joi, 17 septembrie 2009

Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( XV )

- „Noi nu ne putem curăţi privirea, deci imaginile lucrurilor şi persoanelor şi relaţiile noastre cu ele, dacă nu ne curăţim propria noastră persoană.
Nu-I putem dărui lui Dumnezeu lucrurile noastre, dacă nu ne dăruim pe noi înşine.
Este un lucru de primă importanţă ca în tot ceea ce facem să ne vedem pe noi înşine cu referire la Dumnezeu, să fim mereu conştienţi de ac eastă dimensiune profundă şi tainică a persoanei noastre” ( Părintele Dumitru Stăniloae, din cartea „ Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”, editura Deisis, Sibiu 1995, pag. 30 )
- „Este mare lucru să nu gândeşti nimic rău cu privire la ceilalţi.
Asta înseamnă să te gândeşti la celălalt şi să comunici cu el întodeauna cu iubire şi înţelegere pentru defectele sale care nu-i definesc fiinţa, cu un sentiment de iertare, cu sentimentul de a comunica cu o taină. Faptul că cineva a comis o greşală faţă de mine sau faţă de un altul, nu trebuie să scadă în ochii mei valoarea şi sensul incomensurabil al misterului său, acest dar inepuizabil pentru mine, acest dar absolut superior faţă de lucruri, dat fiind că celălalt reprezintă în întâlnirea sa cu mine o rezervă infinită de miser” ( Ibid. Pag 31 )
- „Gândindu-mă la Dumnezeu atunci când aproapele meu face apel la mine, când văd că are nevoie de mine sau bucurându-mă de prezenţa şi atenţia lui, eu ascult porunca lui Dumnezeu şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul şi pentru cuvântul pe care mi-l adresează prin acela. Dialogul meu cu aproapele este în acelaşi timp dialogul meu şi dialogul său cu Dumnezeu. Dar acest dialog nu se realizează într-un mod desăvârşit, atât între noi oamenii cât şi forme dintre noi şi Dumnezeu, decât sub forma rugăciunii, adică atunci când ascult chemarea celuilalt şi îi răspund în duhul rugăciunii şi dacă mă rog în ambianţa acestui dialog şi pentru a găsi capacitatea de a sluji. În rugăciune eu mă sensibilizez cu totul faţă de celălalt aşa cum o cere dialogul” ( Ibid. Pag. 35 )
- „Rugăciunea pentru celălalt trebuie făcută în aşa fel ca să poţi să simţi durerea lui ca pe propria ta durere. Prin aceasta te înfăţişezi lui Dumnezeu purtându-l pe celălalt în tine şi poţi să te apropii de Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubirea faţă de celălalt care merge până la însuşirea durerii lui de către tine, căci Dumnezeu este iubire, El nu poate fi trăit decât în starea ta de iubire faţă de celălalt. În aceasta se arată preoţia universală a laicilor, care îi face să se roage unii pentru alţii.” ( Ibid. Pag. 37 )
- "Cuvintele Sfintei Scripturi au putere asupta noastră atunci când le simţim drept cuvinte ale lui Dumnezeu care ni le adresează în momentul citirii.
Atunci prin ele Îl întâlnim pe Dumnezeu Însuşi, ne simţim atinşi de chemarea Lui potrivit cu împrejurările şi nevelul nostru duhovnicesc.
Atunci în aceste cuvinte descoperim o mare putere şi un sens mereu nou.
Astfel citirea se uneşte cu rugăciunea. Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne deschidă interiorul cuvintelor, făcându-se El Însuşi trensparent şi simţit în ele..." ( Ibid. Pag. 25 )
- „ Citirea dumnezeieştilor Scripturi întăreşte mintea şi mai ales adapă rugăciunea fiind lumina minţii care are această citire drept călăuză pe cărarea cea dreaptă şi semănătoare de conţinut în contemplarea rugăciunii...făcând mintea să dobândeacă subţirime şi înţelepciune...Ia semn, omule le ce citeşti. Căci de nu te vei nevoi, nu vei afla. Şi de nu baţi cu căldură şi de nu stai treaz la poartă neâncetat, nu vei fi auzit. De aceea stă scris că sufletul este ajutat de citire când stă la rugăciune şi iarăşi, rugăciunea aduce lumină în citire” ( Sfântul Isaac Sirul)
- Nu căuta să faci deosebire între cel vrednic şi cel nevrednic, ci toţi oamenii să fie pentru tine deopotrivă în bunătatea ta. Căci în acest fel îi vei putea atrage spre bine pe cei nevrednici. Domnul Însuşi a stat la masă cu vameşii şi cu desfrânatele şi nu i-a deosebit pe cei nevrednici pentru ca în felul acesta să-i atragă pe toţi la frica de Dumnezeu şi prin cele trupeşti să-i apropie de cele duhovniceşti” ( Sfântul Isaac Sirul)
- „Sileşte-te, când te întâlneşti cu aproapele tău, să-l cinsteşti mai presus de măsura lui. Sărută-i mâinile şi picioarele şi laudă-l chiar pentru virtuţile pe care nu le are...Iubeşte-i pe păcătoşi dar urăşte faptele lor şi nu-i dispreţui pentru greşelile lor...Căci prin acestea şi prin unele ca acestea îi atragi spre bine” ( Sfântul Isaac Sirul)
- „Acoperă-l pe acel ce a greşit când nu ai nici o păgubire din aceasta şi îl vei face să aibă curaj iar pe tine însuţi ăn stare so porţi mila Stăpânului tău. Spriji-nă-i cu cuvântul pe cei slabi şi întristaţi cu inima şi te va sprijini şi pe tine dreapta Celui ce poartă toate...Fă-te părtaş cu cei întristaţi la inimă în durerea rugăciunii şi în strângerea inimii tale şi se va deshide înaintea cererilor tale izvor de milă” ( Sfântul Isaac Sirul)
- „ Nimic nu poate apropia aşa de mult inima de Dumnezeu ca milostenia...Dacă ai ceva mai mult decât trebuinţa zilei, împarte săracilor şi apoi vino şi adu cu îndrăzneală rugăciunile tale...Să biruiască în tine pururea cumpăna milosteniei, până ce vei simţi în tine mila lui Dumnezeu faţă de lume...Iubeşte-i pe săraci, ca prin ei să dobândeşti şi tu mila lui Dumnezeu...Seamănă milostenia cu smerenie şi vei secera milă la judecată” ( Sfântul Isaac Sirul)
- „Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteşte pe tot omul, află ajutor de la tot omul prin voinţa cea ascunsă a lui Dumnezeu. Şi cel ce îl apără pe cel nedreptăţit Îl are pe Dumnezeu luptând pentru sine. Cel ce-şi dăruieşte braţul spre ajutorul aproapelui primeşte braţul lui Dumnezeu în ajutorul său” ( Sfântul Isaac Sirul)
- Ce este un suflet, o inimă plină de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare făptură: pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru târâtoare, pentru diavoli. Gândul la ele ori vederea lor face pe Sfinţi să verse din ochi şiroaie de lacrimi. Iar compasiunea adâncă şi intensă care stăpâneşte inima sfinţilor îi face incapabili să suporte vederea celei mai mici răni, oricât de neânsemnate, făcute vreunei făpturi. Pentru aceasta ei se roagă în tot ceasul cu lacrimi chiar şi pentru animale, pentru duşmanii adevărului şi pentru cei ce fac rău” ( Sfântul Isaac Sirul)
- „Acest templu ( care este identic cu noi înşine) are un loc în partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Hristos pentru noi ca Înaintemergător, locuind în noi de la Botez, afară numai „dacă nu suntem creştini netrebnici” ( Cor, 13,15 ). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru cea mai ascunsă şi cea mai curată a inimii; dacă ea nu se deschide prin Dumnezeu şi prin nădejdea raţională a minţii, nu-L putem cunoaşte în chip sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu putem şti dacă jertfele gândurilor (reprezentărilor) noastre au fost primite sau nu. Căci aşa cum la început, în vremea lui Israel, focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus amintită, Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi-născute ale minţii noastre şi le mistuie în focul cel sfânt despre care a spus:”Foc sfânt am venit să arunc şi cât aş vrea să fie încă de pe acum aprins”(Lc. 12,49). Iar prin gândurile întâi-născute a numit pe acele care nu apar la a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată, de la prima aruncare şi răsărire în inimă, lui Hristos.” ( Sfântul Marcu Ascetul)
- „Altceva este lucurul, altceva este înţelesul lui, şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur, ş.a.m.d. Înţelesul (sensul) este reprezentarea simplă a ceva din cele se mai sus. Iar patima este afecţiunea iraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte...Înţeles (sens) pătimaş este gândul compus din patimă şi din înţeles.
Să despărţim patima de înţeles şi va rămâne gândul simplu. Şi o despărţim prin iubire duhovnicească şi înfrânare, dacă vrem.( Sfântul Maxim Mărturisitorul)
- „Domnul a primit să ia asupra Sa faţa fiecărui om lipsit şi să Se unească cu fiecare, ca nici unul dintre cei care cred în El să nu se înalţe împotriva fratelui său, ci fiecare, văzândul pe fratele şi pe aproapele său ca pe Dumnezeul său, să se socotească pe sine însuşi atotpreamic faţă de fratele său, ca faţă de Făcătorul său; şi să-l cinstească şi primească întocmai ca pe Acela, şi să-şi deşerte toate averile spre slujirea Lui, precum şi Hristos şi-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră” ( Sfântul Simeon Noul Teolog)


Un comentariu:

Mariana spunea...

Ce dragi îmi sunt aceste rostiri! Îmi era dor de scrierile pr. Dumitru Staniloae...Mulţumesc, Sorin! Voi relua la lectură cartea mea dragă din care ai citat!