- La 28 februarie 1785, Horea și Cloșca, conducători ai răscoalei din Transilvania, erau executați prin frângerea pe roată pe platoul "La furci" din Alba Iulia; Crișan se spânzurase în închisoare. Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan, din 1784, a fost cea mai importantă ridicare la luptă a populației românești din acea perioadă.
Cetăţile ne vorbesc despre asupritori, lanţurile ne vorbesc despre asupriţi… Şi unele şi altele au fost inventate de marii tirani ai vremii: cetăţile pentru stăpâni, iar lanţurile pentru robi.
Poate că nicăieri, ca la Alba Iulia, în Ardeal, nu se poate vedea mai bine acest cumplit şi vinovat adevăr. Uriaşa cetate construită cu trufie şi ură de către marii asupritori acum aproape trei sute de ani în urmă – şi care îşi întinde zidurile pe o suprafaţă de şaptezeci hectare de pământ – te înfioară în grozăvia ei.
Ce siguranţă şi trufie dovedeşte ea că aveau atunci tiranii şi lacomii ei stăpâni! Ce veşnică li se părea lor că le va fi domnia în ea! Şi cum i-a prăbuşit Dumnezeu pe veşnicie când li s-a umplut măsura nedreptăţilor – şi n-au mai trebuit răbdaţi!
Dintre cele patru porţi mari pe care le avea la început, au mai rămas până astăzi trei. Deasupra celei de a treia porţi – cea din imaginea de mai sus – se mai poate vedea şi astăzi celula întunecată, fioroasă şi îngustă, cu butucii ei de fier şi cu lanţurile groase, în care a zăcut legat de mâini şi de picioare, cu obezi nituite cu ciocanul pe nicovală, două luni de iarnă geroasă, din decembrie 1784 până în februarie 1785, martirul Horea; şi în alt loc cei doi soţi ai săi, Cloşca şi Crişan.
Aceştia trei dintre cei mai mari asupriţi de către tiranii lumii au fost poate cei mai sfâşiaţi martiri ai neamului şi ai credinţei noastre… Cei care ne vorbesc cel mai zguduitor şi pe care nu trebuie să-i uităm niciodată.
Până la cumplita celulă a lui Horea – zidită în vârful marii porţi, sub soclul statuii-călare a împăratului de atunci al Austriei – trebuie să urci zeci de trepte de piatră printr-un coridor de ziduri prin care martirii vor fi fost împinşi şi împunşi din spate cu săbii şi lănci, iar din faţă traşi şi smuciţi cu lanţuri şi lovituri de către călăii lor şi slugile acestora. Ca pe o cale a calvarului, până la Golgota lor şi a soţilor lor: Dealul Furcilor, din vârful acestor schingiuiri.
Dacă – ajuns la celula aceasta – cobori cele două trepte joase din faţa uşii de fier şi îţi lipeşti fruntea de gratiile groase şi ruginite ale acestei uşi ferecate, poţi vedea, în întunecata încăpere îngustă, locul unde au zăcut aceşti sfinţi chinuiţi cărora suferinţa şi dreptatea neamului lor asuprit le cerea acest cutremurător preţ de răscumpărare. Dar suferinţa pentru mântuirea aceasta i-a sfinţit, trecându-i pentru totdeauna în rândul eroilor şi martirilor nemuritori.
Ajuns aici, călătorule şi frate, închide-ţi ochii şi lasă-ţi lacrimile să şiroiască tăcute şi fierbinţi pe aceste zăbrele – iar sufletul suie-ţi-l spre cer, către Dumnezeu, în rugăciunea cea mai îndurerată pentru odihna şi răsplătirea lor!... Dar şi pentru despovărarea ta de tot ce ai fi putut păcătui şi tu cândva împotriva dreptăţii ori a mântuirii cuiva în viaţa asta. Căci nicăieri, ca în faţa unor astfel de martiri şi judecăţi, nu ne putem vedea mai bine nici noi înşine şi nu ne putem judeca mai drept păcatele noastre şi datoria noastră faţă de Dumnezeu şi de semeni.
Ceva mai încolo este platoul pardosit cu pietre şi înconjurat cu zid, asemănător Golgotei, unde aceşti martiri au fost duşi spre jertfire. În ziua de Luni, 28 Februarie 1785, au fost aduşi la locul acesta ce se cheamă şi astăzi «Dealul Furcilor» şi au fost zdrobiţi cu roata de fier pe cuţite, de jos în sus, în cele mai îngrozitoare chinuri, aceşti martiri, cu ura cea mai fioroasă şi crudă, în faţa a mii de fraţi ai lor aduşi aici cu forţa, pentru a-i vedea şi a se îngrozi…
În tot timpul chinuitoarei sale anchete, Horea n-a denunţat pe nimeni, ci şi-a luat toată răspunderea numai asupra lui însuşi. Când a fost prins, el a fost vândut în mâinile ucigaşilor săi şi predat chiar de către unii din sătenii săi şi dintre rudele sale. Dar el nu i-a învinuit niciodată, ci în clipa morţii a spus că îi iartă pe răufăcătorii săi din toată inima.
După zdrobire, trupurile lor au fost tăiate în patru bucăţi şi spânzurate în patru părţi prin satele pe unde fuseseră ei cunoscuţi şi pentru care luptaseră ei să li se facă dreptate.
Aceşti martiri nu au morminte nicăieri… Aceasta îi face să fie prezenţi peste tot şi ai noştri ai tuturora, pentru totdeauna.
Ceva mai departe de aici este localitatea Ţebea, lângă Brad, unde, aproape de biserica de acolo, mai trăieşte, încă, o creangă din gorunul lui Horea – acel stejar de unde se spune ca a plecat Horea cu ai săi la luptă pentru dezrobirea de sub crâncenii lor asupritori. O singură creangă mai este verde din acest istoric stejar, bătrân şi el, de aproape trei sute de ani. Şi această creangă se întinde ca un braţ frăţesc, din bandajul ei de beton, spre mormântul apropiat al marelui său frate de luptă şi jertfă de mai târziu – Avram Iancu.
Aici, sub această lespede de piatră, cu inscripţia numelui său şi având la cap o mare cruce de piatră, odihnesc chinuitele oseminte ale marelui erou Avram Iancu. Iar alături de el, şi în alte locuri, până departe spre Zărand şi Hălmagiu, sub alte cruci, odihnesc, tot aşa, osemintele altor mulţi-mulţi fraţi ai lor de jertfă şi de credinţă, cu nume şi fără nume, martirizaţi şi ei la fel.
La Bobâlna, într-un alt colţ al acestui chinuit Ardeal, trebuie iarăşi să îngenunchem, [ca şi] spre locul unde a luptat, a suferit şi s-a aplecat sub coroana de foc a martiriului un alt mucenic al dragostei şi milei pentru fraţii săi chinuiţi, martirul Gheorghe Doja. Pe capul lui, asupritorii i-au pus în chip de batjocură şi de înfiorător supliciu, ca pe capul Mântuitorului Hristos, nu o coroană de spini, ci o coroană de fier înroşită în foc. Ce imaginaţie satanică au putut avea aceşti îngrozitori şi cruzi ucigaşi în a inventa toate aceste mijloace de schingiuire a semenilor lor!... Ţi se strânge inima şi te întrebi cu durere: cum de i-a putut răbda atâta vreme judecata lui Dumnezeu, când cei chinuiţi de ei nu luptau decât pentru dreptul dumnezeiesc la viaţă al celor mai nevinovaţi oameni?
Sau, şi mai departe, spre nord, la Câmpia Turzii, unde a căzut sub sabia unui alt călău şi vânzător capul marelui Mihai Viteazul, tot într-un August, ca şi capul acelui curajos apărător al adevărului, care a fost Ioan Botezătorul. Şi Mihai, fiind tot un măreţ înainte-mergător al unei dezrobiri şi un vestitor al unei viitoare mântuiri, a fost şi el o victimă a bunătăţii şi a credincioşiei sale faţă de mai-marii ca şi de mai-micii săi, ca toţi martirii adevăraţi.
Dar la câte şi la mai câte cruci de cunoscuţi şi de necunoscuţi eroi – care au presărat cu jertfele şi crucile lor acest chinuit pământ – trebuie să mai mergem şi să ne mai proşternem noi!
– Şi de ce trebuie să mergem noi cât mai des şi să stăm cât mai mult acolo?
– Pentru ca să ne încredinţăm total cât de îngrozitoare este tirania oricăror blestemaţi asupritori. Şi cât de mare este datoria noastră a tuturor să ne împotrivim tiraniei cu tot sufletul nostru, ca să nu se mai ajungă niciodată până la astfel de acte de barbarie cum au fost cele de care se înspăimântă şi astăzi istoria.
– Apoi, pentru a ne ruga mai fierbinte şi mai mult lui Dumnezeu ca astfel de ucigaşi şi monştri să nu se mai nască niciodată printre fiii oamenilor. Ori, dacă s-au născut undeva, să-i facă Dumnezeu să moară mai înainte de-a ucide ei nu numai un număr înspăimântător de mare de oameni nevinovaţi, dar şi într-un mod înspăimântător de crud – cum au făcut atâţia dinaintea lor.
– Apoi, pentru ca şi noi înşine şi toţi ai noştri să ne ferim ca nu cumva să asuprim în vreun fel pe cineva, care să fie silit să strige din vina noastră cu durere către Dumnezeu. Căci orice nedreptate şi cruzime făcută cuiva se răzbună odată amar asupra celui care a provocat-o – şi asupra urmaşilor lui.
Cetăţi şi lanţuri, asupritori şi robi, călăi şi victime… ce lungi şi dureroase sunt urmele voastre de sânge, de schingiuiri şi de crime în istoria acestei decăzute omeniri! Ce puternice sunt avertismentele voastre, ce cutremurătoare sunt amintirile şi învăţămintele ce ni le strigaţi voi şi ce hotărâte ar trebui să fie oroarea şi împotrivirea noastră a tuturora faţă de voi, ca să nu vă mai repetaţi niciodată şi nicăieri pe lumea asta!
Dumnezeule al Răbdării, Te rugăm, nu mai răbda asuprirea şi tirania niciodată şi niciunde pe pământul acesta!
Dacă n-aţi fost la Cetatea
Dacă n-aţi fost la Cetatea
Albei Iulii niciodată,
duceţi-vă-n iarna asta
crâncenă şi-nceţoşată
şi-ntr-o zi de Luni,
cu groază,
retrăiţi durerea toată
a acelei zile-amare,
crâncenă şi-nsângerată,
când cei trei martiri
ai noştri
au fost traşi aici
pe roată!...
Staţi deoparte, lângă-o piatră,
şi, cu inima zdrobită,
ascultaţi pe-asupritorul
cu sentinţa lui cumplită
şi priviţi cum vin martirii
către jertfa lor slăvită,
lanţurile-abia târându-şi
spre Golgota rânduită
mântuirii-acestei naţii
prea-ndelung
nedreptăţită!
Apoi vă rugaţi puternic
ca aceste jertfe sfinte
să fi-adus răscumpărare
pe toţi vecii înainte,
ca să nu mai fie veşnic
zi ca asta de fierbinte
şi să nu se mai zdrobească
niciodată oase sfinte,
ci cruzimea şi-asuprirea
pentru veci –
să se-nmorminte!
LOCURILE NOASTRE SFINTE - sfinte momente printre monumente,poezii şi ilustraţii, eseuri şi meditaţii
de TRAIAN DORZ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu