Astăzi, Romita Mălina Constantin, o prietenă din București, după ședințele de citostatice de la Institutul Oncologic București, mi-a lăsat un mesaj simplu, dar care a ajuns direct la sufletul meu:
„Hei, sper că ești bine!”
Am rămas fără cuvinte.
De fiecare dată când am avut ocazia, i-am scris și am încercat să o încurajez. Apoi, prins în grijile și în lucrurile mele de zi cu zi, am continuat să-mi văd de drum. Nu am uitat-o. Am purtat-o în rugăciunile mele, cu încrederea că Dumnezeu îi va trimite, la timpul potrivit, un gând bun, o rază de nădejde, o mângâiere prin cineva.
Dar în seara aceasta am înțeles ceva ce poate uităm prea des: fiecare om își are locul lui în sufletul nostru, iar uneori tocmai cei de la care ne-am aștepta cel mai puțin ne oferă cele mai prețioase lecții de viață.
Sunt oameni care nu au probleme deosebite, care au sănătate, liniște și poate toate motivele din lume să se gândească la cei din jur, dar care nu ne-au mai scris de ani întregi. Sunt oameni care uită să răspundă unui mesaj, care amână un telefon, care spun „o să te caut” și nu o mai fac niciodată.
Și apoi sunt oameni precum Mălina.
Oameni care își duc propriile poveri în tăcere. Care cunosc durerea, teama și nesiguranța. Oameni care se luptă cu furtuni pe care mulți dintre noi nici nu ni le putem imagina. Și totuși, printre drumuri la spital, tratamente, oboseală și griji, găsesc puterea să se oprească pentru o clipă și să întrebe pe altcineva:
„Hei, sper că ești bine!”
Adevărata măsură a unui om nu stă în cât de mult are, în cât de liniștită îi este viața sau în cât de multe poate face pentru ceilalți atunci când îi este ușor. Adevărata măsură a sufletului se vede atunci când, deși te doare pe tine, mai găsești puterea să alini durerea altuia.
Mălina mi-a reamintit că bunătatea nu depinde de cât de ușoară ne este viața. Că empatia nu are nevoie de condiții perfecte. Că un om cu sufletul încercat poate deveni, fără să știe, o lumină pentru cineva care are nevoie de ea. Și poate că aici lucrează și Dumnezeu, în felul Său tainic: printr-un mesaj venit la momentul potrivit, printr-un om care nu te-a uitat, prin câteva cuvinte simple care îți ating inima și te fac să te oprești din alergarea ta zilnică.
Uneori ne rugăm pentru oameni fără să știm când și cum va veni răspunsul. Alteori, Dumnezeu ne trimite chiar prin ei o lecție de care noi înșine aveam nevoie.
„Hei, sper că ești bine!”
În seara aceasta, mesajul Mălinei nu a fost doar o întrebare. A fost o îmbrățișare de la distanță. O dovadă că, dincolo de toate încercările, sufletul ei continuă să ofere. Și o amintire că nu trebuie să avem o viață fără durere pentru a putea dărui iubire.
Dar Mălina nu vorbește doar prin gesturile sale. Ea vorbește și prin cuvinte. Prin versuri care nu încearcă să ascundă suferința, ci o așază în fața noastră, fără măști, fără înfrumusețări, cu toată fragilitatea și puterea unui om care trece printr-o încercare cumplită.
Poezia ei, „Brahiterapie”, scrisă zilele acestea, ne poartă într-un loc în care timpul se frânge, trupul îndură, iar sufletul se agață de fiecare respirație. Ne arată ce nu vedem atunci când întrebăm, poate prea ușor, pe cineva dacă este bine. Ne amintește că, dincolo de un chip și de un mesaj, poate exista o luptă despre care nu știm aproape nimic.
BRAHITERAPIE
Sunt pusă de-a curmezișul,
singură într-o încăpere,
pe o targă prea strâmtă
unde mâinile nu-mi încap.
Așa că se joacă.
De-a păsările care se zgribulesc
și se adună ghem.
Piele marmorată,
degete prea albe, ca ceara dinaintea aprinderii
Linia vieții - adâncitura de azi.
Pe tavan,
mânuțe colorate
galben, albastru, verde, mov, roșu.
Mânuțe străine care mă țin
fără să mă atingă.
Număr,
ca să nu urlu.
Ca să treacă.
Una, două, optsprezece –
În mine -
valuri de căldură,
corpul răspunde la iradiere cum știe el,
vezica plină cu lacrimi.
Timpul se face țândări.
Se așază în straturi pe bazin
și urcă spre inimă.
Respir. Iar respir. Respir.
Nimeni.
Sau pe undeva, Dumnezeu.
Dau ochii peste cap
văd un sfert de fereastră
și-un braț de copac.
Mă agăț
Respir.
Un glas de asistentă:
- Gata. Cele două ore și ceva s-au terminat
Un gând pentru tine, Mălina…
Am citit poezia ta și, dincolo de fiecare vers, am simțit o luptă pe care cuvintele abia reușesc să o cuprindă. Am simțit singurătatea unei încăperi, neputința unui trup supus suferinței, timpul care pare să nu mai treacă și respirația aceea care devine, pentru o clipă, singurul lucru de care te poți agăța.
Dar am simțit și ceva mai puternic decât durerea: puterea de a continua.
În versul tău, „Nimeni. Sau pe undeva, Dumnezeu”, am găsit una dintre cele mai tulburătoare forme ale credinței. Poate că sunt momente în care nu mai ai putere să rostești o rugăciune, în care nu mai poți face altceva decât să respiri și să aștepți să treacă. Și poate că tocmai atunci, când toate cuvintele dispar, rugăciunea ta se ridică prin fiecare respirație.
Dragă Mălina, nu știu dacă există cuvinte care să aline cu adevărat durerea prin care treci. Nu vreau să-ți spun că trebuie să fii puternică în fiecare clipă și nici să-ți cer să zâmbești atunci când sufletul îți plânge. Ai voie să fii obosită. Ai voie să te temi. Ai voie să ai zile în care singurul lucru pe care îl poți face este să respiri și să mai treci de o zi.
Și totuși, vreau să știi ceva: nu ești doar femeia care luptă cu boala. Ești și femeia care, în mijlocul propriei suferințe, își amintește de ceilalți și îi întreabă dacă sunt bine.
Iar asta spune enorm despre sufletul tău.
Îți doresc ca, dincolo de ușile spitalelor, să te aștepte cât mai multe zile senine, îmbrățișări sincere, oameni care să te țină de mână și clipe în care să uiți, măcar pentru puțin timp, de toate încercările. Să găsești alinare în lucrurile mici, putere în zilele grele și nădejde chiar și atunci când drumul pare nesfârșit.
Mă rog ca Dumnezeu să-ți fie aproape în acele încăperi în care te simți singură, să-ți dea mângâiere când trupul îți este obosit și să-ți așeze în cale oameni care să-ți amintească faptul că și tu meriți să fii îngrijită, încurajată și iubită. Iar atunci când nu mai poți face nimic altceva, respiră, Mălina. Încă o dată. Și încă o dată. Nu pentru că trebuie să fii neînfricată, ci pentru că meriți fiecare clipă de liniște, fiecare rază de soare și fiecare bucurie care te mai așteaptă.
Cu prețuire, cu recunoștință și cu nădejde,
Sorin
 |
3 aprilie 2015 - Centrul Socio-Cultural „Jean-Louis Caldseron” București Mălina a fost prezentă la lansarea cărții mele de poezii: „ 40” |
În loc de încheiere…
Poate că aceasta este lecția pe care ar trebui să o luăm cu noi din povestea Mălinei: să nu așteptăm să ne fie viața perfectă pentru a fi buni, să nu credem că un mesaj este prea puțin și să nu uităm că, uneori, cei care par să aibă cea mai mare nevoie de încurajare sunt cei care ne-o oferă nouă.
Nu știm prin ce trece omul de lângă noi. Nu îi cunoaștem nopțile nedormite, temerile, lacrimile sau rugăciunile. Dar putem alege să fim mai atenți. Să ascultăm mai mult. Să judecăm mai puțin. Să ne facem timp pentru cei pe care îi purtăm în suflet. Iar dacă ai pe cineva la care nu te-ai mai gândit de mult, poate chiar astăzi este momentul să-i scrii câteva cuvinte.
Nu trebuie să fie un discurs. Nu trebuie să ai soluții pentru problemele sale.
Uneori, este suficient atât:
„Hei, sper că ești bine!”
Pentru că, în lumea aceasta în care fiecare aleargă, se luptă și își duce propriile poveri, un gând bun poate deveni o rază de lumină. Iar uneori, lumina pe care o trimitem altora ne învață și pe noi să vedem mai limpede ceea ce contează cu adevărat.
Mulțumesc, Mălina, pentru mesajul tău. Pentru poezia ta. Pentru lecția ta de omenie. Și pentru că mi-ai reamintit că un suflet poate trece prin foc și totuși poate rămâne lumină pentru ceilalți.
Sorin Micuțiu
21.10.2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu