14 mai – Ziua naṭională de cinstire a martirilor din temniṭele comuniste - „Fă-ţi testamentul, banditule! S-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!“

Această zi a fost aleasă simbolic: pe 14 mai 1948 (mai exact, în noaptea de 14/15) a fost primul val masiv de arestări de după instalarea comunismului.

Printre sutele de mărturii ale foştilor deṭinuṭi și martiri din temnițele comunicte, există și mărturia poetului și scriitorului creştin ortodox Traian Dorz - Psalmistul Golgotei 

De-a lungul existentei sale zbuciumate, presarata cu scurte pauze, poetul a totalizat peste saisprezece ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la saptesprezece ani de munca silnica pentru întreaga lui activitate prin închisori şi colonii de muncă, precum Gherla, Periprava şi Ghencea. În dosarele Securităţii, cea mai mare vină a sa a fost că era liderul mişcării religioase Oastea Domnului şi scria texte creştine.

Decretul de gratiere generala din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însa supravegheat pas cu pas si împiedicat sistematic sa scrie si sa-si manifeste convingerile sale. Domiciliile fortate, chemarile inopinate la organele de securitate îl vor tine mereu într-o stare de alerta. Interdictiile devin acum si mai suparatoare si umilitoare.

Iată mărturia Poetului:

"Aici, în libertate, între fraţi, în trăirea obişnuită, Hristos, Domnul nostru, ne-a lăsat trei mijloace binecuvântate pentru viaţa noastră duhovnicească: Cuvântul Său – Biblia, rugăciunea şi fraţii. Adică Biserica şi adunarea. Prin acestea ne hrănim, respirăm, creştem, rodim...

Dar, în cuptorul de foc, nu le mai avem pe nici unele din acestea. Acolo Biblia este oprită, rugăciunea interzisă, adunarea pierdută... iar trebuinţele fiinţei noastre sunt cele mai chinuitoare. Atunci, în locul tuturor mijloacelor obişnuite, vine El, Domnul Iisus, la noi, pe cu totul alte căi decât prin Biblie, prin rugăciune sau prin fraţi. Stările prin care vine El sunt de aşa fel şi de aşa intensitate încât nu pot fi cuprinse în graiul omenesc. Este ceva ca o răpire în rai – deşi totuşi nu este aşa. Este, deşi nu este, o coborâre a raiului în tot lăuntrul şi în toată înafara întregii noastre fiinţe. Vezi, deşi nu vezi, cerul deschis. Auzi, deşi nu auzi, pe Hristos grăind aievea cu tine... Nu mai eşti, deşi mai eşti încă, într-un cuptor. Îţi pare şi nu îţi pare că eşti în cer. Ştii că eşti tu şi nu ştii că eşti tu acela.

Cine poate să-mi înţeleagă aceste cuvinte, va înţelege.

Cui nu poate, nu-i ştiu spune altfel... Dar, poate va afla şi el.

Eu am fost de opt ori aruncat în cuptorul de foc. Şi am trecut şaptesprezece ani pe acolo... dar nu pot uita faţa Fiului lui Dumnezeu, care mi s-a arătat numai în foc... Sunt acum alţi ani, mulţi, de când parcă am ieşit din foc. Şi de multe ori mă cuprinde ceva ca un dor şi ca o părere de rău că n-o mai pot vedea aşa. Uneori mă gândesc cu tristeţe că, ieşit din mijlocul focului, s-a depus iarăşi praful şi ceaţa peste ochii mei. Sau poate s-a adunat altă zgură peste fiinţa mea. Şi mă simt cum aş avea un dor adânc şi o trebuinţă dureroasă după curăţirea şi limpezimea pe care o aveam acolo.

Afară, m-au înfăşurat iarăşi legăturile; acolo toate îmi arseseră şi eram slobod, ca cei trei tineri cărora nu le arsese focul decât legăturile, ca să poată umbla cu adevărat slobozi, cum nu te eliberează decât adevărul, decât focul, decât sfinţirea...

 

Cu scopul acesta era dus în 1948, spre cuptorul suferinţelor prin care avea să umble multe zeci de ani, duhul şi solul Oastei Domnului.

Înainte de a ajunge în flăcările acestea, mai trecuse Oastea şi mai avea încă să treacă prin probele pregătitoare, în care mulţi fii ai ei au căzut, mulţi au fugit, mulţi s-au făcut robii şi iscoadele vrăjmaşului – dar mulţi s-au şi învrednicit de slava şi de răsplătirea minunată a lui Hristos.

Prin toate acestea a trebuit să trecem din prima zi a anului 1948, de la chiar hotarul împlinirii celui de-al douăzeci şi cincilea an al vieţii Oastei. Fiind băgaţi, rând pe rând, tot mai mulţi în cuptorul şi rugul aprins.

 

Iată cum a început:

Am spus cum, după serbările de Crăciun din 1947 de la spitalul şi de la închisoarea din Beiuş şi din alte părţi ale ţării, eu am fost luat şi dus la Poliţia de Siguranţă din Beiuş. (Pe atunci această Poliţie încă purta tot vechiul ei nume.)

De acasă nu-mi luasem nimic, fiindcă jandarmul nici nu-mi spusese unde mă duce. Am bănuit totuşi că voi fi întrebat în legătură cu activitatea mea de la «Isus Biruitorul» şi am luat cu mine, în loc de orice altceva, doar o colecţie a foii «Isus Biruitorul» din ultimul an. La caz de nevoie să le arăt acele articole, pe care le scrisesem în foaie, cu conţinut sprijinitor acţiunilor guvernului şi regimului, spre a le dovedi că noi nu numai că nu suntem împotriva stăpânirii, ci chiar ajutăm stăpânirea, cu toată puterea şi cinstea sufletului nostru, la tot ceea ce face ea legal şi frumos spre binele ţării.

La poartă, jandarmul m-a predat unui comisar în uniformă, care m-a dus înăuntru, într-o încăpere mare, unde mă aştepta în picioare un bărbat tânăr de o statură uriaşă.

– Cine eşti tu? se încruntă acesta spre mine.

I-am spun numele.

– Ce-i asta? arătă el spre «Iisus Biruitorul» pe care îl adusesem cu mine.

– Colecţia foii pe care o redactez. Am adus-o ca să vedeţi atitudinea noastră faţă de stăpânire, fiindcă bănuiesc că din pricina asta m-aţi adus aici. Şi voiam să deschid colecţia să-i arăt.

– Nu-i nevoie! îmi smuci el foaia din mână. Ştim noi. Las-o pe asta aici. De acum încolo o vom mai citi noi.

Nu-i răspunsei nimic.

– Scoate tot ce ai prin buzunare!

Scosei tot: ceasul, stiloul, câţiva lei, nişte scrisori de la fraţi.

– Desfă-ţi cureaua şi şireturile!

M-am supus: totul era pentru mine complet necunoscut.

Niciodată nici nu auzisem, nici nu citisem măcar despre aşa ceva. Eu umblasem printre altfel de oameni şi citisem altfel de lecturi.

– Ia-l, zise şeful uriaş către cel ce mă adusese, şi du-l la ceilalţi.

Am ieşit. Şi, în fundul unui coridor larg, deschise o uşă, mă împinse acolo şi apoi o trânti în urma mea...

Dintr-o încăpere, care fusese probabil cămara casei când aceasta era locuită de proprietarul ei adevărat, patru feţe cunoscute se uitau mirate la mine: doi notari publici, un avocat şi un preot.

– Uite-l şi pe Dorz! zise cineva dintre ei.

Apoi:

– Cum, şi pe tine te-a adus?

– Ce-au avut şi cu ăsta?

– Slăvit să fie Domnul, frate Traian!

Cel care îmi spusese ultimele cuvinte şi îmi întinse primul mâna era preotul Ilie, unul din cei doi cu care fusesem în misiune la închisoare, împreună cu fraţii, a treia zi de Crăciunul trecut.

Curând apoi am aflat de la ei că se petrecuseră în ţară mari schimbări politice şi că arestarea noastră se întâmplase în legătură cu aceste evenimente.

– Dacă mai are vreo explicaţie faptul ca noi, toţi, să fim în arestul poliţiei într-o împrejurare ca asta – zise avocatul, arătând spre mine – nu mai înţeleg ce rost are să-l ia pe omul acesta care, de când îl ştiu, nu s-a ocupat decât de biserică şi de religie. Omul cel mai nevinovat. Ce ţi-au spus, frate Dorz? Pentru ce te-au adus? N-ai făcut niciodată nici o politică, n-ai nici o funcţie înaltă, n-ai nici o avere, n-ai făcut nici un rău nimănui, nu primejduieşti pe nimeni cu nimic. Pentru ce te-au adus aici?

– Nu ştiu! Încă nu m-au întrebat şi nu mi-au spus nimic... Dar pentru bine nu trebuie oare să sufere nimeni?

Peste câteva clipe se auziră iarăşi paşi pe coridor şi uşa se deschise din nou. De data asta fu împins înăuntru „fratele” M., care fusese şi el la serbarea noastră de la spital şi de la închisoare a treia zi de Crăciunul trecut.

Acum el era funcţionar la primăria oraşului, dar noi ne cunoşteam din copilărie. Fusese al cincilea şi ultimul copil al vecinilor noştri, oameni foarte săraci din cauza tatălui lor, un om beţiv şi fumător. Era cu doi ani mai mic decât mine şi, fiindcă era foarte necăjit, iar eu eram singurul copil la casa părinţilor mei, l-am socotit pe el, de când ne ştiam, ca pe un frate al meu mai mic. Îi dădeam de multe ori hainele mele şi mâncarea mea. Îl iubeam cu milă şi îl apăram de alţi copii. Mai târziu, la şcoală, îl ajutam cu toată grija unui frate mai mare. Avea şi o vedere mai slabă. Dar avea o minte ascuţită şi învăţa bine. După ce eu am intrat în Oastea Domnului, l-am chemat şi pe el. Îl purtam cu mine pe la adunări şi începuse şi el frumos să-L urmeze pe Domnul. Dar, din cauza sărăciei părinţilor lui, când s-a făcut mai mare, a trebuit să intre slugă pe la alţii. Apoi s‑a dus salahor la oraşe, la construcţii. A căzut o dată de pe o schelă şi a zăcut un an bolnav. Fiindcă nu mai putea lucra munci grele, am vorbit cu un cunoscut care l-a angajat la o instituţie din Oradea. Curând acolo a deprins munci de birou şi a fost avansat.

Dar, ajuns la un loc mai bun şi într-un oraş mai mare, curând l-au luat valurile lumii şi patima tatălui său. A fost prins cu fapte rele şi era gata să fie dat afară... A venit la mine, a plâns, a promis, a pus legământ din nou cu Domnul... Am mijlocit iarăşi pentru el şi a mai rămas la locul lui până la armată.

În serviciul militar nimerise într-un loc bun, dar iarăşi a căzut în patima beţiei şi, prin asta, a ajuns la închisoare.

M-a chemat la el şi am mers. Iarăşi lacrimi şi promisiuni şi înnoiri de legăminte şi iarăşi a scăpat.

Un timp a mers bine pe calea Domnului. Ne-am pus toată averea părintească garanţie pentru el şi a fost primit în serviciul primăriei din comuna natală... Dar apoi a căzut iarăşi, de data asta în mrejele politicii legionare. Dintr-o dată a fost văzut cu cămaşă verde şi cu pistol. A urmat iarăşi o pocăinţă, iarăşi legăminte. Şi iarăşi primirea.

Prin mijlocirea fratelui Marini, care locuia pe atunci la noi – asta era în 1943 – a cunoscut o tânără surioară bună din Săsciori. Garantând noi pentru el în faţa părinţilor fetei, mai mult fără voia tatălui ei, fata s-a căsătorit cu el, deşi nu avea aproape nimic altceva decât garanţia noastră.

Între timp, făcuse liceul în particular şi a fost avansat. Acum era secretar la primăria oraşului. Mai păstra legătura cu Domnul şi cu fraţii. Şi – mai tras, mai împins – mergea şi venea acum şi el în lucrul Domnului.

Fusese văzut şi el cu noi la serbarea de la închisoare şi – cum era cunoscut cu trecut politic, iar în prezent fiind secretar la primăria oraşului, un post important – i se căutau motive să fie aruncat de acolo.

Acum iată-l şi pe el aici, cu noi cei cinci, al şaselea.

S-a aşezat lângă mine.

 

Când s-a făcut seară am fost mutaţi cu toţii într-o cameră mai mare şi s-a permis familiilor noastre să ne aducă mâncare şi pături, dar nu ni s-a dat voie să vorbim cu nimeni.

Între timp au mai fost aduse şi două doamne dintre cele mai cunoscute din oraş. Una, care era sora unui fost ministru, fusese şi ea cu daruri atunci cu noi. Cealaltă era o fostă directoare de şcoală.

Femeile au fost duse în altă cameră. Fiecare cerea să fie lăsată acasă... Dar n-a fost lăsat nimeni.

Pentru noapte ne-am întins păturile pe jos şi ne-am aşezat unul lângă altul, să dormim. Dar toată noaptea n-am dormit nici unii. Camera noastră era lângă biroul şefului, despărţită numai de o uşă blocată. Şi, de cum s-a înserat, se auzeau mereu paşi, uşi, trânteli, strigăte, lovituri, ţipete şi tot felul de astfel de zgomote ce ne făceau pe toţi să stăm uimiţi, privindu-ne cu ochii măriţi unii pe alţii. Era noaptea de anul nou şi oamenii în oraş făceau peste tot chefuri, beţii şi scandaluri. Cei mai înfierbântaţi erau aduşi aici pentru potolire. Domnul şef şi ai lui au avut astfel de lucru toată noaptea, iar noi, puşi chiar aici în imediata apropiere a lor, puteam auzi bine tot ce ni s-ar fi putut întâmpla şi nouă din clipă în clipă.

Eram la bunul lor plac şi ne puteam aştepta la orice, după ce trecuse toată ziua şi nimeni nu venise la noi să ne întrebe sau să ne spună ceva. Acum mai auzeam şi ce se petrece dincolo de uşă. E uşor de închipuit ce noapte a fost aceasta pentru toţi... S-a făcut cu greu ziuă şi zgomotele de dincolo s-au mai potolit. Era ziua de Anul Nou 1948.

Toţi ceilalţi soţi ai mei erau convinşi că ai lor, din familie sau de la serviciu, vor interveni pentru ei şi vor fi eliberaţi. Eu n-aveam pe nimeni decât pe Domnul şi aşteptam liniştit voia Lui, oricare va fi ea.

În ziua de Anul Nou a fost eliberat unul din cei doi notari şi una din cele două doamne.

A doua zi era sâmbătă şi zi de lucru. A fost scos celălalt notar şi „fratele” M., secretarul primăriei, care, având cheile instituţiei la el, a trebuit să fie eliberat. I s-a spus că doar pentru un ceas. Dar n-a mai venit înapoi niciodată...

Îşi „aranjase” situaţia...

A treia zi, duminică, a fost eliberat preotul Ilie, „fiindcă trebuia să facă slujba la biserică”...

A patra zi a fost eliberat şi avocatul.

Iar a cincea zi, noaptea, eu, numai cu doamna Tina, sora ministrului, am fost ridicaţi de un poliţist şi duşi la tren, fără să ni se dea voie să luăm cu noi, fiecare, decât câte o pătură subţire.

Ne-am cumpărat pe banii noştri bilete de tren până la Oradea. Astfel am ajuns într-un celular cu etaj, clădit proaspăt în curtea unei case mari cu zidării mărginite de trei străzi.

În celula a doua din colţul de la etaj, unde am fost împins, erau, pe lângă trei pereţi, trei priciuri înguste de scândură. Două din ele erau ocupate, al treilea mă aştepta pe mine.

Mi-am aruncat pe laviţa goală pătura mea şi m-am uitat la cei doi... Păreau oameni simpli, ca mine, aşa că le-am spus tare: Bună dimineaţa!

Dar ei, îngroziţi, mi-au făcut, amândoi dintr-o dată, semn cu degetul la gură, semnul care în toate limbile pământului înseamnă: Taci! În şoaptă!

Pe urmă, în şoaptă, mi-au explicat ei că aici suntem la Siguranţă. Căci toţi mai-marii de aici sunt străini. Şi că noi aici suntem în cea mai mare primejdie. N-avem voie să vorbim între noi decât în şoaptă. N-avem voie să ştim cine este lângă noi. N-avem voie să întrebăm şi să spunem nimic. N-avem voie să ieşim decât până la WC. De două ori pe zi, seara şi dimineaţa, când suntem scoşi de către gardianul care este permanent pe sală...

– Dar peste zi, dacă ai nevoie, nu te scoate?

– Cu foarte mare greutate! După ce baţi de nu ştiu câte ori în uşă.

– Dar de mâncare dă ceva?

– Celor de care ştiu familiile şi cărora li se aduce mâncare la poartă, li se primeşte mâncarea şi le-o aduce gardianul, o dată şi chiar de două ori pe zi, aici, în celulă. Pentru cei de care nu ştie nimeni, vine unul de la penitenciar cu o găleată de mâncare şi le dă. Cine are castron şi lingură, ca să-şi ia mâncarea, mănâncă, cine nu, nu.

– De dumneavoastră ştie familia?

– Ştie. Noi suntem de-aici, din Oradea. Eu sunt maistru, ăstălalt conducător de tramvaie. Amândoi suntem români. Avem nişte duşmani acolo, la serviciu, care ne-au pârât cu cine ştie ce. Stăm aici de două săptămâni şi nu ne-a întrebat nimeni nimic. Dar soţiile noastre vin la noi cu mâncare caldă de fiecare dată... Dumneata de unde eşti? Ai pe cineva pe aici?

– Eu sunt de la Beiuş... Am şi eu cunoscuţi aici la Oradea, dar încă nimeni nu ştie de mine că sunt aici. Poate peste două-trei zile, când vor afla de la cei de acasă.

Era, după cum socoteam noi, pe la amiază. Eu nu mâncasem de ieri. Şi nu dormisem toată noaptea. Îmi era tare frig şi tare foame. Erau primele zile din ianuarie 1948.

Într-un târziu se auzi mişcare pe coridor!

– Vine mâncarea, ziseră cei doi.

Şi, într-adevăr, la ei veni. La fiecare dintre ei gardianul le aduse câte un sufertaş cu mâncare caldă şi pâine. Mâncară şi dădură înapoi vasele goale.

Mult mai târziu uşa se deschise din nou şi gardianul, arătând spre mine, îmi zise:

– Tu ai castron şi lingură, mă? Vino, ia-ţi mâncarea!

– N-am, zisei eu, ieşind. Pe sală era un om cu haine vărgate, cu o găleată, plină până la jumătate cu fasole, în mână.

– În ce îţi iei mâncarea? Repede, că n-am timp! Ori rămâi nemâncat până mâine!

M-am uitat împrejur şi, nevăzând nimic, mi-am împreunat mâinile şi omul mi-a pus cu o cutie veche de conservă porţia mea de mâncare, în căuşul palmelor mele împreunate.

Şi astfel, direct cu gura, din palme, am luat prima mea masă de la Stat, de când venisem de pe front...

 

Spun toate aceste lucruri nu pentru cei care au trecut pe-acolo, ci pentru cei din generaţia care va veni, fiindcă poate va ajunge vreunul din ei în astfel de stări. Să nu mai meargă pe un drum necunoscut, cum am mers noi. Nu spre a se înspăimânta, ci tocmai pentru a nu se teme. Căci Hristos le face pe toate uşoare pentru cel ce suferă din pricina Numelui Său.

Ştiind mai dinainte câte ceva din cele ce se pot petrece pe acolo, vor suferi mai puţin şi vor răbda mai frumos.

Pe cât va fi cu putinţă, în această a treia parte a istorisirii mele, nu voi mai da nume, ci numai biografii, pentru că pe unele dintre aceste nume, deşi nu le‑am putut uita, n‑aş vrea totuşi să le mai amintesc niciodată. Iar altele, deşi poate le‑am uitat, aş vrea să mi le reamintesc pe totdeauna...

 

Uşa noastră se deschidea foarte rar, dar pe ale unora de pe coridorul nostru le auzeam deschizându-se foarte des, atât ziua cât şi noaptea.

Peste tot însă nu se auzea nici o vorbă, ci numai paşi.

După zgomotul paşilor, când eram scoşi la „program” sau duşi la anchete, bănuiam că suntem mulţi acolo.

Pe sala noastră erau de pază permanent, cu schimbul, doi gardienii, amândoi unguri şi amândoi încruntaţi tot timpul. Unul dintre ei, căruia tovarăşii mei îi ziceau „Zoli-baci”, avea în mână, de fiecare dată când l-am văzut, o coadă groasă de mătură.

El ne scotea dimineaţa şi seara la „program” – cum zicea el. Acest „program” însemna scoaterea noastră de două ori în zi, pe celule, la WC şi la apă, să bem şi să ne spălăm. Numai atunci aveam acest drept.

Dimineaţa, începând de la ora 5, iar seara, după ora 9.

De obicei făcea acest lucru Zoli-baci, ca omul cel mai de încredere, în timpul serviciului căruia nimeni nu îndrăznea să sufle nimic.

Câteodată de la un capăt al coridorului, altădată de la celălalt auzeai tras un zăvor şi glasul lui Zoli-baci:

– Programul!

Ori:

– La program!

Atunci se auzeau două perechi de paşi ieşind. Apoi revenind. Şi iarăşi glasul lui Zoli-baci poruncitor:

– Altu-doi!

Şi aşa, până la sfârşit. De obicei dura un ceas. După asta începusem să bănuim cam câţi eram pe palier.

Dacă se întâmpla, în afară de acest timp (program), să ai nevoie să mergi afară, îngăduinţa asta depindea de bunăvoinţa lui Zoli-baci. Băteai în uşă şi, dacă voia el să-ţi dea drumul, mergeai, dacă nu, nu. Câteodată el auzea îndată, la prima bătaie. Şi, dacă era cumva pe aproape, venea să-ţi deschidă; iar dacă era mai departe, se răstea:

– Mai baţi un dată!

Când însă era furios – şi furios era el aproape tot timpul – îl auzeai pufnind:

– Nu mai baţi! Stai acolo! Ma’nti fost!

Cel chinuit de nevoia de a ieşi mai aştepta câtva timp. Când simţea că nu mai poate, încerca din nou: Cioc, cioc, cioc!

– Nu mai baţi, mă! Auzi?

– Vă rog, nu mai pot! gemea şi se văicărea omul.

– Gura! ’Şteaptă!

– Domnul şef, repede, vă rog, nu mai pot... vă rog, repede...

De obicei, după o astfel de văicăreală, se auzea zăvorul trăgându-se. Dar se auzea şi coada de mătură căzând.

Cred că pe lângă chinul de care scăpa nenorocitul slobozit la WC, lovitura de mătura nu însemna aproape nimic.

Astfel de întâmplări se petreceau în fiecare zi. Dar cele mai multe, duminica. Atunci familiile aduceau mâncare mai multă şi cel care o primea la poartă era mai binevoitor. Iar flămânzitul închis era mai lacom la mâncare. Atunci s‑au petrecut şi lucruri pe care nici nu le pot descrie aici...

De la un timp, după miezul nopţii, se auzeau mişcări neobişnuite pe sală. La răstimpuri scurte, zăvoare erau trase şi paşi mergeau pe scări, fără a mai veni înapoi.

Nu mai puteam dormi... Nu înţelegeam ce se întâmplă. Aşteptam în fiecare clipă cu inima bătând puternic să se deschidă şi zăvorul nostru...

Dar a trecut o noapte, a doua – şi nimic.

A treia noapte, cam pe la ora unu, s-a tras şi zăvorul nostru dintr-o dată. Cum nu dormeam nici unul, ne-am ridicat cu toţii capetele, privind spre uşa deschisă doar pe un sfert.

Cineva, care mi-a părut că are în mână un pistol, a împins degetul arătător spre mine şi mi-a făcut semn să ies, poruncindu-mi în şoaptă:

– Cu tot bagajul!

Apoi uşa s-a închis şi, în faţa mea, un gardian cu un pistol mare subsuoară mi-a făcut semn cu ţeava pistolului spre scări.

Lângă scara care cobora în cotituri, un alt pistol îmi făcu semn să cobor.

La prima cotitură, un alt pistol mă împinse, mai repede.

La o a doua cotitură, un altul.

La ieşire, un altul, la fel.

Afară, în curte, era întuneric şi forfotă. Cerul înnorat. Nu se vedea nimic, dar se auzea nu ştiu ce.

Am simţit la spatele meu pe cineva cu ceva foarte aproape de mine, împingându-mă şi poruncindu-mi:

– Cu faţa la zid!

M-am întors şi m-am aşezat cu faţa la zidul de jos al celularului din care coborâsem. Omul care îmi poruncise s-a aşezat la spatele meu, lângă mine, poruncindu-mi din nou:

– Mâinile la ochi! Să nu vezi pe nimeni şi să nu zici nimic!

Am pus mâinile la ochi, dar cu toate acestea tot am văzut cum chiar lângă mine un alt om înarmat a adus pe altcineva căruia i se poruncise la fel ca şi mie.

Când m-am uitat puţin în dreapta, am recunoscut-o lângă mine pe doamna cu care venisem de la Beiuş. Plângea şi se tânguia în şoaptă, îngrozită de moarte, în timp ce omul din urma ei o împingea cu ceva în spate şi o ameninţa cu înjurături!

Apoi lângă ea a fost adus un altul, la spatele căruia mi s-a părut că se aşază altcineva. Şi tot aşa, până n-am mai ştiut câţi stăm aliniaţi cu feţele la zid.

Când numărul s-a împlinit şi eram acum o linie de trupuri înşiruite – iar înapoia fiecăruia mi se părea că este un altul – am auzit dintr-o dată, din celălalt colţ al curţii, un fluierat scurt şi apoi pe cineva care a început să bată puternic, ca într-un covor.

N-a ţinut mult aceasta până când, la un alt fluierat, bătăile covorului au încetat şi cineva a ordonat încet:

– La comandant!

Am simţit cum cei din spatele nostru pleacă; a mai rămas unul care ne‑a poruncit:

– Să nu vă mişcaţi nici unul! Care mişcă s-a ras.

– Frate Dorz, şopti plângând spre mine doamna Tina, ne omoară.

– Nu vă temeţi, doamnă. Nu lasă Dumnezeu! Rugaţi-vă!

– Cine a vorbit? scrâşni cel ce ne păzea, apropiindu-se.

Tăcurăm.

 

După vreo zece minute, cei plecaţi se întoarseră.

Cel ce mă păzea pe mine îmi zise:

– La stânga şi înainte!

Eram primul. Mă întorsei şi o luai prin întuneric pe lângă zid. Când ajunsei la colţ îmi porunci:

– La dreapta!

Nu vedeam nimic, dar mi s-a părut că intru într-un tunel foarte îngust. Nu ştiam pe unde calc.

– Fă-ţi testamentul banditule, îmi scrâşni în urechi cel ce mă împingea cu ceva tare din mijlocul spatelui. Acuma s-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!

În clipa aceea am ştiut că merg la moarte. Dar, ciudat, vă mărturisesc, nu numai că nu am simţit nici un fel de teamă sau de cutremur, ci că un singur gând fericit şi curios mi-a umplut toată fiinţa mea. Să văd cum va fi chiar clipa întâlnirii mele cu Domnul Iisus!

Nu mai simţii nici o durere. Nici pentru viaţă, nici pentru familie. Nici măcar dorul de fraţi. Nici vreo părere de rău după nimic din lumea asta. Nu simţii decât parcă un dor de moarte, un dor de Domnul Iisus. Nimic, nimic alt­ceva, ci numai o fericită dorinţă curioasă: să văd cum va fi chiar clipa revederii mele cu Mântuitorul meu Iisus. Nimic altceva. Nimic, nimic altceva.

Aşteptam nerăbdător acum numai clipa aceasta, fără nici un alt simţământ decât acesta în toată fiinţa mea...

Fraţii mei şi surorile mele, vă adeveresc că atunci eu am trecut prin moartea mea. Am fost mai mult dincolo de viaţa asta decât dincoace de ea. De aceea vă spun: nu vă temeţi de moarte nicidecât. În chiar clipa ei, veţi simţi cea mai mare fericire, ca Sfântul Ştefan care, când curgeau pietrele asupra lui, striga cu faţa strălucitoare: Văd cerul deschis şi pe Iisus la dreapta lui Dumnezeu. Mai trecusem încă o dată prin moarte, când eram pe front, într-o situaţie tot cam aşa ca asta... Şi atunci am petrecut nişte stări sufleteşti întocmai ca acum... Mai târziu, după ani, se va repeta iarăşi... Astfel că nu mai am nici o îndoială asupra adevărurilor pe care vi le spun: nu vă temeţi de moarte!

 

La capătul coridorului întunecos m-am izbit de ceva.

– Suie! îmi şuieră în spate porunca însoţitorului meu.

Am pipăit!... Ochii orbiţi atâta vreme de becul puternic aprins zi şi noapte, sub care stătusem în celulă, acum încet-încet începură să-mi desluşească lucrurile. Văzui că urcam într-o dubă. Îmi adusei aminte că cei doi din celula mea îmi şoptiseră când eram cu ei acolo un zvon pe care îl auziseră şi ei de la nu ştiu cine: că de aici se mai întâmplă ca pe unii să-i ia noaptea cu duba şi să-i ducă cei câţiva kilometri până la frontieră, iar acolo să facă aşa ca să se creadă că ar fi vrut să fugă...

– Slăvit să fie Domnul! mi-am zis. Nu mai doresc nimic, decât să-L văd pe El, cât mai repede.

– Ne duce să ne împuşte, frate Dorz – o auzii din nou plângând pe doamna de lângă mine, care, profitând de zgomotul paşilor, crezu că nu va fi auzită de însoţitorii noştri.

Omul de la spate scrâşni şi o trânti pe bancă lângă el:

– Gura, bestie!

Ne înşiruirăm în întuneric pe trei bănci, două pe margini, una pe mijloc, fiecare cu însoţitorul lângă el. La urma tuturor se sui cineva care era probabil un şef.

Uşa se trânti, dar îndată se deschise din nou, pe dinafară. O chemare scurtă şi „şeful” sări înapoi jos.

A urmat o vreme de discuţie în şoaptă între el şi altcineva acolo jos, lângă maşină. Apoi „şeful” s-a suit şi altul i-a spus încet şoferului.

– Gata!

Maşina a pornit... Era un frig de ianuarie, afară văzusem zăpadă şi simţisem un vânt aspru şi tăios. Frigul începu să ne pătrundă toată fiinţa... Toate aici erau de gheaţă: pereţii, banca, oamenii...

