Cel ce voiește să devină creștin trebuie mai întâi să devină poet

 

Sufletul creștinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare, să trăiască printre visări. Să zboare în nemărginire, în stele, în mărețiile lui Dumnezeu, în tăcere.

Cel ce voiește să devină creștin trebuie mai întâi să devină poet. Asta e! Trebuie să te doară. Să iubești și să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubești. Iubirea se ostenește pentru cel iubit. Aleargă toată noaptea, priveghează, își însângerează picioarele ca să-l întâlnească pe cel iubit. Se jertfește, nu ia nimic în seamă, nici amenințări, nici greutăți, din pricina iubirii. Iubirea pentru Hristos este alt lucru, nemărginit mai înalt.

Și când zicem iubire, nu este vorba de virtuțile pe care le vom dobândi, ci de inima iubitoare către Hristos și către ceilalți. Toate să le întoarcem către aceasta. Vedem o mamă cu copilașul în brațe, sărutându-l și răsfățându-l? Îi vedem chipul luminos atunci când își ține în brațe îngerașul? Omul lui Dumnezeu vede toate acestea, îl impresionează și, însetat, zice: „Să fi avut și eu această dragoste fierbinte pentru Dumnezeul meu, pentru Hristosul meu, pentru Maica Preacurată, pentru sfinții noștri!". Da, așa trebuie să-L iubim pe Hristos, pe Dumnezeu. O dorești, o vrei și o dobândești prin harul lui Dumnezeu.

Noi, însă, avem o asemenea înflăcărare pentru Hristos? Alergăm, atunci când suntem osteniți, să ne odihnim în rugăciune, în Cel iubit, sau o facem ca pe o corvoadă și zicem: „Oh, acum am de făcut rugăciunea și canonul..."? Ce ne lipsește, de simțim asta? Lipsește dragostea dumnezeiască. O astfel de rugăciune nu are valoare. Ba, s-ar putea să facă și rău.

Dacă sufletul se zbârcește și devine nevrednic de iubirea lui Hristos, atunci Hristos rupe legăturile, căci El nu vrea lângă Sine suflete „grosolane". Sufletul trebuie să-și revină, pentru a deveni vrednic de Hristos, să se pocăiască de șaptezeci de ori câte șapte (Matei 18, 22). Adevărata pocăință va aduce sfințenia. Să nu zici „trec anii, nu sunt vrednic", ci „mi-amintesc că am avut și eu zile deșarte, când nu trăiam aproape de Dumnezeu…". Și în viața mea trebuie că au fost zile deșarte. Eram de doisprezece ani când am plecat în Sfântul Munte. Ăștia nu sunt ani? Bineînțeles, eram mic copil, dar am trăit doisprezece ani departe de Dumnezeu. Atât de mulți ani!...

Ascultați ce zice undeva Sfântul Ignatie Briancianinov:

Toată lucrarea cea trupească și duhovnicească ce nu are durere sau osteneală niciodată nu aduce roadă, căci Împărăția cerurilor se silește, și cei ce se silesc o răpesc pe ea, înțelegând prin silire nevoința cea trupească cu durere".

Atunci când Îl iubești pe Hristos, te ostenești, dar e o osteneală binecuvântată. Suferi, dar cu bucurie. Faci metanii, te rogi, fiindcă acestea sunt dor, dor dumnezeiesc. Și durere, și dor, și dragoste, și tânjire fierbinte, și fericire, și bucurie, și iubire. Metaniile, privegherea, postul sunt osteneli ce se fac pentru Cel iubit. Osteneală, ca să-L trăiești pe Hristos. Dar această osteneală nu se face de nevoie, nu ești silit. Tot ceea ce faci ca și corvoadă naște un mare rău atât în ființa cât și în lucrarea ta. Silirea, înghiontirea, aduc împotrivire. Osteneala cea pentru Hristos, dorul adevărat este iubirea lui Hristos, este jertfă. Asta simțea și David: Dorește și se sfârșește sufletul meu după curțile Domnului (PS. 83, 2). Dorește fierbinte și se topește sufletul meu după iubirea lui Dumnezeu. Ce spune David se potrivește cu poezia lui Veritis:

„Alături de Hristos tânjit-am a trăi,

până în clipa cea mai de pe urmă, a ieșirii sufletului".

Este trebuință de luare aminte și de străduință, pentru ca cineva să înțeleagă cele pe care le învață și să Ie însușească. Va cunoaște apoi, fără să se ostenească, starea aceea de fierbinte străpungere, însoțită de lacrimi. Acestea urmează, sunt darurile lui Dumnezeu.

Dragostea are nevoie de străduință? Prin înțelegerea troparelor, a canoanelor și a Scripturilor intri în adevărata desfătare. Dat-ai veselie în inima mea (PS. 8), precum spune David. Astfel intri pe dată în starea de străpungere, fără de sângerare. Ați înțeles?

Eu, sărmanul, doresc să aud cuvintele Părinților, ale asceților, ale Vechiului și ale Noului Legământ. Întru ele vreau să mă desfăt. Acestea cultivă dragostea dumnezeiască. Le doresc și mă străduiesc, dar nu pot. Sunt bolnav și duhul este osârduitor, dar trupul neputincios (Matei 26, 41). Nu pot face metanii. Nimic. Doresc, am râvnă și dragoste să fiu în Sfântul Munte și să fac metanii, să mă rog, să liturghisesc și să mai fiu împreună cu încă un nevoitor. Este mai bine să fie doi. A spus-o Însuși Domnu Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo si și Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20).

 

sursa: "Ne vorbește părintele Porfirie - viața și cuvintele - editura Egumenița și editura Cartea Ortodoxă