Şi rând pe rând cădem uscaţi, ca frunzele, de dor.
Am fost şi tineri şi frumoşi… adesea chiar eroi,
Dar iarna vieţii a sosit…şi triste toate mor…
E-aşa de greu adeseori , ca dup-o viaţă-ntreagă
Să ne vedem, înduioşaţi, pălind iubirea noastră
Să ne mirăm că inima nu vrea să înţeleagă,
De ce privim înceţoşaţi mai des de la fereastră.
Deşi nu poţi, ai vrea s-alergi ca pruncii prin ogradă
Dar ţi-este frig şi ai mai vrea deasupra înc-o haină
Apoi, când obosit trudeşti, picioarele se-noadă…
Te odihneşti puţin sub nuc şi lăcrimezi în taină.
Mai faci un pas, te mai opreşti, mai spui în gând o rugă...
Privind petalele de flori şi frunzele ce mor.
Pe ploape două lacrimi ai ce nu mai vor să fugă
Şi-ţi umplu-al sufletului gol de-al primăverii dor.
Ah! Vine, vine iarna!…Departe mă credeam de ea
Acum i-ascult suflarea cum bate-ncet la uşa mea…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu