- E primăvară şi totul se re-crează...Ce spuneţi să ne recreem şi noi cu un un nou concurs?! Unul în care să lăsăm cuvintele să înflorească, să înmiresmeze : )
- În ce va consta proba concursului?
- Într-o poveste, sau un eseu, poezie sau orice altceva, dar care să pornească de la imaginile date ( obligatoriu să se vorbească de toate cela patru imagini…poate găsiţi un fir ce le leagă, o fundă roşie sau albă : ) )
- Concursul se va desfăşura în perioada 16 Aprilie – 16 Mai. Ce frumos ar fi ca odată cu livezile să înflorească şi inimile noastre şi odată cu ele şi creaţiile noastre!
- Premiul?
- Sunt si premii. Cele mai frumoase 3 povestiri vor fi premiate cu câte o carte.
- Dar cel mai important va fi că am lăsat inima deschisă spre minuni...sau că am lăsat-o să zburde pe cărările iubirii.. învăţând unii de la alţii să iubim şi să fim fericiţi. Cheia şi lacătul este în mâna fiecăruia dintre noi...Haideţi să facem flori din cuvinte! ...să găsim cheia pentru lacătul inimii.
-
Premiul I – “CUVINTE DE AUR” – de Pr. Iosif Trifa
Premiul II – “ BIBLIA CARTEA VIEŢII “ – de Pr. Iosif Trifa
Premiul III – “CORABIA LUI NOE “ – de Pr. Iosif Trifa
Succes!!!
Concursul a fost prelungit până pe data de 30 Mai
17 comentarii:
Eu vad ca in prima imagine este o cheie, dar micul meu prieten, Andrei, zice ca e tirbuson. Spune-i tu ca este cheie.
multumesc de invitatie si nu uita ca si la mine concursul de citate de la pagina 92 isi incepe azi a doua etapa
Sorin, ce frumoasa prezentare!
Ramane sa ne punem mintea la contributie, deoarece sufletul vibreaza la descrierea facuta de tine.
Sorin, ai avut o idee extraordinara! Ma "prind" si eu in jocul tau.
,,Dar cel mai important va fi că am lăsat inima deschisă spre minuni...sau că am lăsat-o să zburde pe cărările iubirii.. învăţând unii de la alţii să iubim şi să fim fericiţi. Cheia şi lacătul este în mâna fiecăruia dintre noi...Haideţi să facem flori din cuvinte! ...să găsim cheia pentru lacătul inimii. "
Iată cel premiul mai mare şi frumos după care aş alerga cu toată stăruinţa...
Sper să pot lega două trei cuvinte că prea frumos sună : )
Ionel, nu este neaparat obligatoriu sa-l conving pe micul tau prieten Andrei, daca el crede ca este tirbuson, tirbuson sa fie. Se intampla uneori sa pierzi cheia si sa nu ai posibilitatea sa de a face rost de alta, atunci poate fi de mare folos si un tirbuson pentru a deschide un lacat. Problema este sa nu se incadreze la categoria infractiune :)
Iata o mica poezioara:
Mă uit în oglinda iubirii
Şi văd în piept, în adânc,
Un lacăt ca o inimioară,
Cu pete ruginii,
Cu urme argintii...
Un lacăt ce plânge
Cu lacrimi de sânge...
Strâng pumnul crezând
Că mi-e săpată în palme
Cheia ce descuie orice lacăt...
Deschid degetele încet,
ca nişte petale de trandafir...
Stors de miresme
Şi de vise colorate,
Trandafirul din palme
Se prefăcuse-n cheie...
...
Ba nu! Cheia deveni trandafir
Cu miros dulce de mir,
Ce înflorea, înflorea
Din palmea mea
Spre inima ta...
Şi lacătul din piept
A devenit ţărm de mare
Pe care val după val,
Se aşterne dantelat,
Lăsând spre înfloriri
Ai iubirii trandafiri...
PS. Nu ma pricep la titluri prea frumoase... :) Daca ai vreo idee...
Pentru că mâine este termenul limită pentru concurs ( clik pe imagine pentru detali), şi pentru că au fost cereri de prelungire, mă supun cu bucurie acestor cereri şi prelungesc perioada în care puteţi trimite un eseu, poezie sau orice altceva, dar care să pornească de la imaginile date ( obligatoriu să se vorbească de toate cela patru imagini…poate găsiţi un fir ce le leagă, o fundă roşie sau albă ), până pe 30 Mai.
Vasile Andreica spunea...
concurez si eu:
un trandafir fu cheie de intrare
deschise lacatul incuiat tare
spre inima ta cu-adancimi de mare
si-acum las valul ei sa ma-nfioare
:)
16 mai 2010, 14:44
Simina spunea...
multumesc pentru invitatie...ma prind si eu ...
da n-am inteles unde sa postez poezia pentru concurs...aici la comentarii sau unde...ca nu vad decat poezia Inei...
16 mai 2010, 14:53
Simina, multumesc ca ai acceptat invitatia, eseul, poezia sau orice altceva, le poti posta aici la comentarii
"Petale de suflet...
Ana privea gânditoare peste umărul timpului, la anii prunciei ei. Undeva, departe, ca printr-un voal arămiu, zărea anotimpul în care se născuse. Aromele strugurilor copţi şi foşnetul frunzelor ruginii încă îi stăruiau ca amintiri vii. Şi ploile de toamnă, de asemeni, cu tot cu frigul şi noroiul de pe ghetele mereu umede, le resimţea de parcă ar fi fost aievea...
Gustul nucilor abia căzute şi mirosul de cerneală i-au colorat copilăria. Cam monoton, dar cu gust, cu miros...şi cu vise colorate.
Când se retrăgea din larma familiei, îşi găsea un locuşor sub vişin, sau în podul şurii, sau în coteţul nefolosit de mulţi ani al bunicului. Cel mai interesant i se părea că uşa acestuia avea un lacăt ruginit. Toate uşile de la casa bunicului, de la toate cele acareturi, aveau lacăte. Era o mare aventură pentru ea să caute cheile, să le găsească... Şi atât. Nu dorea să descuie nimic. Voia doar să ştie că a găsit cheia şi că poate descuia, dacă vrea.
.....
...
Învăluită în amintiri, Ana surâde şăgalnic, iar privirea-i albastră străluceşte...
Voalul timpului pare mai transparent acum. Anii tinereţii ei sunt ca nişte înflorite primăveri. Cu voioşie păşea pe cărările vieţii oprindu-se din când în când pentru a admira o floare de cicoare sau un mac din lanul de grâu. Uneori cutreiera dealurile din apropierea satului şi de acolo privea în depărtări spre nişte lumi neştiute.
Şi-n tinereţe tot singuratică rămăsese. Prefera să nu întâlnească pe nimeni. Nu ar fi ştiut ce să spună, şi, oricum, oricât s-ar fi străduit, nu ar fi făcut o impresie bună. I se părea că inimile oamenilor sunt ca uşile casei bunicului, pline de lacăte, unele noi, altele ruginite, unele mici, altele mari...Aşa că, nu se ştie de unde şi când, şi la inima Anei apăru un lacăt. Un lacăt încuiat, cu cheia aruncată în oceanul temerilor ei.
Din clipa aceea inima sângera fiindcă lacătul atârna greu, iar întreaga ei fiinţă plutea printre dureri şi vise. Privea tot ce era frumos în jur, tresărind când i se părea că unele lucruri sau fiinţe le cunoscuse într-o altă lume. Tot ce o uimea părea de neatins, de neîmbrăţişat...Se chircea de multe ori în ea însăşi regretând că a lăsat mâna aceea străină să pună lacăt pe inima ei. Se simţea ca într-o colivie. Îşi simţea limitele şi mereu era cu o aripă printre gratii...Dorea să iasă, sau să mai vină cineva acolo. Singurătatea devenise nemiloasă. Lacătul atârna tot mai greu...Nu putea decât să privească dincolo de el...
Toată durerea şi tot dorul îşi găsiseră cale de evadare prin ferestrele sufletului ei, mai ales când privea cerul. O contopire de albastru şi de străluciri făceau din ochii ei un loc de odihnă pentru oricine îndrăznea să se adâncească în ei...Dar Ana îşi ferea mereu privirea, neştiind că zâmbetul ei era calea de a ignora orice lacăt...Şi a continuat să sufere în singurătate, sângerând în inima ei gânduri, gânduri...
Iubea tot ce nu putea atinge. Mâinile inimii ei se întindeau neputincioase printre gratii...În priviri înfloreau albăstrele înrourate. Din rănile adânci ale inimii începeau să răsară trandafiri. Mireasma lor îşi căuta mireasma pereche. O trimitea dincolo de sine prin cuvinte de dor, prin poeme cu parfum de iubire.
Când a învăţat a se ruga, inima ei s-a transformat într-un singur trandafir. Prin şoaptele rugăciunii, şi-a pus inima în palme, şi petală după petală, trandafirul se dăruia minunii, minunii de a fi cunoscut taina iubirii divine.
Simţea cum Dumnezeu a luat cheia aruncată în oceanul temerilor ei, şi s-a apropiat uşor de inima ei...De dincolo de uşă zâvorul se trăgea îndărăt încet, încet...
În pragul inimii cei doi, Ana şi Domnul ei, s-au îmbrăţişat îndelung epuizaţi de atâta aşteptare...Lacrimile de dor li s-au împreunat la picioare, acolo unde lacătul se topea încet, încet...
Privind peste umărul Lui Dumnezeu, zări, urmându-L, chipuri dragi, fiinţe dorite, suflete pereche, ce aveau în căuşul palmelor trandafirii inimilor lor...Încet, dar singur, se ţesea poemul prieteniei pe totdeauna...
...
De atunci Ana desenează mereu pe ţărmul dragostei ei, inimi mari, largi cât marea, pe care pune trandafirul inimii ei...chiar dacă ştie că valul nemilos va şterge desenul, e convinsă că trandafirul va pluti pe unde de fericire..."
Lumea, înconjurată de întunericul nevederii lui Dumnezeu, va avea doar vorbe goale pentru cel ce iubeşte lumea. Lumea ştie să mintă frumos, să iubească fals....Omul lumesc aruncă cu vorbele în vânt, uneori liniştind pentru o vreme, dar rănind suflete, poate pentru veşnicie. Oare nu aceasta ne atenţionează Scriptura când spune că oamenii vor căuta să audă vorbe care să le gâdile doar urechea şi nu şi conştiinţa?
"Iubirea presupune încredere,nu-i asa?
Ce rost are să spui “te iubesc” cuiva de care nici măcar nu-ţi pasă?"
Se întreabă cineva pe bună de dreptate. Vorbele despre iubire nu trebuie să fie doar nişte vorbe aruncate-n vânt, nu doar nişte vorbe fără rost...dacă nu simţim că iubim, dacă ştim că nu putem iubi, să nu vorbim de iubire, ar fi un pas important în a da valoare vorbelor noastre.
Să nu creem iluzii deşarte, să nu ne amăgim semenii, să nu distrugem visele altora, cu vorbe goale, pentru că "iubirea presupune încredre, nu-i aşa?"
Să nu ne urmărim doar interesele noastre, ele sunt schimbatoare, să ne preocupăm întâi de toate de sufletul nostru...de multe ori inima ne este zăvorâtă de un lacăt greu, de propria noastră fire, iar cheia, cheia, oare unde este cheia?
Să o căutăm în adâncul inimi noastre, în adâncul sufletului, în adâncul gândului şi o vom găsi, de noi depinde totul, lacătul este de partea noastră a uşi, iar Domnul Iisus stă de partea cealaltă aşteptând cu răbdare să ne fie oaspete.
Haideţi să deschidem uşa inimii şi să spunem semenilor noştri: “Iată mi-am lărgit inima pentru voi... vă iubesc din adâncul inimii! Dacă vreodată iubirea mea vă va răni, nu vă puneţi din nou lacăte … nu ştergeţi amintirea acestei iubiri precum sterg valurile urmele lăaste de îndrăgostişi pe nisipul mării...Sunt clipe când din neveghere cad...priviţi la iubirea mea ca la un trandafir, dacă din greşală te înţepi într-un ghimpe al lui, nu-l arunci, eşti mai atent pe viitor cu el...Să nu uiti că vă iubesc!”
Iata inca doi concurenti:
Blogger elena marin-alexe spunea...
Te-am intalnit din intamplare,dar te-ai ascuns sub lacat greu din bronz masiv si am ramas pustiu...Te-am strigat si te-am implorat sa iesi macar pentru o clipa, sa vezi inima mea care tarandu-se pe plaja fierbinte, saruta marea de dorul tau, in asteptarea ta.Trista, am hoinarit nopti intregi ca o hoata prin toate gradinile, pana am gasit cel mai frumos trandafir si ti l-am oferit sarutat de causul palmelor mele...dar tot nu ai deschis usa.
M-am asezat plangand si am adormit , asteptand poate o minune.Cand am deschis ochii am vazut mana care-mi oferea cheia usii tale, fara sa astepte ceva in schimb.Am privit mana cu mare atentie. Purta semnul cuiului ce o pironise pe cruce...
Atunci am inteles cine era cel ce ma ajutase. Era El, era DRAGOSTEA.
18 mai 2010, 05:23
Blogger adriana spunea...
In primul rand iertare ca raspund asa tarziu la invitatie; am promis ca particip si era sa pierd ocazia; daca nu vedeam astazi anuntul tau eram convinsa ca termenul este pana la sfarsitul lunii, asa cum l-ai prelungit acum.
Uite ce mi-au inspirat mie imaginile:
IUBIREA
Nu stii care este cheia fericirii?! Iti doresti sa o obtii?! Cultiva in inima ta Iubirea, intinde-ti mainile protejand-O ca pe o floare sensibila si daruieste-O tuturor...trecand la alta inima, Iubirea va deschide toate lacatele si va opri valurile marii pentru a nu distruge inimile care nu au cunoscut-O decat foarte putin sau inca nu au intalnit-O.
18 mai 2010, 13:09
Andreea spunea...
Pentru ca iubirea care dainuie e cea cereasca, pentru ca viata noastra a fost rascumparata de dragostea lui Dumnezeu, mi-am permis sa includ cele patru imagini intr-o poezie cu caracter religios :
Inimă de piatră
Doamne, inima mea era o piatră murdărită,
Călcată în picioare de-orice trecător,
Dar nu-i păsa, credea că nu-i iubită
Şi ura o torcea neîncetat pe-al ei fuior...
Şi-a pus un lacăt uşii de iubire
Şi nimeni nu putea să o deschidă-n încercări,
Vorbea cu sine despre răutate şi-amorţire,
Şi adormea cuprinsă de amare ezitări...
În noapte de mergeai păşind uşor,
Şi de treceai întâmplător pe-ngustele cărări,
Găseai o inima sculptată-n piatră, de topor,
Şi dimineaţa o găseai privind în zări...
Aşa până în ziua când un Trecător
Se-opri uimit ca să privească-această piatră,
În forma ei vedea ceva năucitor
Şi-o ridică ştergând-o şi făcând din ea piatră curată...
Apoi, întrebător, văzu că are-o uşă încuiată,
Că lacătul era aproape ruginit,
Cu mâna tremurândă scose-ndată
O cheie veche, lucru ce părea nefolosit...
Şi Trecătorul nostru introduse cheia
În lacătul demult de însăşi inimă-ncuiat,
Roti de două ori şi iată că în clipa-aceea
Comoară preţuită înăuntru a aflat...
Iubirea a pătruns ca razele de soare
Şi-n mâna Trecătorului o viaţă s-a născut din nou
Din piatra veche, prăfuită şi călcată în picioare
Ieşi un trandafir curat cu zâmbet de erou...
O, minunată viaţă! Cântec ! Fericire !
Fii lăudat, o, Doamne, pentru iubirea Ta !
Tu, Trecător pe drumul ce duce-n prăbuşire
Văzut-ai că exist şi m-ai iubit aşa...
Deşi uitasem să trăiesc după cum Tu doreai,
Deşi Te supărasem de atâtea ori,
Mi-ai amintit că sus, pe Golgota, mureai
Şi pentru inima de piatră rătăcită-n zori...
Cu valu-Ţi de iubire ai venit spre mine
Ca valul mării evadat din închisoarea rece,
Şi-ai şters conturul inimii din piatră, scris de mâini străine
Aşa cum peste firele nisipului şi apa trece...
Acolo Tu plantat-ai trandafirul vieţii
Şi l-ai udat cu lacrimi coborâte dintre stele
Ai dat pietrei speranţă-n zorii dimineţii,
M-ai ridicat din nou şi data-mi-ai putere...
.
Ioan stia ca traumatismele sufletesti sunt iremediabile.Ceea ce s-a pierdut nu mai poate fi recuperat.Dupa ce sufletul omului a trecut prin infern nimic nu mai poate fi ca inainte. O constiinta traumatizata de ingrozitoare amintiri si incapabila sa se elibereze de ele,incapabila de uitare si,totusi,dornica sa-si redobandeasca seninatatea,asta vedea Ioan privind poza Mariei. Femeia traia drama inadaptarii la aceasta lume si alerga neobosita osciland intre real si ideal,dorind sa transgreseze limitele.Viseaza sa atinga adevarurile ascunse ce se afla dincolo de asta lume si se simte captiva in propriu corp.Viata Mariei i se deruleaza prin fata ochilor lui Ioan.Patrunde in interiorul sufletului acelei femei si vede ca existenta i se pare un vis searbad ,fara sens, iar nimicniciile lumii pamantene o lasa rece.
In ea exista o sete de cunoastere asemanatoare lui Faust,eroul lui Goethe. A devorat o multime de carti cautand adevarul,dar nu l-a gasit. Adevarul este incuiat cu un lacat urias. Maria alearga pe plajele nisipoase ale timpului desenand inimi si trandafiri sperand ca intr-o zi o sa gaseasca cheia care o va duce la adevar. E constienta ca adevarul o va duce spre libertate, doar ca drumul este greu, plin de obstacole la orice pas.
Se plimba prin miturile, legendele, istoria si religiile lumii cautandu-l .
Cu ochii obositi priveste cerul tinand in palme un trandafir rosu si printre lacrimi sopteste :" Unde este adevarul? Unde esti Doamne?"
Carmen, aici concusrul s-a incheiat :) promit unul cat de curand, tine aproape. Multumesc de participare, imi place povestioara
Trimiteți un comentariu