Nu ştiu cât am mers. Simţeam cum maşina trecea cu noi parcă peste şanţuri, parcă peste câmpuri... Am simţit că urcăm, că din nou coborâm. Ne-am oprit deodată undeva... am stat nu ştiu cât. Apoi iarăşi am întors şi am pornit. Până când într-un târziu am oprit undeva, iar şoferul a coborât. A coborât şi şeful care era cu noi. Apoi am auzit o poartă deschizându-se şi am intrat, desigur, într-o curte.

– Gata, jos!

Când am coborât era dimineaţă şi am văzut că eram la penitenciar.

Cum de ne-a trebuit oare ceasuri întregi ca să facem cei câteva sute de paşi câţi îi aveam de acolo până aici?

Atunci ne-am văzut feţele unii altora.

Am trecut pe rând prin camera de primire, ni s-au luat bagajele, numele, actele, iar bărbaţii au fost duşi sus.

 

„Sus” am fost băgaţi într-o încăpere de la etajul II, la care am fost conduşi, pe scări şi coridoare îngheţate, de către un gardian al penitenciarului. Ne-a numărat pe toţi. Eram nouă. A trântit după noi o uşă grea de fier pe care a pus două zăvoare: şi sus, şi jos.

Sus, în tavanul înalt, ardea un bec obosit.

Ne-am uitat unii la alţii... Ne-am numărat şi am făcut cunoştinţă: un preot greco-catolic, un învăţător, un grefier de judecătorie rurală, doi ţărani, un profesor de ucenici CFR, doi de la tramvaie şi eu – nouă.

– Dumneavoastră, părinte, pentru ce aţi fost arestat? întrebă profesorul pe preotul care era îmbrăcat numai în reverendă.

– Pentru ochii mei frumoşi, zise nefiresc de vesel preotul. Aşa mi-a spus jandarmul când l-am întrebat: Pentru ce mă arestezi dumneata pe mine, domnule şef? El mi-a răspuns exact aşa cum vă spun eu acum: „Pentru ochii dumitale cei frumoşi!” Şi pentru asta m-a ţinut zece zile acolo, în arestul lui, apoi m-a adus aici, la Oradea, şi de atunci nu m-a mai întrebat nimeni nimic.

Apoi adăugă râzând:

– Uitaţi-vă şi dumneavoastră la mine şi spuneţi drept, eu am ochii chiar aşa de frumoşi să merite trei săptămâni de arest?

Toţi se înveseliră, zgribulindu-se şi frecându-şi mâinile. Suflam în palme ca să ne încălzim, dar toată căldura din noi se pierdea o dată cu aburul care se ridica spre bec.

Singura fereastră a camerei noastre avea toate cele patru ochiuri sparte, iar prin ele bătea un vânt aspru şi tăios dinspre luminile oraşului, care se uitau la noi depărtate şi reci.

– Dar dumneata pentru ce ai ajuns aici? întrebă cineva pe învăţătorul...

– Pentru... Tet Vasile din Oşand! zice acesta.

– Cine-i ăla?

– Un coleg al meu mort de zece ani!

– Dar ce a făcut colegul dumitale mort?

– Nimic. Am să vă povestesc eu mai târziu, după ce mă voi mai încălzi. Acum mi-s încleştate fălcile de frig, răspunse el tremurând şi clănţănind. Şi povestea mea este cam tot aşa ca a părintelui.

– Dar dumneata? îl întrebară pe profesorul de ucenici.

– Eu, pentru „cele două posibilităţi”. Am spus şi eu cuiva ceva şi m-a înţeles rău, apoi m-a turnat altcuiva. Am spus că, din orice situaţie, ai numai două posibilităţi. Una bună, una rea. Dacă nimereşti în cea bună, e bine. Dacă ajungi în cea rea, e rău. Dar iarăşi ai două posibilităţi. Să scapi curând sau să scapi târziu. Dacă scapi curând, e bine; dacă scapi târziu, e rău. Dar iarăşi ai două posibilităţi: să ieşi sănătos sau să ieşi bolnav. Dacă ieşi sănătos, e bine; dacă ieşi bolnav, e rău. Dar iarăşi ai două posibilităţi:

– Să te vindeci sau să mori, râse preotul.

Toţi râseră.

– Dacă te vindeci e bine – zisei eu – dacă mori... ai numai ultimele două posibilităţi: să mergi ori în Împărăţia lui Dumnezeu cu Hristos, dacă ai crezut cu adevărat în El şi te-ai predat Lui, ori să mergi în prăpastia întunericului veşnic cu diavolul, dacă n-ai crezut. Apoi acolo nu mai există decât această posibilitate, una în vecii vecilor.

Nimeni nu mai râse. Trei voci mă întrebară dintr-o dată:

– Dumneata pentru ce ai fost arestat?

– Nu ştiu! Nimeni nu m-a întrebat nici pe mine nimic de trei săptămâni. Bănuiesc totuşi că, pentru că am făcut cu Oastea Domnului o serbare religioasă cu daruri pentru bolnavi la spital şi pentru deţinuţi la penitenciarul din Beiuş acum, la Crăciunul trecut. S-a interpretat probabil ca o demonstraţie.

– Dumneata eşti în Oastea Domnului?

– Da.

– Spune-ne pe larg cum a fost. Cunoaştem şi noi Oastea Domnului.

– Am să vă spun, dar mai întâi să vedem cum ne aşezăm!

 

Privirăm cu toţii spre fereastra spartă. Dincolo se vedea curtea penitenciarului, iar peste ziduri, departe, oraşul. Prin ochiurile sparte venea un vânt de ne tăia ochii. Ne depărtarăm repede.

– Ce punem în fereastră să nu ne mai bată vântul chiar aşa?

– Reverenda părintelui, glumi cam necuviincios, dar familiar, profesorul.

– Şi apoi eu în ce mai tremur? răspunse tot aşa preotul.

– Să pună badea ăsta cojocul lui cel de oaie!

– Nu-l pun, că îngheţ fără el!

– Atunci ce punem?

– Dau eu o cămaşă, mai dă altul una, mai un prosop...

Am acoperit astfel fereastra.

Ne-am uitat apoi pe alături şi pe jos. În toată camera, nimic. Nici măcar o bancă sau un pat de fier, de lemn, de ce-o fi. Nimic pe care să te aşezi. Pe jos fusese cândva pardosit cu cărămizi, dar de cei aproape trei sute de ani – de când împărăteasa Maria Tereza construise această închisoare – picioarele oamenilor şi ale paturilor de fier tociseră cărămizile, făcând în locul lor numai gropi. Când plecaseră ultimii deţinuţi din camera asta, scoseseră tot, iar pe jos aruncaseră motorină pentru dezinfecţie. Acum în gropile pardoselii erau numai ochiuri de motorină.

Unde să te aşezi?

Într-un colţ era un singur obiect: tineta, hârdăul pentru nevoile urgente.

Bine că este măcar acesta! Cât suferisem dincolo fără el. Ce am face aici unde pare să fie şi mai rău?

Profesorul bătu în uşă. O dată, de două ori, de trei ori... În uşă se deschise o vizetă mică. Iar prin ea văzurăm dincolo o şapcă şi două mustăţi încruntate.

– Ce vreţi?

– Domnul şef, n-avem nimic aici. Nimic pe care să ne aşezăm, nici bancă, nici pat, nimic. Iar pe jos e motorină, geamul spart, îngheţăm de frig. Ce faceţi cu noi?

– Aşteptaţi! şi trânti vizeta.

În închisoare încă nu se deşteptase viaţa. Era încă prea de dimineaţă.

Simţeam că îngheţăm, începând de la picioare. Ne mişcam fiecare încoace şi încolo, suflam în palme, ne lipeam unii de alţii... Ieşea aburul din noi ca din nişte oale golite...

Curând se auziră voci, mişcare, zgomote de paşi şi uşi:

– Deşteptarea!

Apoi auzirăm zăvoarele noastre de fier trăgându-se şi marea uşă scârţiind. În uşă apăru gardianul care ne făcu un semn.

– Mereţi toţi în colţul cela cu faţa la părete!

În cameră intrară doi deţinuţi în haine vărgate, cu două legături de paie pe care le trântiră în partea cealaltă, apoi ieşiră.

– Le împroşcaţi şi staţi pe ele!

După ce ieşi gardianul, se repeziră fiecare să ia cât mai multe paie pentru sine. Dar paie erau puţine. Şi, după ce luară jumătate dintre noi, aproape nu mai rămăseseră nimic pentru ceilalţi.

– Nu aşa, zise careva dintre cei care rămăseseră fără paie. Să le aşezăm uniform şi apoi stăm cu toţii unul lângă celălalt, bine, rău, cum putem. Dacă e aşa – e aşa! Împărţim deopotrivă totul, frăţeşte; aici suntem fraţi vrând-nevrând.

Abia ne aşezarăm pe paie când se deschise vizeta de jos:

– Masa! Nouă porţii de turtoi. Aşteptaţi, vine şi cafeaua.

Împărţirăm bucăţile de turtoi: fiecăruia, una. Nu mai văzusem aşa ceva până atunci: o bucată pătrată mică şi grea de mălai, tăiată parcă dintr-o tavă, care a fost copt puţin. Mi se lipi de degete. Mă uitai la ceilalţi, toţi muşcau din mălaiul gol. Eram lihniţi de foame şi tremuram de frig. Nu ştiam atunci câţi ani din viaţă voi dori să mă satur din această nespus de dorită bucată de mălai...

– Cafeaua!

Şi pe vizetă începură să intre spre noi, una câte una, nouă gamele turtite pe la colţuri, ruginite şi cu smalţul sărit, pe fundul cărora aburea puţină apă neagră.

– E caldă! Ce bine! zise cel care apucă prima gamelă.

După ce se trânti vizeta, mă retrăsei să mulţumesc Domnului, ţinând în mâinile îngheţate gamela aburindă, ca pe o ofrandă înaintea lui Dumnezeu. Era darul Lui pentru mine şi ofranda mea pentru El. Din ochii mei picurau lacrimi liniştite în gamela aburindă...

 

Am stat alte două săptămâni şi aici, până când, într-o duminică de februarie, am fost scoşi şi mutaţi de cealaltă parte a coridorului, de unde se vedea în curtea şi clădirea Prefecturii. Eram atât de aproape încât puteam vedea şi chiar cunoaşte pe cei care treceau pe acolo.

– Să nu priviţi pe geam! ne porunci paznicul de pe coridor. Nu cumva să faceţi semne sau să vorbiţi cu cineva, că vă pun în lanţuri şi vă bag la carceră!

– Bine, domnu' şef, nu vă temeţi! îl asigurarăm noi, abia aşteptând să ne înghesuim la fereastră, fiecare nădăjduind să vedem pe cineva cunoscut, spre a‑i da de ştire că suntem aici.

Îndată ce plecă el deci, doi dintre noi se aşezară în faţa uşii, ca şi cum ar vorbi ceva între ei acolo, spre a acoperi vizeta, ca să nu ne vadă de pe sală, iar ceilalţi ne grămădirăm la gratiile ferestrei să vedem libertatea sau pe binefăcătorul care ar putea duce o veste familiei ce nu mai ştia nimic de nici unii dintre noi, de mai mult de o lună. Poate vor veni astfel şi la noi cu pachete, fiindcă suntem atât de slăbiţi de foame, încât de-abia ne mai putem ţine pe picioare. Dar, chiar dacă dincolo ar fi cineva dintre ai noştri, nu ştim cum i-am mai putea desluşi cu ochii noştri slăbiţi.

În aceste condiţii am sărbătorit 12 februarie 1948, zece ani de la sfârşitul pământesc al Părintelui Iosif. Prin foametea pe care o sufeream, în fiecare zi era post... Dar zilele de vineri şi cele însemnate cu foc în viaţa mea mi-au fost totdeauna petrecute deosebit oriunde am fost... Aşa am petrecut-o şi pe aceasta, aici, în această groapă întunecoasă, dar plină de prezenţa lui Hristos lângă mine.

A fost o minune de la Dumnezeu îndată după aceea când, într-o zi, uitân­du‑mă şi eu printre gratii, dincolo, la o fereastră din faţa noastră, văzui pe cineva care semăna cu fratele Maliţa care era atunci avocatul Prefecturii. Prin omul acesta Dumnezeu îmi mai făcuse mult bine în multe alte împrejurări grele din viaţa mea. El, cu încă cineva, îmi făceau acum semne, înfruntând în felul acesta un mare pericol. Nimeni n-avea voie să ia legătură în felul acesta cu noi, cei închişi. Putea fi pedepsit foarte aspru... Auzii şi întrebând:

– Ce faci, de ce ai nevoie?

– Mâncare, îmbrăcăminte!

– Vom încerca!

Şi dispăru, fiindcă văzuse pe cineva dincoace.

– Slăvit să fie Domnul! strigai eu. Domnul meu Se gândeşte la noi.

Suferisem cu răbdare atâtea săptămâni, dar acum parcă ajunsesem şi eu la capătul puterilor... şi a doua zi era duminică.

Duminica era zi de pachete.

De la fereastră vedeam cum intrau pe poartă coşuri, pachete, sacoşe cu mâncare. Gardianul, cu o fiţuică în mână, însoţit de deţinutul care ducea coşul cu toate acestea, dispărea pe coridoare spre cei care aveau fericirea să le primească.

La toate bisericile din oraş se auzeau clopotele... În toate bisericile lumii, fiind astăzi duminică, se înălţau acum rugăciuni „...pentru cei închişi şi pentru mântuirea lor”... Iar în ţară – simţeam aceasta! – toţi fraţii iubiţi se rugau pentru mine, pentru noi.

Mă retrag în colţul celălalt şi, în timp ce toţi ai mei stau grămadă, privind printre gratii la coşurile care vin pline şi se întorc goale la poartă, încerc să mă adâncesc în rugăciune şi în meditaţie.

Mă trezesc dintr-o dată auzindu-mi numele strigat de pe coridor.

– Aici! răspund în locul meu toţi ceilalţi, fugind de la gratii.

Uşa se deschise şi gardianul se ivi ţinând în mâini un coş mare de papură plin de mâncare.

– Care-i aici Dorz? Tu?

– Da!

– Ia-ţi repede mâncarea şi dă-mi coşul gol, să-l duc înapoi!

Încerc să aflu de la el cine este la poartă: mama, tata, vreun frate?

– E o femeie cu un grup! Sunt mai mulţi! Nu ştiu cine-s! Hai, gata?

– Ce noroc mai ai, frate Dorz, uite, ţie ţi-a venit primul! ziseră tovarăşii mei, grămădindu-se flămânzi în jurul meu şi pipăind pâinea mare, cârnaţii, plăcinta, merele... toate grămadă în mijlocul nostru, răsturnate pe pătura mea.

– Acuma, slăvit să fie Domnul! Rupeţi şi mâncaţi.

În câteva clipe nu mai rămăsese pe pătura mea decât nişte fărâmituri... Ce fericire nebănuit de mare pe lumea asta este să poţi rupe o bucată dintr-o pâine mare, după atâtea săptămâni de foamete, care păruseră ani...

În duminica aceasta le-au mai venit pachete încă la doi dintre noi. Şi cu acestea s-a întâmplat la fel. Seara nu mai aveam din ele nimic. Iar în noaptea aceea nu ne-a mai fost frig.

În dimineaţa următoare, la ora mâncării, în loc de turtoiul şi cafeaua pe care le aşteptam, prin vizeta deschisă au intrat două pâini negre, tăiate în patru bucăţi fiecare, şi o porţie singură, tăiată dintr-o altă pâine. Apoi nouă porţii mici de slănină.

– Pentru astăzi voi aveţi hrană rece! porunci gardianul de dincolo de vizetă. Vedeţi să vă ajungă până mâine!

Ne uitarăm unii la alţii miraţi şi nedumeriţi.

– Ce-i cu asta? Nu ne-a mai dat niciodată aşa!

– Să ştii că ne mută în altă parte. Ne duce altundeva, zise unul.

– Unde? întrebară vreo trei. Acum, aici parcă ne obişnuisem.

– Cine ştie! Poate va fi mai bine unde mergem.

– Sau poate mai rău, zise profesorul, încercând să se încurajeze, dar oricum, avem iarăşi două posibilităţi...

 

Începurăm să mâncăm din pâine, măsurând-o din ochi, să nu se sfârşească. Trebuie, gândea în sine fiecare, să las atâta pentru amiază, atâta pentru deseară... Dar cine să se poată opri când este atât de flămânzit cum eram noi toţi atunci? Fiecare se uita la celălalt.

– Cum, tu o şi mâncaşi toată?

– Ce s-o mai ţin? Să fiu tot timpul cu gândul numai la ea?

Şi aşa doar n-o să fiu prea sătul!

– Dar până mâine ce faci?

– Rabd, ce să fac? Poate se întâmplă cumva!...

Se şi întâmplă, într-adevăr. Cam după vreun ceas, gardianul îl scoase afară cu tot bagajul său pe preot. După vreme de un alt ceas, pe cei doi ţărani, la fel, cu tot bagajul lor şi nu-i mai aduse înapoi.

– Să ştiţi că lor le-a dat drumul!

– Atunci şi nouă trebuie să ne dea!

Fiecare începurăm să ne pregătim, spre a fi gata. Nu ştiam la care ne venea rândul. Ascultam neliniştiţi fiecare mişcare de pe coridor.

Dar nu mai scoase pe nimeni. Se auzi numai o dată trântindu-se uşa la camera vecină cu noi de partea cealaltă a coridorului, unde, între timp, nu ştiu care dintre noi aflase că era închis un criminal care ucisese nu ştiu câţi, peste zece, copii minori.

Într-adevăr, la programul de seara şi dimineaţa, trecând pe lângă uşa asta, văzusem pe ea două lacăte grele. Pe nici o altă uşă nu erau decât zăvoarele împinse. Pe a lui erau lacăte. Se spunea că e condamnat la 25 de ani... Grozav! Mai bine nu s-ar fi născut.

 

După-amiază am auzit dintr-o dată trăgându-se zăvoarele şi în uşă apărură doi gardieni:

– Gata! Afară cu toţii! Cu tot bagajul!

– Jos, la poartă!

Cu unul din temniceri în faţă şi cu celălalt în spate, ne-am înşirat pe coridor spre scări. Cei din faţă mergeau mai repede.

– Ţine, aproape, strigă cel din spate, împingându-l pe învăţătorul care era mai slăbuţ şi rămăsese mai înapoi.

– Grămadă! Şi doi câte doi! Nu vorbeşte nimeni şi nu vă uitaţi decât înainte! Repede, repede!

La poartă, pe rând, ni se dădură fiecăruia lucrurile oprite şi ni se luară, într-un registru, amprentele celor zece degete de la mâini. Un ofiţer aştepta lângă masă, privind atent la fiecare dintre noi.

Un temnicer veni, aducând o grămadă de lanţuri. Şi se pregătea să ni le pună, aşa cum era obişnuit cu deţinuţii de drept comun.

– Le punem la fiecare sau la câte doi?

Ofiţerul ne măsură din ochi pe toţi, apoi hotărî:

– Le luăm cu noi, dar nu le punem deocamdată. Vedem noi mai târziu... Nu-i putem duce cu lanţurile prin oraş, pe jos până la gară. Ăştia nu sunt deţinuţi de drept comun şi n-au condamnare. Apoi, întorcându-se spre noi, ne spuse ameninţător:

– Fii atent aici! Mergem prin oraş. Nu care cumva vreunul din voi să facă vreo mişcare, că uite (şi, scoţând de sub haină ţeava ameninţătoare a unui mare pistol, continuă): asta vă aşteaptă! Nu vă pun lanţurile deocamdată, dar îndată ce voi vedea că va fi nevoie... le vedeţi? Sunt aici!

– N-aveţi nici o frică domnu’ locotenent-major, îl asigurarăm noi toţi, convinşi că nici unul dintre noi n-ar încerca. De ce să fugim? Ce rău am făcut?

– Acum, doi cu doi, vă luaţi de mâini şi-i daţi drumu’ după tovarăşu’ gardian.

Am ieşit pe poartă astfel încolonaţi, într-o mână având bagajul, iar cu cealaltă ţinându-ne unul de altul. Mergeam prin mijlocul străzii spre gara de Est. În faţă era unul din paznici, în spate altul, cu lanţurile noastre, iar pe lângă noi – când la dreapta, când la stânga noastră – se ţinea ofiţerul însoţitor.

Maşinile şi căruţele ne ocoleau pe margini. Trecătorii se opreau, ui­tându‑se după noi, şi vorbeau speriaţi între ei. Unii ducându-şi batistele la ochi, alţii apropiindu-se să ne vadă mai bine. Dar gestul ameninţător al însoţitorului nostru îi alunga aspru:

– Ce vreţi? Ia vedeţi! Daţi-i drumul!...

Am ajuns la gară... Am oprit departe, într-un noroi, ca să nu fim aproape de marginea pe care umblau oamenii... Bătea un vânt tăios... era februarie. Eram flămânzi şi îngheţaţi de tot.

Într-un târziu, a venit trenul. Ne apropiară şi pe noi, ţipând porunci. Începură să coboare şi să urce oameni. Toţi trei paznicii noştri intrară atunci în­tr‑un fel de spaimă, alergând în jurul nostru care înainte, care înapoi, nu cumva să fugim vreunul sau să vorbim cu cineva.

– Mai bine le puneam bandiţilor lanţurile, se căia ofiţerul. Am tresărit când mă auzii numit bandit.

– Ţineţi-vă de mâini! Sus! Nu cumva să mişte vreunul!

– Nu vă temeţi domnilor, nu fuge nimeni! îi asigurară careva dintre noi.

Am fost înghesuiţi toţi într-un compartiment, cu cei doi paznici cu tot. Al treilea a rămas pe coridor. În mijloc, la picioarele noastre, fură trântite lanţurile noastre nefolosite şi nefolositoare.

Astfel am călătorit, citind sau auzind numele atât de cunoscut al tuturor opririlor de cale ferată până la Cluj. Apoi, mai târziu, de la Apahida, am luat-o la stânga, până când am auzit:

– Urmează Gherla!

Atunci paznicii noştri au intrat iarăşi în alarmă.

– Fii atent! Coboară!... Nu care cumva vreunul...

– Nu vă temeţi, domnilor! îi asigurarăm iarăşi noi, liniştiţi.

– Doi câte doi! Vă ţineţi de mână! Daţi-i drumul!

Şi iarăşi am luat-o pe jos, ţinându-ne paşii prin mijlocul drumului, într-o mână cu bagajul şi în cealaltă ţinând mâna celuilalt. Mergeam între trei pistoale scoase – acum era noapte – într-adevăr, ca nişte primejdioşi răufăcători.

Am ajuns la poarta fiorosului Penitenciar Gherla, despre care auzisem şi citisem încă de mult. Ştiam că era, după Aiud, una dintre cele mai vechi şi mai renumite închisori, cunoscute încă de pe vremea stăpânirii austro-ungare. Pe aici au trecut – sau au rămas pe veci aici – mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni despre care auzisem.

Pe aici trecuseră marii patrioţi români din vremurile asupririi austro-un­gare... Aici suferiseră marii luptători pentru mântuirea poporului, închişi de monarhia necruţătoare. Aici pieriseră mulţi dintre renumiţii bandiţi şi haiduci, împinşi la acte disperate de vitregiile vremurilor şi ale stăpânirilor nedrepte...

Acum, iată-mă şi pe mine aici pentru Numele scump al Domnului şi Mântuitorului meu Iisus Hristos. Cine ştie câţi dintre cei care trecuseră pe aici sau rămăseseră aici pentru totdeauna vor mai fi suferit numai pentru Iisus? Aici au venit atât de mulţi, aduşi unii de ură, alţii de lăcomie, alţii de răzbunare, alţii de cruzime... Dar câţi vor fi fost oare aduşi numai de dragoste? De dragostea pentru Hristos?

Slavă Ţie, dragoste a lui Hristos! De acum ai şi tu pe cineva aici. Ajută-mă să mă arăt vrednic de misiunea pentru care m-ai trimis şi în locul acesta!

 

Serviciul de la poartă ne ia în primire după felul cunoscut, apoi suntem trecuţi de către un paznic nou prin două curţi şi alte două porţi, până când ajungem în faţa marii clădiri cu trei rânduri de ferestre, la intrarea căreia ne oprim.

– Daţi-i drumu’ sus la etaj, la camera 43!

La nr. 43 era atunci o cameră mare cu o fereastră înaltă, prevăzută cu nişte gratii groase ca mâna, fără obloane, prin care se vedea până departe, peste case, peste câmpuri, până pe dealuri îndepărtate spre miazăzi.

Şi uşa se închise iarăşi cu zăvorul în urma noastră.

În mijlocul camerei era o masă de lemn şi patru scaune fără spătar. Pe margini, două rânduri de paturi joase, de fier, cu drugi prin mijloc şi fără nimic pe ele. Nici o saltea, nici măcar o rogojină. Nimic.

Căutarăm cu grabă spre colţuri: tineta, hârdăul de nevoi grabnice, era acolo. Bine că era. Lipsa acesteia era unul din cele mai mari chinuri. Tot timpul, la Securitate, te îngrozeai să baţi de fiecare dată în uşă, dar n-aveai altceva ce să faci când nu mai puteai răbda.

La penitenciare nu era măcar această nenorocire: în orice cameră intrai, tineta era acolo.

Am stat şi aici cum am putut până dimineaţa, la deschidere, când a venit „numărul”.

„Numărul” se chema formalitatea pe care o făceau cele două schimburi de pază pe închisoare când schimbul care ieşea preda schimbului care intra efectivul şi starea închisorii. Atunci cei doi şefi de secţie deschideau fiecare uşă şi îşi scriau, fiecare separat, numărul celor închişi în fiecare cameră. La urmă făceau totalul pe coridor şi îşi confruntau cifrele. Dacă socoteala le ieşea la fel, era bine. Dacă nu, nervoşi, mai repetau o dată, sau de două ori, sau de câte ori era nevoie, tot mai supăraţi pe noi, până când aflau unde este greşeala. Câte izbituri am luat mai târziu la aceste „numere” nefericite. Trebuia să stăm tot timpul drepţi şi încolonaţi, pe orice vreme, până ce se termina totul.

 

După acest „număr”, uşa camerei noastre rămase deschisă...

– O, aici e rai pe lângă ce era la Oradea, zise profesorul. Hai să ieşim pe­-a­fară, dacă ne-au lăsat deschişi. Să vedem ce-i pe aici!

Am ieşit în acelaşi timp cu mulţi alţii, de prin alte camere, care veniseră aici înaintea noastră.

Lagărul era o clădire lungă, cu două etaje, cu camere de jur-împrejur, iar în faţa camerelor avea câte un coridor. Spre miazăzi erau camere mai mari, spre miazănoapte erau camere mai mici. Între ele, în mijloc, nu era atunci plasă de sârmă.

De la cei veniţi mai înainte am aflat că aici, în clădirea asta nouă, care a fost înainte şcoală de corecţie pentru minori, suntem acum în lagăr... Că dincolo este clădirea veche a închisorii şi că acolo sunt deţinuţii cei de drept comun: hoţii, criminalii, infractorii, dintre care unii lucrează la atelierele de nasturi, de perii şi de frânghii, care sunt acolo, în partea cealaltă. La parterul clădirii în care suntem noi, în colţul din stânga, este amenajată o biserică greco-ca­tolică, în colţul din dreapta, una ortodoxă, iar dincolo, la marginea închisorii vechi, o biserică romano-catolică pentru unguri. La cele trei biserici sunt numiţi preoţi din oraş, care vin aici şi fac slujbe în fiecare duminecă, dar pot sluji şi preoţi dintre cei închişi în lagăr. Bisericile sunt deschise în fiecare zi, tot timpul zilei, aşa că oricine dintre cei închişi ar dori poate să-şi petreacă oricât timp vrea în oricare dintre cele trei biserici, să se roage şi să citească.

– O, slăvit să fii Tu, Iisuse, Domnul şi Mântuitorul meu! am strigat eu şi m‑am repezit îndată jos, ca să văd.

Într-adevăr, era aşa!

M-am aşezat într-un colţ al bisericii şi, înaintea dulcelui meu Mântuitor, am îngenuncheat în singurătatea cea mai recunoscătoare. Şi, cu cele mai fierbinţi lacrimi de mulţumire, mi-am vărsat toată inima mea, cu toată slobozenia, după aproape două luni de sete pustiitoare.

O, în ce uitată îmbrăţişare dorită şi dulce am trăit atunci cu Domnul meu, în colţul acela de biserică exilată, de cuptor sfânt!

 

Am aflat apoi alte bucurii: prima, că în lagăr se pot trimite şi se pot primi scrisori şi bani. Oficial se pot trimite şi primi două scrisori pe lună... Dar neoficial, printr-o „poştă” secretă, se pot trimite câte scrisori vrei. Costă doar 2 lei o carte poştală şi 5 lei un plic.

– O, slăvit să fie Domnul! am strigat eu, cu gândul la fraţii de care nu mai ştiam nimic de atâta timp.

Pe urmă am aflat că se pot primi câte două pachete cu alimente pe lună, prin poştă sau personal, prin poartă, la 1 şi la l5 ale fiecărei luni.

Prin poştă îţi dă tot cât ţi se trimite, iar prin poartă tot cât ţi se aduce.

– O, slăvit să fie Domnul şi pentru vestea asta! Nu numai noi suferisem atât de cumplit de foame; mai erau aici atât de mulţi aduşi, de ani, care nu aveau pe nimeni afară şi care arătau ca nişte schelete înfometate.

Am mai aflat şi că poţi citi şi scrie cât vrei! Poţi să ceri de acasă cărţi şi caiete.

– Şi Biblia? am întrebat eu nerăbdător.

– Desigur, orice carte vrei!

– Slăvit să fii Tu, Doamne! am strigat şi mai fericit. Biblia va fi primul lucru după care am să scriu imediat. Cât de minunate erau toate aceste veşti pentru mine în condiţiile acelea!

Am şi scris chiar atunci.

 

În aceeaşi zi am fost chemaţi de către şeful de secţie să ne amenajăm paturile pentru dormit.

Ne-a suit, câte doi, la etajul II, a cărui intrare era barată atunci cu două scânduri scoase din foc. Din încăperile de acolo am cules de pe jos, din praf şi din resturi arse, nişte câlţi de cânepă, rămaşi de la atelierul de frânghii, pentru ca să ni-i aşternem peste fierul de la paturi, ca să putem dormi pe ei în loc de saltele şi rogojini. La etajul acesta se vedea că fusese foc, fiindcă totul era tăciunit şi mirosea a ars.

– A căzut o bombă în timpul războiului, ne explică cineva. Dar n-a ars decât podul şi ceva din etajul II.

Cu câlţii câţi i-am putut lua la repezeală în braţ, am coborât şi, aşternându-i peste drugii de fier ai patului, ne-am pregătit de şedere aici, până când va voi Dumnezeu.

