Iată ce mare răspundere are mama!

O mărturie din închisorile comuniste relatată de Poetul Traian Dorz.

13 martie 1959 Traian Dorz este arestat din gara Călanu Mic și confiscată casa de la Sânicoară .. tot atunci au fost arestați și frații de la Sebeș, Craiova, Timișoara, Galați, Suceava...

*  *  *

”...În ziua aceea, gardian de serviciu pe sală era unul mai cumsecade. (Pentru că şi acolo puteau fi oameni cumsecade. Am cunoscut mulţi. Dumnezeu le va răsplăti odată tuturor acestora, pentru că mult ne-am rugat pentru acei gardieni care acolo, unde era atâta răutate şi suferinţă, ei, fără să-şi calce îndatoririle lor, au fost totuşi oameni, purtându-se omeneşte, şi nu ca alţii, drăceşte, cu acei pe care îi supravegheau...)

Deci în ziua aceea era de serviciu pe sală un tânăr gardian – om cumsecade. Se potrivise să rămână mai multă mâncare de pe celelalte coridoare.

De obicei gardienii ceilalţi nu ne dădeau decât puţina porţie reglementară, iar cealaltă mâncare, oricâtă rămânea, o aruncau. Aşa era ordinul de la comandantul celularelor. Înfometarea deţinuţilor era încă unul dintre mijloacele de chinuire şi constrângere legale. Aşa că nimeni n-avea voie să ne dea nici o lingură de mâncare în plus. Mai puţină putea, dar mai multă nu...

În ziua aceea deci rămăsese mai multă mâncare, iar omul-om n-a vrut să o arunce!

L-am auzit şoptindu-i femeii de la bucătărie, venită cu el ca să împartă mâncarea prin castroanele noastre:

– Pune plin, pune plin!...

Femeia îi răspunse în şoaptă:

– Bine, dar, dacă ne prinde, tu răspunzi!

– Pune plin, şopti el din nou, pune plin.

Femeia râse şi îi zise din nou încet:

– Bine, numai să nu vină!

Şi mai trecu o dată cu oala, punând plin fiecare castron.

Dar, în clipa când era să înceapă să ne dea castroanele, se auziră pe coridor paşii şi vocea comandantului ţipând:

– Ce-i ţigănia asta? Ce banchet este aici? Imediat să dispară porcăria asta! Aşa faceţi voi?

Se auziră castroanele golite din nou în oală, apoi polonicul zgârcit împărţind în grabă săracul lui conţinut în castroanele noastre ruginite. Şi mâncarea rămasă fu aruncată la canal...

După ce plecă comandantul, femeia pufni în râs şi îi zise gardianului:

– Pune plin, pune plin! Vezi? Nu ţi-am spus eu?

De atunci, Pune-plin i-a rămas numele. Ne-am temut să nu-l pedepsească. Nu ştim dacă l-a pedepsit sau nu.

Şi astfel de lucruri se puteau întâmpla pe acolo.

Cred că astfel de gardieni – oameni cu care toţi am avut de a face pe acolo – au fost crescuţi de mame credincioase sau în familii temătoare de Dumnezeu. Aceşti oameni, văzându-ne cât de chinuiţi eram chiar şi aşa, de către legea apăsătoare sub care eram puşi, au căutat adeseori, pe cât au putut, să se poarte faţă de noi nu cu ura şi cruzimea celorlalţi, ci cu dreptatea şi legalitatea înţeleasă omeneşte. Ei îşi făceau datoria de slujbaşi puşi pentru o asemenea misiune, dar cu omenia legii, nu cu sălbăticia ei. Unde atârna de ei, se arătau oameni faţă de semenii lor – şi nu fiare.

Iată ce însemnat lucru este educaţia religioasă în familie! Iată ce mare răspundere are mama!

Fiul pe care îl creşte ea poate va deveni cândva unul de care va depinde fericirea sau nefericirea altora. Dacă ea, mama, sau el, tatăl, şi-a crescut copilul să fie om, atunci fiul lor, când va fi mare, va fi om faţă de semenii săi. Şi oamenii şi Dumnezeu vor binecuvânta odată pe omul acesta şi pe mama sau pe tatăl lui, care l-a crescut să fie om, şi nu fiară.

Dar, dacă el va fi fiară, atât oamenii care vor avea de a face cu el, cât şi Dumnezeu îl vor blestema nu numai pe el, ci o dată cu el şi pe cei care l-au făcut pe lume fiară, şi nu om.

O, de câte ori am gândit, gemând prin anii aceia mulţi şi crânceni, ce bine ar fi fost dacă poporul nostru ar fi avut mai multe mame credincioase! Dacă legile erau cum erau, măcar oamenii care erau puşi să le aplice să fi fost oameni. Şi să le aplice omeneşte...”

Istoria unei jertfe / Traian Dorz. - Sibiu: Oastea Domnului, 1998- (Polsib), Vol. 3, pag. 333