POMENIREA CELOR ADORMIȚI NU ESTE DOAR O ZI, CI O RUGĂCIUNE CARE NE ÎNSOȚEȘTE MEREU

Dincolo de tradiția Luminației, de seara de 1 noiembrie și de lumânările care transformă cimitirele în adevărate altare ale luminii, există și rânduiala Bisericii Ortodoxe, care ne învață că pe cei adormiți nu trebuie să-i pomenim doar într-o anumită zi, ci să-i purtăm permanent în rugăciunile noastre.

În tradiția ortodoxă, sâmbăta este ziua săptămânală consacrată în mod deosebit pomenirii celor adormiți. Nu este o alegere întâmplătoare. Sâmbăta ne amintește de șederea Mântuitorului Iisus Hristos în mormânt și de coborârea Sa cu sufletul la iad, pentru a aduce vestea mântuirii celor adormiți.

Două dintre sâmbetele anului bisericesc au o însemnătate aparte: Moșii de iarnă, înaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, și Moșii de vară, înaintea sărbătorii Pogorârii Sfântului Duh.

Sunt zile în care îi pomenim pe părinții, bunicii, străbunicii și pe toți cei din neamul nostru care au plecat la Domnul. Ne rugăm nu doar pentru cei pe care i-am cunoscut, ci și pentru cei ale căror chipuri nu le-am văzut niciodată, dar datorită cărora suntem astăzi aici.

Uneori, oamenii care trec prin cele mai grele furtuni sunt cei care îți trimit cele mai calde gânduri…

Astăzi, Romita Mălina Constantin, o prietenă din București, după ședințele de citostatice de la Institutul Oncologic București, mi-a lăsat un mesaj simplu, dar care a ajuns direct la sufletul meu:

„Hei, sper că ești bine!”

Am rămas fără cuvinte.

De fiecare dată când am avut ocazia, i-am scris și am încercat să o încurajez. Apoi, prins în grijile și în lucrurile mele de zi cu zi, am continuat să-mi văd de drum. Nu am uitat-o. Am purtat-o în rugăciunile mele, cu încrederea că Dumnezeu îi va trimite, la timpul potrivit, un gând bun, o rază de nădejde, o mângâiere prin cineva.

Dar în seara aceasta am înțeles ceva ce poate uităm prea des: fiecare om își are locul lui în sufletul nostru, iar uneori tocmai cei de la care ne-am aștepta cel mai puțin ne oferă cele mai prețioase lecții de viață.

Sunt oameni care nu au probleme deosebite, care au sănătate, liniște și poate toate motivele din lume să se gândească la cei din jur, dar care nu ne-au mai scris de ani întregi. Sunt oameni care uită să răspundă unui mesaj, care amână un telefon, care spun „o să te caut” și nu o mai fac niciodată.

Și apoi sunt oameni precum Mălina.

Oameni care își duc propriile poveri în tăcere. Care cunosc durerea, teama și nesiguranța. Oameni care se luptă cu furtuni pe care mulți dintre noi nici nu ni le putem imagina. Și totuși, printre drumuri la spital, tratamente, oboseală și griji, găsesc puterea să se oprească pentru o clipă și să întrebe pe altcineva:

„Hei, sper că ești bine!”

Ce lecție de viață!

20 octombrie 1914, se năștea Părintele Ioan Sabău, patriarhul ardelenilor și mărturisitorul lui Hristos.

Parintele Ioan Sabau – unul din marii preoti si propovaduitori din Ardealul cel mult-incercat. S-a nascut in 1914, in pragul primului „mare fratricid mondial”. A studiat Teologia la Cernauti (unde i-a fost coleg si prieten Ieromonahului Adrian Fageteanu), insa formarea sa de capatai – dupa cum singur o marturiseste – s-a facut in „academia duhovniceasca” a temnitelor stapanirii fara-de-Dumnezeu, adevarate „ferestre catre Cer”, in care a petrecut peste 13 ani – in mai multe perioade de detentie. Acolo a avut binecuvantarea de a-i cunoaste pe unii ca Parintele Dumitru Staniloae sau Nichifor Crainic.

In acele vremuri de prigoana, savarseste o adevarata minune: ridicarea unei biserici in satul Vinerea din judetul Alba (pentru care, dealtfel, a fost „rasplatit” cu opt ani de temnita grea). Dupa iesirea din inchisoare, ramane neclintit in propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu, pana la sfarsitul vietii, in 2009 – fara sa tina seama de boala, vreme sau alte imprejurari potrivnice. Intru pomenirea sa, va infatisam in cele ce urmeaza prima parte a marturiei unuia dintre fiii sai duhovnicesti, Parintele Cristian, despre aceasta familie care „lupta cea buna a luptat si credinta a pazit”. Aflaţi mai multe »

Regina Maria, America și întrebarea unui secol: ce am pierdut și ce putem învăța?

 19 octombrie 1926 - 19 octombrie 2026. 

Un secol de la vizita Reginei Maria a României în Statele Unite.

În perioada 18 octombrie - 24 noiembrie 1926, Regina Maria a României s-a aflat pe continentul american, într-un turneu prin Statele Unite și Canada, alături de Principele Nicolae și Principesa Ileana. Sosirea sa la New York, la 18 octombrie, a fost urmată de o vizită la Casa Albă, unde, la 19 octombrie, a fost primită de președintele american Calvin Coolidge. 

După Regina Maria, ce lider român a mai fost așteptat cu un asemenea interes de publicul american? Cine a mai reușit să transforme prezența României într-un eveniment urmărit de mulțimi și de presă? Și, mai ales, de ce?

Nu era doar o vizită protocolară. Regina venea dintr-o Românie întregită după Primul Război Mondial, o țară care avea nevoie să fie cunoscută și respectată peste ocean. Iar Regina Maria a înțeles că această misiune nu se putea îndeplini numai prin diplomație oficială. Avea nevoie să ajungă la oameni.

Bucuria de a vedea în fiecare zi chipul Reginei

 

Orașele nu sunt alcătuite doar din străzi, clădiri și piețe. Sunt și locuri ale memoriei. Iar monumentele sunt felul prin care o comunitate spune peste timp, ce oameni și ce valori alege să nu uite.

 

În centrul istoric al Devei, statuia Reginei Maria este astăzi unul dintre aceste repere. Amplasată în 2023, în zona Palatului Administrativ, monumentul din bronz are cinci metri înălțime, cu tot cu soclu, și a fost realizat de sculptorul albaiulian Ștefan Bințințan, câștigătorul concursului de soluții organizat de Primăria Deva. Pe cele patru laturi ale soclului, artistul a așezat basoreliefuri care recompun, în imagini, momente din viața Reginei.

 

Este o statuie pe lângă care poți trece zilnic fără să observi poate toate detaliile. Dar dacă te oprești câteva clipe, descoperi o adevărată biografie în bronz.

 

Un basorelief o arată pe Regina Maria printre răniții războiului, evocând apropierea ei de soldați și numele sub care aceștia au păstrat-o în memorie: „Mama răniților”. Un altul o surprinde alături de armată și de drapelul național. Celelalte două imagini completează portretul: Regina în cadrul oficial al statului și femeia din mijlocul familiei sale.