 

După două-trei zile de la primele scrisori trimise afară, au şi început să-mi sosească mulţime de scrisori. De acasă am primit îndată câteva sute de lei, aşa că aveam pentru oricâtă poştă.

Cel care ducea şi aducea corespondenţa oficială avea totdeauna mult mai multe scrisori prin sân decât în traistă. Cu nerăbdare îl aşteptam noi, grămadă într-un colţ de coridor, unde venea pe furiş să ne aducă bucuriile mult aşteptate!

După scrisori au început să-mi vină pachete cu alimente de pe la fraţii care îmi aflaseră adresa. În prima zi, vreo trei. În a doua, vreo cinci. Apoi zilnic, câte trei-cinci şi chiar mai multe. Scumpii fraţi aflaseră unde mă găsesc şi, neştiind unii de alţii, fiecare se grăbea cu dovada dragostei şi a dărniciei sale, fără să ştie că eu n-aveam voie să primesc decât de două ori pe lună. Pachetele nu mai puteau fi aduse în sân, ca scrisorile. Ele mergeau la administraţie.

Îndată m-am pomenit luat şi dus la director:

– Cine eşti dumneata, domnule, şi de unde primeşti atâtea pachete?

I-am explicat cum stăteau lucrurile...

– Am fost redactor la revista Oastei Domnului... Am avut mii de abonaţi în ţară şi peste hotare. Acei cărora eu le-am dat hrană sufletească ani de zile au aflat de starea mea şi îmi trimit şi ei recunoscători hrana de care ştiu că am eu acum nevoie aici...

– Ce facem, domnule? Dumneata ai primit până acum cinci pachete în loc de două! Nu mai ai drept la altele... Iar aici mai avem nu ştiu câte sosite pe adresa dumitale. Le trimitem înapoi!

– Nu, domnule director – mă rugai eu. Vă rog, nu le returnaţi o dată ce au ajuns aici. Până vor ajunge înapoi nu vor mai fi bune de nimic; alimentele se vor strica şi se vor zdrobi pe drum.

– Dar ce să fac cu ele?

– Aici în închisoare, mai sunt atât de mulţi oameni care n-au afară pe nimeni şi n-au primit nici un pachet de cine ştie când. Administraţia ştie care sunt aceştia. Vă rog, aprobaţi să le fie date acestora toate pachetele sosite şi care poate vor mai sosi încă pe adresa mea.

– Dar dumneata nu-i poţi înştiinţa pe cei ce-ţi trimit ca să nu-ţi mai trimită?

– Cum să-i înştiinţez? Sunt mii, iar ei nu ştiu care dintre ceilalţi au de gând să‑mi trimită. Primiţi-le, vă rog, şi daţi-le cui vreţi dumneavoastră. La deţinuţii politici, la cei de la drept comun, la bucătăria penitenciarului, cui vreţi, numai să nu le înapoiaţi.

– Domnule, aşa ceva n-am mai avut! Bine!

 

La o săptămână după noi mai sosi un nou transport de la Oradea. Fură şi aceştia împărţiţi prin camere. Câţiva şi în camera noastră.

De îndată ce sosiră, ai noştri îi şi întrebară să vadă cum au fost scoşi ei din celula de la Siguranţă când au fost duşi la penitenciar.

Cel întrebat era un învăţător. Toţi se adunaseră în jurul lui. Nici unul nu uitaseră fiorii de groază din noaptea aceea.

– Pe mine – după ce m-a scos din celulă tot aşa, cu pistoale, din loc în loc – m-au trecut printr-o cameră largă în care pe amândouă părţile erau nu ştiu ce oameni, căci nu le-am putut vedea faţa, fiindcă nu era lumină decât de la o rază slabă care venea pe un geam de sus, dintr-o altă cameră, din faţa acesteia. Cel care mă împingea din spate cu ceva tare mă înjura şi mă ameninţa. Deodată, în faţă mi se deschise o uşă. Şi o lumină puternică de la un reflector îndreptat spre mine îmi tăie vederea.

– Uită-te drept în faţă! îmi porunci un glas aspru dinapoia reflectorului.

– Cum te cheamă, banditule?

I-am spus numele meu.

– Ce-ai făcut contra poporului?

– Eu, nimic! Sunt învăţător. L-am învăţat carte.

– Minţi, banditule! Uită-te spre dreapta.

Am întors capul. N-am văzut nimic.

– Uită-te spre stânga!

După aceea a zis celui din spatele meu.

– Ia-l şi du-l!

La întoarcere am trecut din nou prin acea cameră cu umbre. Nu ştiu ce rost a avut asta. Şi cu ceilalţi s-a petrecut la fel.

Am fost scos apoi în curte, cu faţa la un perete. Am aşteptat până ce au venit şi ceilalţi, pe urmă ne-au băgat în dubă şi ne-au dus nu ştiu pe unde şi nu ştiu cât, până ce am ajuns, spre dimineaţă, la penitenciar. Unii dintre noi bănuiau că ne vor duce spre frontieră, ca să scape de noi. Dar bunul Dumnezeu a lucrat să fie altfel.

 

La primul întâi al lunii, când cei închişi aveau dreptul la pachete aduse prin poartă, nu ştiu câţi fraţi şi surori, venind la mine, s-au întâlnit acolo, la poarta închisorii. Veniseră aduşi de dragostea lor frumoasă şi mare. Se potrivise că era şi o zi de duminică.

– Domnule, îmi zise gardianul care aducea pachetele, pentru dumneata aşteaptă vreo zece la poartă. Ceva nemaipomenit. Ce faci cu atâta mâncare? Sunt de pe la Arad, Alba Iulia, Dej, Cluj – nici nu mai ştiu câţi! Ai mai primit pachete şi cu poşta!

– Domnule gardian, i-am zis, domnul director a aprobat să se primească tot. Daţi cui vreţi, numai nu respingeţi nimic. Uite ce mulţi sunt aici acei care aşteaptă şi n-au primit nimic. Ei nu au pe nimeni. Vă rog, daţi-le lor...

Se adunaseră acolo, ca la Betezda, sărmanele schelete care-l aşteptau pe gardian ca pe îngerul ce venea să tulbure apa vindecătoare.

O, cât de fericit am fost tot timpul acela! Şi cum m-am rugat lui Dumnezeu pentru fraţii şi surorile mele care se jertfiseră. Pentru omenosul director şi pentru binevoitorii gardieni, care se dovediseră atât de înţelegători faţă de starea acelor oameni de două ori nenorociţi. Ce minunat prilej mi-a dat Domnul Iisus prin această dragoste a acelor fraţi ai mei de afară ca să le vorbesc despre viaţa şi izbăvirea veşnică acestor fraţi ai mei dinăuntru!

O, cum ascultă Cuvântul lui Dumnezeu oamenii care sunt ajunşi în suferinţă! De hatârul acestei „ascultări” a lor, ei speră ca Dumnezeu să-i scape de acolo cât mai repede. Şi să le mai facă şi o mulţime de alte daruri, de care ei au nevoie neapărat şi numaidecât acolo!

În stări de acestea, diavolul îi şopteşte omului: Spune da, până ce primeşti mâncarea, până ce ţi se împlineşte dorinţa, până ce scapi de necazul acesta... Pe urmă nu mai ai nevoie de Dumnezeu, îţi vezi de treaba ta!

Şi mulţi au făcut acest „târg” cu Dumnezeu! Câţi am văzut pe front, promiţând în momentele de groază şi zicând: Dacă Dumnezeu mă scapă de aici, toată viaţa mea am să-I slujesc Lui, aşa cum zici dumneata. Iată, pun legământ aci. Roagă-te cu mine.

Câţi mi-au zis aşa sub bombardamentele îngrozitoare, când gloanţele şi schijele cădeau ca grindina în jurul nostru, când nu ne mai putea scăpa cu viaţă decât o minune a lui Dumnezeu...

 

Şi Dumnezeu a făcut minunea!... Dar după aceea... o, după aceea!... Pe mulţi i-am văzut păcătuind nepăsători, ca şi cum niciodată n-ar fi fost ei cei care făcuseră un legământ cutremurător cu Dumnezeu. Când le-am adus unora aminte apoi, mi-au răspuns zâmbind şi depărtându-se nepăsători:

– Eh, câte nu zice omul la necaz, ca să scape!

– Da, dar nu te gândeşti la necazul cel şi mai mare, care va veni sigur o dată cu moartea sau poate şi înaintea ei? Cum vei scăpa atunci dacă tu acum Îl înşeli pe Dumnezeu? Cine o să te scape atunci dacă tu Îl dispreţuieşti acum pe singurul tău Mântuitor?

– Eh, până atunci vom mai vedea!

Mai târziu, întocmai aşa s-a întâmplat cu mulţi dintre cei care odată, fiindcă fuseseră flămânzi, Îl căutaseră pe Domnul Iisus şi se prefăcuseră că vor să‑L urmeze. Mulţi au promis atunci o dragoste până la moarte faţă de Domnul... Dar îndată ce au scăpat de foame şi de gratii, au uitat; n-am mai auzit nimic bun despre ei şi de la ei.

Iată biata inimă omenească! Ferice însă de acei care se aleg şi care Îl caută pe Domnul Iisus nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru cea veşnică.

Nimeni n-a fost mai fericit ca mine în clipa când am primit acolo Biblia, caiete şi creioane.

În fiecare zi eram nelipsit din biserică la ceasul rugăciunii, iar după aceea, biserica fiind deschisă toată ziua, mă retrăgeam acolo şi singur pentru meditaţia şi rugăciunea cea mai neuitată. Acolo mi-a trimis Duhul Domnului, într-o astfel de stare fericită, îndemnul versificării psalmilor. La mulţi dintre psalmi am lucrat acolo, în biserica cea din colţul din dreapta al clădirii lagărului, în lunile martie şi aprilie ale anului 1948.

Caietele cu lucrări se înmulţeau. Munca aceasta sfântă îmi procura ceasuri şi stări negrăit de fericite chiar şi când în cameră era numai zgomot în jurul meu. Începusem să mă îngrijorez cum am să scot caietele acestea de aici, fiindcă se spunea că la ieşire se face o percheziţie necruţătoare şi nu lasă să fie scos nimic scris afară. Ajunsesem aproape de Psalmul 50. Mi-ar fi părut nespus de rău dacă le-aş fi pierdut. Lucrasem atât de mult şi cu atâta dragoste la aceste cântări ale psalmilor minunaţi.

Dar fericita legătura cu „poşta” de sub haina gardianului nu ţinu mult. S-a auzit despre ea la Siguranţa din oraş, care supraveghea penitenciarul. Şi dintr-o dată poştaşul nostru binefăcător a fost înlocuit cu altul, pe care nu l-am mai văzut, dar care nu ne aducea decât ceea ce aveam dreptul oficial.

Am mulţumit Domnului pentru cât a fost, fiindcă El ne-a rânduit acest prilej chiar când eram în starea cea mai grea.

 

Se apropia Săptămâna Patimilor şi veneau Paştile. Printre zăbrelele groase ca mâna, de la ferestre, vedeam afară – dincolo, peste Someş, şi dincoace – cum începeau să iasă plugurile cu boi la arat. Un aer de primăvară se răspândea pretutindeni.

Un aer de primăvară veni şi în lagăr o dată cu prima listă de eliberaţi, care sosi în chiar prima zi din Săptămâna Patimilor. Un strigăt se răspândi prin toate coridoarele:

– Lista de eliberare! Lista de eliberare!...

Jos, în holul larg, apăru un civil de la cancelaria lagărului (pe atunci toţi funcţionarii – şi directorul – erau îmbrăcaţi civil. Uniforme nu aveau decât gardienii şi şefii de secţii). Acest funcţionar avea în mână o listă. Lângă el, şeful de secţie striga:

– Toată lumea pe coridoare, în faţa camerei. Care îţi auzi numele îţi iei imediat tot bagajul şi-i dai drumul jos, uite aici, pe două rânduri! Fii atent!

Funcţionarul începu să citească numele scrise... Erau multe nume pe care le cunoşteam. De atâtea săptămâni eram aici. Începusem să ne cunoaştem între noi şi cu unii să ne şi împrietenim. O larmă de nedescris se făcu dintr-o dată peste tot. Unii nu-şi mai puteau auzi numele de chiotele celor care şi-l auziseră. Uşi trântite, alergare pe scări în sus şi în jos, chemări de prieteni care se despărţeau... Strigăte de: „Linişte!” Cei care erau mai de multă vreme aici şi care aveau o situaţie mai gravă năvăleau acum în jurul fericiţilor care plecau, ca să le ceară haine, mâncare, încălţăminte.

Câţiva de la drept comun, care lucrau în fabrică, profitând de gălăgie, îşi călcară consemnul şi veniră şi ei să ceară... Erau ca nişte schelete palide şi pământii. Fură alungaţi îndată de ciomagul şefului de secţie. Ţi se rupea inima, văzând vânzoleala aceasta de oameni împărţiţi în două cete: cei puţini – care erau scrişi pe lista fericiţilor şi care se încolonau jos, fiind apoi conduşi spre libertatea de dincolo de poartă – şi ceilalţi, toţi care rămâneau în urmă, sub zăvoare şi gratii, deşi fuseseră şi ei atât de aproape de mântuire!

Curând cei strigaţi plecară. Erau cam vreo patruzeci de fericiţi.

– Cei care nu v-aţi auzit numele, nu vă descurajaţi! zise cineva. Am auzit de la cancelarie că sigur mai sunt şi alte liste pentru zilele următoare. Până la sfârşitul anului trebuie să plecăm cu toţii. Se desfiinţează lagărul.

– Până la sfârşitul anului!... mormăiră descurajaţi câţiva dintre cei din jur.

– Ei, zise el, tot e mai bine şi mai târziu decât niciodată.

 

Am văzut atunci prieteni despărţindu-se atât de greu. Stătuseră timp îndelungat unul lângă altul, iar acum unul pleca liber, iar celălalt rămânea mai departe închis. Cât de mult ar fi dorit fiecare atunci să-şi fi auzit şi el numele pe lista de eliberare...

Privind bucuria celor eliberaţi şi durerea celor rămaşi, m-am gândit la marea alegere din Ziua Judecăţii. Când Împăratul Hristos va împărţi lumea în cele două mari părţi: de-a dreapta şi de-a stânga Sa. Poate că tot o astfel de listă va fi citită şi atunci, din Cartea cea mare şi albă a Vieţii, după cum scrie la Apo­calipsă... Şi cei care îşi vor auzi numele vor ieşi dintre ceilalţi pe totdeauna, trecând de-a dreapta Împăratului Hristos, iar ceilalţi vor fi alungaţi în întunericul şi scrâşnirea dinţilor.

Atunci nu vor fi împărţiţi în bogaţi şi săraci. Nici în învăţaţi şi proşti. Nici în tineri şi bătrâni. Nici în negri şi albi. Ci numai în mântuiţi şi pierduţi. În cei ce L-au primit şi cei ce L-au respins pe Iisus. O, ce mare alegere va fi atunci!

Între care te vei duce tu, suflete al meu?

 

Eu nu mi-am auzit numele nici în lista acestor patruzeci de eliberaţi şi nici în cea a altor patruzeci, care urmă după două zile, cu exact aceleaşi bucurii şi dureri ale despărţirii dintre cei ce plecau şi cei ce rămâneau.

Dar toate acestea mi-au dat prilej potrivit să le vorbesc celor din jurul meu despre lucrurile mântuirii sufleteşti, îndemnându-i să se hotărască pentru Hristos, spre a fi trecuţi şi ei pe adevărata Listă de Eliberare a celor iertaţi şi răscumpăraţi de El. Căci, dacă o eliberare trecătoare ca asta este un prilej de atâta bucurie... ce va fi eliberarea veşnică? Şi dacă rămânerea într-o închisoare vremelnică este o nefericire şi o durere atât de mare, cât de mare va fi oare rămânerea într-o închisoare veşnică? Atunci cum să nu ne folosim de unicul prilej pe care îl avem astăzi, spre a veni la Domnul Iisus, pentru ca să putem fi mântuiţi?

În Vinerea Patimilor, a treia tulburare a apelor se ivi în lagăr, începând din sala cea mare de jos, de la intrare.

Acolo din nou apăru lista. Din nou porunca:

– Toţi afară! Care îţi auzi numele, jos imediat, cu tot bagajul!...

Cam pe la mijlocul listei s-a auzit strigat şi numele meu. Mi-am căutat îndată din ochi prietenii care, în timpul săptămânilor suferite aici, se apropiaseră de Domnul şi cu care devenisem atât de legat sufleteşte.

Le-am împărţit tot ce aveam şi am ieşit, despărţindu-mă de ei cu lacrimi şi cu durere. Suferinţa îndurată împreună te leagă de un prieten mai mult ca orice alte legături pământeşti. Pe cât de mult doresc după cei de afară, pe atâta îmi pare rău de cei dinăuntru... O, dacă n-ar uita ei nici unul din cuvintele lui Dumnezeu, pe care le-am grăit împreună în lungile seri de citire a Bibliei! Sau în frumoasele ceasuri petrecute în biserică!

 

M-am încolonat în rândul soţilor mei, strângând în sân cele trei caiete cu cântările psalmilor. Biblia o lăsasem acolo celor care aveau mai multă nevoie ca oriunde de Hristos.

Şeful de secţie ne strigă:

– Luaţi pe două rânduri, să facem numărul.

Ne-a numărat. Eram mai mulţi cu unul. Pe listă erau patruzeci de nume, în rânduri, patruzeci şi unu de oameni.

– Nu se poate. Care eşti ăla care nu ţi-ai auzit numele strigat şi ai venit aici?

– Toţi ni l-am auzit!

– Nu se poate! Ia mai citeşte încă o dată!

Într-adevăr, era unul care intrase printre noi fără ca numele lui să fie scris în „cartea eliberării”. Şi tocmai el se înghesuise în fruntea tuturor. A fost alungat cu ocări şi batjocuri înapoi.

Mi-am adus atunci aminte de pilda Mântuitorului cu cel care intrase în odaia nunţii fără să aibă haină de nuntă.

Şi m-am mai gândit la mulţi dintre cei care intră în rândurile copiilor lui Dumnezeu fără a avea naşterea din nou. Sunt unii din aceia care fac întocmai ca acest om care nu fusese scris în lista venită de la conducere, dar care se înghesuise în fruntea celor eliberaţi. Şi aceştia se pun de obicei în fruntea adunărilor Domnului şi se dau drept îndrumători ai altora.

Dar sunt nişte călăuze oarbe şi viclene.

Însă va veni în curând marea verificare. Şi toţi aceşti intruşi şi uzurpatori vor fi daţi pe faţă înaintea tuturor, apoi vor fi aruncaţi, aşa cum se cuvine, acolo unde merită.

 

Am fost duşi înaintea celor de la Siguranţă şi a directorului închisorii, care ne-a ţinut nişte cuvântări, cum se face de obicei la aceste ocazii cu toţi cei eliberaţi.

Eu tot timpul nu mă gândeam la nimic altceva decât la caietele mele din sân, rugându-mă Domnului să nu-i lase să mi le ia.

Percheziţia se făcu sub ochii şefilor. Când ajunseseră la caietele mele, directorul îmi zise:

– Ce sunt astea?

– Nişte scrieri bisericeşti, domnule director!

– A, tu eşti Dorz?

– Da, şi vă rog să mi le lăsaţi, fiindcă nu conţin absolut nimic decât lucruri religioase.

– Dar dumneata nu ştii că nu-i voie să scoţi nimic de aici?

– Ba da, dar acestea, dacă n-au fost oprite să intre, cred că n-ar trebui oprite nici să iasă. Vă aduceţi aminte că dumneavoastră mi-aţi permis să primesc Biblia. Acestea nu sunt decât însemnări din Biblie. Uitaţi-vă! Vă rog mult să mi le lăsaţi.

– Ei, hai!

Şi apoi îi zise gardianului care îmi făcea controlul:

– Lasă-i-le. Pe el îl ştiu!

Eram gata să strig cât mă ţinea gura: Slăvit să fii, Doamne Iisuse, Care m‑ai ajutat! M-am reţinut. Dar ochii mi se umplură de lacrimi.

În Sâmbăta Mare eram acasă.

În Dimineaţa Învierii eram la biserica din sătuţul nostru, cântând din toate puterile fiinţei mele: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”.

Într-adevăr, în ce mormânturi fusesem – şi ce viaţă îmi dăruise dintr-o dată marele meu Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos!..."

Istoria unei jertfe / Traian Dorz. - Sibiu: Oastea Domnului, 1998, vol. III