie fr. Traian, cea de faţă, dar şi celelalte, vin să ne confirme că ele nu sunt altceva decât cea ce spuneam mai sus, rodul harului şi al credinţei.

Partea a doua a poeziei, ne trimite spre rugăciune. Nici nu se putea mai frumos, o mărturisire sinceră şi o rugăciune caldă!

Rugăciunea din această poezie, este una profundă.