EU SUNT AL LUI PAVEL, IAR EU SUNT AL LUI APOLO...

„Fiecare dintre viu zice:
Eu sunt al lui Pavel ,
iar eu sunt al lui Apolo,
iar eu sunt al lui Chefa,
iar eu sut al lui Hristos”
(I Cor 1, 12)

Problema unităţii care a apărut în Biserica din Corint se pare că este cea mai importantă de aceea Sfântul Apostol Pavel scrie despre ea mai înainte de toate celelalte şi-i oferă cel mai mult spaţiu (I Cor. 1, 10- 4, 21). Sfântul Pavel nu evită să spună direct care era problema: între corinteni erau certuri şi dezbinări. De la „Casa Hloei” – probabil o familie de comercinţi din Corint- Sf Pavel află că Biserica din acest oraş s-a împărţit în mai multe grupuri în funcţie de simpatiile pe care creştinii le nutreau faţă de unii misinari care au contribuit în vreun fel la înfiinţarea acestei comunităţi.

Unii spun că fac parte din gruparea lui Pavel, însă el nu le dă dreptate cu toate că el s-a ostenit un an şi şase luni pentru înfiinţarea acestei Biserici (cf Fapte 18, 11). Sfântul Pavel le spune că nu au nici un motiv să se grupeze după simpatii omeneşti în jurul persoanei sale. Primul argument este acela că el nu a botezat decât foarte puţini dintre corinteni (vv 14-16), prin urmare ei nu se puteau constitui într-o grupare sub pretextul că au fost botezaţi de Pavel. Deci prima motivaţie pică.

Al doilea argument desfiinţează poate cea mai puternică motivaţie şi anume aceea a superiorităţii în ceea ce priveşte „înţelepciunea cuvântului”. Dacă sunt creştini în Corint care s-au grupat în jurul lui Pavel pe motiv că este mai înţelept în eleganţa exprimării, în arta retorică, aceştia trebuie să afle că Pavel a renunţat în mod deliberat la aceasta. El o spune răspicat că Hristos l-a trimis să binevestească „dar nu cu înţelepciunea cuvântului ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos” (1, 17). Sf. Pavel va arata în alt loc al epistolei (4, 15) că el nu este oratorul Bisericii din Corint, nici nu a vrut să stârnească admiraţia prin calităţi exterioare. El, mult mai mult decât atât, este părintele lor duhovnicesc care i-a născut pentru împărăţia lui Dumnezeu (cf 4, 15).
Alţii spun că sunt ai lui Apolo. El era un iudeu din Alexandria (Fapte 18, 24-28 ) şi a sosit la Corint în urma lui Pavel. Sf. Pavel este preocupat în continuare de „înţelepciunea cuvântului” provocare legată mai mult de gruparea din jurul lui Apolo cunoscut din Fatele Apostolilor ca „alexandrin de neam, bărbat iscusit la cuvânt, puternic fiind în Scripturi” (Fapte 18, 24). Dovada că gruparea lui Apolo constituia cea mai puternică provocare pentru Pavel şi cea mai puternică ameninţare pentru Biserică este amintirea insistentă a numelui său pe cuprinsul epistolei”( I Cor 3, 4; 3, 5; 3, 6; 4, 6 )

Venind în Corint Apolo impresionase prin cultura şi elocvenţa sa. Prezenţa şi activitatea sa o oferit unora posibilitatea de a se întoarce la „iubirea de înţelepciune”. Iar riscul era acela de a se amesteca în mintea partizanilor lui Apolo, puterea evangheliei cu arta retorică şi creştinismul cu cultura clasică a păgânismului. În primul caz accentul pică pe puterea izbăvitoare a jertfei pe de Golgota, în al doilea caz accentul pica pe „înţelepciunea acestui veac” (2, 6; 1, 19; 1, 20, 2, 1; 2, 5; 3,19). Or, între Cruce şi această înţelepciune nu numai că nu se poate pune semnul egal dar este o tensiune foarte mare. În continuare Sf. Ap. Pavel va arăta cât de şubredă şi neputincioasă este această înţelepciune în a-l mântui pe om.

Deşi Sfântul Pavel L-a „zugrăvit” pe Iisus Hristos în inima corintenilor, acum ei îşi dispută şi îşi afirmă dependenţa faţă de oameni. Cu toate că în Biserică „cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” trebuie „să se învrednicească de o îndoită cinste” (I Tim 5, 17), Biserica este întemeiată pe jertfa Mântuitorului. Oricât de mult ar contribui misionarii creştini la sporirea credinţei ei nu sunt mai mult decât „slujitori ai cuvântului” şi „iconemi ai tainelor lui Hristos”. De aceea şi Sf Pavel vrând să îndrepte o înţelegere greşită spune: ”Dar ce este Apolo? Şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut voi...Eu am sădit, Apolo a udat iar Dumnezeu a făcut să crească” (3, 5-6). Biserica se dezbină atunci când admiraţia îndreptă spre misionarii creştini nu este făcută prin Hristos şi în Hristos. Izvorul darurilor pe care le aveau Apostolii este Duhul Sfânt (12, 8 ş.u.) şi rostul lor este infiriparea şi creşterea credinţei. Harismele pe care le dă Dumnezeu cuiva sunt ale comunităţi întregi, iar cel care le primeşte este slujitor al lui Dumnezeu pentru credincioşi.

Partizanii lui Apolo exaltau frumuseţea cuvântului său şi neglijau puterea crucii şi dragostea creştină. Nu iterează şi astăzi acelaşi drum cei care vorbesc despre exclusivitatea cuvântului şi neglijează puterea Jertfei Mântuitorului care se dăruieşte prin Sf. Taine? Şi nu se fărâmiţează unitatea frăţească şi din această pricină? „Cuvântul rostit în numele lui Hristos nu este şi el ales şi organizat de om? Se mărgineşte vreo predică la repetarea cuvintelor Domnului din Scriptură? Şi avem dovezi nenumărate că această comunicare a Domnului prin cuvânt a fost mai expusă decât toate celelalte comunicări celor mai subiective interpretări umane, contribuind enorm acolo unde n-a fost întrebuinţat decât el, la fărâmiţarea unităţii credinţei. Numai unde cuvântul a fost asociat cu Tainele şi cu cinstirea icoanelor s-a păstrat unitatea credinţei, acestea fiind prin identitatea lor în toate timpurile, frânele care au ţinut cuvântul în matca Tradiţiei pornită de la Apostoli”

Vasilică Nica