Ştii tu oare, fiule?

 De ce se închid norii când câmpiile sânt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie?

Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.

Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?

Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.

Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară?

Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.

Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune?

Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.

Dă, Doamne! Ce să ne dea Domnul?

Binefacerile cele mari oamenii le aşteaptă de la marii binefăcători. Bunătăţile cele mari le cer de la marii bogătaşi. Cine este cel mai mare binefăcător, şi cine e cel mai mare bogătaş? Fără îndoială, Dumnezeu.

Ce am cerut noi, ca Creştini şi neam Creştinesc, de la Dumnezeul nostru? Să luăm mai întâi rugăciunea Domnească, Tatăl nostru. Ce cerem de la Dumnezeu în această rugăciune? Mai întâi, să se sfinţească nu-mele lui Dumnezeu – să se sfinţească, iar nu să se hulească. Al doilea lucru, să vină împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia părintească – iar nu una tiranică şi sălbatică. Al treilea, să se facă voia Tatălui nostru pe pământ precum este şi în ceruri, între oameni precum este şi între îngeri. Al patrulea, ca Tatăl din ceruri să ne dea pâinea cea spre fiinţă şi să ne ferească de lux, lăcomie şi de iubirea de sine. Al cincilea, să ne ierte datoriile, precum şi noi iertăm altora. Al şaselea, să ne ferească de căderea în ispită, ce ne vine din poftele trupeşti şi din cursele diavoleşti. Şi al şaptelea, să ne izbăvească de vrăjmaşul nostru cel viclean, care vrea să ne otrăvească cu rele şi să ne ademenească în vizuina răutăţilor sale.

După cum vedeţi, fraţii mei, nicăieri nu cerem, nici nu am cerut de la Dumnezeu să ne dea „cultură” sau „civilizaţie.”

Esenţa relaţiilor creştinului cu Dumnezeu, şi ale relaţiilor lui Dumnezeu cu fiecare creştin

Cugetare

Nu există pe lume cinste sau chemare mai mare decât aceea de a fi Creştin. Când judecătorul-călău Sevirus l-a întrebat pe tânărul Petru Abesalamit «Care este neamul tău ?», Petru a răspuns: «Sunt de neam creştin». Judecătorul l-a întrebat mai departe: «Care-ţi este rangul?». Iar Petru a răspuns: « Sunt din rangul cel mai înalt: Sînt Creştin. » Părintele loan de Kronştat scrie : «întreaga lume nu e decît o pânză de păinajen, în comparaţie cu sufletul omului creştin. » Creştinul este un vas de lut în care se toarnă puterea şi lumina dumnezeiască. Fie că el stă pe tronul de aur al împăratului, sau în cea mai umilă dintre colibe, valoarea lui este întotdeauna aceeaşi. Oare aurul este mai puţin aur cînd este învelit într-o foaie de varză, mai curînd decît într-o batistă de mătase?

Credinţa este temelia dragostei

Veghează neîncetat să ţii credinţa şi veghează încontinuu ca sămânţa dragostei pe care credin­ţa o poartă în sine să crească şi să-ţi aducă bucu­rie. Deoarece credinţa singură, fără dragoste, ră­mâne mică şi nu aduce bucurie.

Insă când dragostea se răceşte în tine şi nu creşte şi nu aduce fructul bucuriei, ţine credinţa şi aşteaptă!

În nici un chip să nu pierzi credinţa. Şi aşteap­tă, chiar mai mulţi ani, până ce dragostea va ră­sări din credinţă. Dacă pierzi dragostea, ai pier­dut mult, însă dacă pierzi şi credinţa, ai pierdut totul.

Dacă pierzi dragostea, ai pierdut fructul din pom, însă dacă pierzi şi credinţa, ai tăiat pomul.

Când într-un an holda nu a adus rod, pluga­rul răbdător îşi lucrează holda cu îndoită trudă ca să rodească în anul viitor. Vecinii îl îndeamnă să vândă holda, dar el tace şi lucrează. Când, în anul viitor, holda nu rodeşte, plugarul răbdător îşi lucrează holda cu întreită trudă. Vecinii îl în­deamnă şi mai mult să-şi vândă holda. Însă când, în al treilea an, holda îi rodeşte din belşug, bucuria plugarului este întreită. Atunci vecinii tac, iar el se bucură.

Dacă ar fi vândut holda, de ce s-ar fi bucurat acum ?

Sfântul Nicolae Velimirovici

Din  "Învăţături despre bine şi rău", Editura Sofia

Faci răul, te va pedepsi Dumnezeu; faci binele, te pot pedepsi oamenii!

"Scrisoarea ta m-a mişcat mult. N-am să-ţi ascund: am plâns asupra ei, citind-o şi recitind-o de mai multe ori. În ea este înscrisă întreaga dramă a vieţii omeneşti. Îmi scrii că ai crescut cu totul în ticăloşie. Mai ales furtul îţi stătea în obicei – dar te păzeai cu îndemânare, şi toţi te lăudau ca pe un tânăr de treabă. Odată, însă, ai fost prins furând şi fugărit. Ai fugit şi ţi-ai rupt piciorul. Nimeni nu a aflat taina ta. Au chemat doctorul. Doctorul ţi-a zis că s-a terminat cu piciorul.

Au chemat preotul să citească rugăciune. Rugăciunea, spui tu, nu a ajutat piciorului tău rupt, dar ţi-a cutremurat sufletul.

“Europa o reprezintă pe femeia gârbovă”

Omul gârbovit nu priveşte la cer, ci la pământ. Aşa era în vremea aceea o femeie gârbovă. De optsprezece ani împliniţi, capul ei era împreunat cu genunchii, încât putea privi doar praful pământului şi viermii din praf, şi respira praf şi toate duhorile pământului. Dar Hristos s’a milostivit de ea, şi i-a strigat: Femeie, slobozitu-te-ai de boala ta. Şi şi-au pus pre dânsa mâinile; şi îndată s’a îndreptat, şi slăvea pre Dumnezeu. /Lc. 13:12-13/

Tâlcuirea modernă: din toate continentele acestei lumi, Europa o reprezintă pe femeia gârbovă. De când întâi-stătătorii duhovniceşti ai Europei, fără ştiinţa şi voia popoarelor Europene, s’au rupt de adevărata Biserică a lui Hristos, din Răsărit, de atunci omenirea Europeană a început din ce în ce mai mult să se gârbovească şi să-şi aplece capul spre pământ. Veacul al XX-lea este veacul cel mai bolnav din viaţa omenirii Europene, căci în acest veac capul omenirii s’a aplecat atât de jos, încât s’a împreunat cu genunchii, iar de aici nu mai poate vedea decât pământul şi viermii pământului, şi nu mai poate respira decât duhorile pământului.

Lumea ne sperie, adevărul ne îmbărbătează

Cine merge după soare şi vede numai ceea ce-i arată soarele, acela n-a făcut încă nici un pas înlăuntrul cercului fiinţei, ci, privind puternic şi mult asupra curţii din faţa muzeului, a uitat să intre în muzeu.

Cine umblă după soare şi, râzând ziua întrea­gă, se sprijină din trandafir în trandafir, după apusul soarelui se va întoarce plângând, sprijinindu-se din spin în spin.

Soarele ne descoperă slovele; raţiunea ne în­vaţă să citim cuvintele, însă numai Dumnezeu face legătura dintre cuvinte şi înţelesul lor.

Viaţa ne învaţă cele trecătoare, moartea întă­reşte învăţătura vieţii, iar Dumnezeu înlătură amândouă învăţăturile.

Viaţa ne numără zilnic prin fapte; moartea ne ameninţă zilnic cu coasa legii, iar Adevărul ne îmbărbătează zilnic: „Nu vă temeţi; eu v-am pre­gătit un loc de cinste mai presus de fapte şi am rupt coasa legii".

Sfântul Nicolae Velimirovici

din  "Învăţături despre bine şi rău", Editura Sofia