Stelele
Luna a apus, – voioase, încă, stelele lucesc,
în a zorilor privire umbra nopţii nu s-a stins...
liniştea răcoritoare a seninei dimineţi
încă n-a fost copleşită de tăcerea caldă-a zilei.
Vesela căsuţă albă de la marginea pădurii
îşi petrece dragii oaspeţi care-o noapte i-au cântat,
cu privirile ferestrei umede de duioşie
i-nsoţeşte până-n zare...
şi rămâne-apoi tăcând.
La răspântii de cărare fraţii se despart cu drag...
(de ce oare despărţirea,
chiar şi numai pentru-o vreme,
are ceva trist, ca umbra unei
– poate pentru că nici unii
nu ştim când plecăm pe veci!...
Dumnezeule-al Iubirii,
care stele-s mai frumoase:
cele de pe cer
ori cele de pe iarba-nrourată,
sau acelea de pe faţa credincioşilor Tăi fii?
– căci în toate este-o seară
şi o nouă dimineaţă!...
Şi ce stropi mai sfinţi sunt oare:
cei de rouă
ori de lacrimi?
– Căci şi-aceştia şi aceia
tot de-o noapte amintesc!
deTraian Dorz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu