„Căci cine dinte oameni ştie cele ale omului, decât duhul omului care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. Iar noi nu am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu”
(I Cor 2, 10-12).
Un lucru foarte important pe care îl aduce în discuţie Sf. Pavel este cel legat de modul cum se trasmite revelaţia dumnezeiască, de modul cum Dumnezeu descoperă omului planurile Sale. Dacă Dumnezeu este cel care descoperă planurile Sale şi omul este cel care se bucură de această descoperire, Duhul Sfânt este cel care mijloceşte între om şi Dumnezeu. „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu”(I Cor, 2, 10). Este de fapt impropriu să spunem că Duhul Sfânt mijloceşte vreun fel de cunoaştere de vreme ce ştim că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat.
Aroganţa duhului omenesc exprimat în strădania firească de a cunoaşte, s-a strecurat în chip idolatru în Biserica din Corint. „Duhul lumii” adică înţelepciunea omenească nu numai că nu ar fi avut de unde să stie cele pe care nici îngerii din ceruri nu le cunoşteau (Cf Ef 3, 10), dar acesta s-a arătat a fi o piedică în calea acestei descoperiri.”Atât de mare şi adâncă a fost taina lui Hristos, şi atât de mult era ascunsă de noi, oamenii, încât nici nu am fi putut să-l aflăm de la altul, dacă nu ne-ar fi învăţat Duhul Sfânt, care fiind deofiinţă cu Dumnezeu – Părintele, ştie chiar şi adâncurile, adică iconomiile şi tainele lui Dumnezeu cele prea adânci şi ascunse”
Valoarea celor descoperite de Duhul Sfânt este desăvârşită pentru că cunoaşterea Sa este desăvârşită, ca una ce nu se face de la distanţă, ci prin comuniunea directă cu Dumnezeu. Când cel care face descoperirea se foloseşte de un instrument (cum ar fi cuvântul) pentru a transmite conţinutul revelaţiei, atunci cel care se bucură de aceasta ar beneficia de o cunoaştere relativă, ba chiar deficitară. Or, Sf Pavel ne spune că el a primit descoperirea dumnezeiască nu într-un mod mijlocit, ci direct de la Duhul Sfânt : „Iar noi nu am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu” (I Cor 2, 12).
Aşa cum cele ale omului sunt cunoscute de duhul lui tot aşa cele ale lui Dumnezeu sunt cunoscute desăvârşit de Duhul Său. Dar Duhul Sfânt cercetează nu numai adâncurile lui Dumnezeu, El cercetează ”inimile şi rărunchii” tuturor oamenilor (Ps 7, 9), adică cunoaşte toate tainele şi abisurile omeneşti ( Ps 16, 3; Ioan 2, 25; Luca 16, 15; I Ioan 3, 20). Din acest motiv, cunoaşterea în omul duhovnicesc nu este mijlocită, de vreme ce Duhul Sfânt şi-a făcut locaş şi lucrează în el. „Apostolul Pavel insistă asupra faptului că nu există nici un intermediar între Dumnezeu şi om, cei doi întâlnindu-se datorită Duhului lui Dumnezeu înăuntru omului”
În Epistola către Galateni Sf Ap Pavel spune: „Dumnezeu a trimis pe Duhul Fiului Său în inimile noastre care strigă: Ava, Părinte!” (Gal 4, 6; cf. Rom 8, 15). Omul duhovnicesc îşi uneşte glasul său cu glasul Duhului care s-a sălăşluit în el de la Botez. „Duhul Sfânt strigă în noi în sensul că noi înşine, plini de harul Duhului Sfânt care locuieşte în noi (Rom 8, 9) vorbim cu glasul Duhului...Rugăciunea pe care o recită Duhul depăşeşte capacitatea naturală a omului. Duhul îl face părtaş pe credincios la rugăciunea Fiului şi îl inspiră să o rostească în însăşi forma folosită de Mântuitorul: Ava, Părinte!” .
Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu descoperă voia sa omului duhovnicesc, iar omul duhovnicesc prin Duhul Sfânt se roagă. Aşadar, fără Duhul Sfânt nu există comuniune reală cu Dumnezeu.
Dar cunoaşterea personală „prin Duhul” nu numai că nu exclude calea predaniei şi a tradiţiei, ci dimpotrivă ele coexistă în cea mai fericită armonie. De aceea truda omului duhovnicesc de a dobândi Duhul va fi dublată cu truda lui a cunoaşte „dreptarul cuvintelor sănătoase” (II Tim 1, 13) care se păstrează în Biserică tot „cu ajutorul Duhului Sfânt” (II Tim 1, 14).
Totdeauna ispiraţia trebuie să fie în armonie cu tradiţia, cele două moduri se vor confirma reciproc, lucru pe care l-a făcut şi Sf. Ap. Pavel. El a propovăduit nu numai ce a primit de la Duhul Sfânt, ci şi ceea ce a primit pe calea tradiţiei, de la ceilalţi Apostoli (Gal. 2, 2 ; I Cor 15, 3). „Revelaţia nu exclude tradiţia ca sursă a cunoştinţelor creştine, ale Apostolului neamurilor” . Cele cunoscute pe cale naturală pot să explice, să limpezească şi să desfăşoare în înţelesuri lumina harului pe care o străluceşte Duhul în viaţa omului.
De asemenea rugăciunea „în duh şi adevăr” nu exclude folosirea rugăciunilor recunoscute unanim. Sf Pavel foloseşte rugăciunile consacrate (Fapte 16, 25), Însuşi Mântuitorul îi învaţă pe ucenici să se roage într-o versiune exactă (Mat 6, 9 – 13); şi chiar ucenicii cer aceasta (Luca 11, 1). Iar rugăciunea „în duh şi în adevăr” a primilor creştini era puternic străbătută de cunoaşterea psalmilor (Fapte 4, 24 - 30).
Aşa cum cuvântul omului duhovnicesc capătă demnitate şi autoritate prin cuvintele descoperirii dumnezeieşti tot aşa rugăciunea sa capătă putere nu numai prin Duhul Sfânt care sălăşluieşte în el, ci şi de la rugăciunile stăbătute de viaţă pe care le-au rostit cei cu viaţă sfântă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu