luni, 12 aprilie 2010

Cele nouă invitaţii la fericirea lui Hristos...


Fericirea are un singur Nume: Iisus Hristos. Poate necunoscut sau neînţeles de către prea mulţi dintre noi. Un Nume pe care sfinţii l-au catalogat a fi... drag, scump, dulce etc.

Este fericirea în sine, aşa cum nu a fost şi nu va mai putea fi vreodată. Este tot ceea ce îşi poate dori omul. Mai mult nimeni nu poate cere şi absolut nimeni nu poate primi. Este TOT!

Dacă inima omenească este însetată de veşnicie, atunci El este veşnicia. Dacă este înfometată de Adevăr, atunci Hristos este Adevărul cel mai curat şi mai pur. Dacă sufletul suspină după lumină, atunci la El va găsi Lumina cea care îl va îmbrăţişa şi îl va mângâia o veşnicie.

Şi dacă, pur şi simplu, omul vrea doar să fie fericit, atunci nu are decât să-l ceară lui Hristos să Se apropie, să vină, să-l primească şi să-i ofere în dar tot ceea ce de la începutul veacurilor a pregătit pentru el.

Fără să-i ceară ceva în schimb, căci omul este nevolnic şi mult prea neputincios. Fără să-l tragă la răspundere pentru ce a făcut până să-l întâlnească, căci fiinţa omului este atât de mult îmbibată de păcate încât adeseori nici el nu ştie ce mai este bun şi ce mai este rău în el...

Omul vrea să fie fericit. Chiar şi când aleargă în direcţia opusă lui Hristos, de fapt tot pe el ÎI caută. Tot pe El îl strigă şi tot de El îi este dor. Fericirea este sensul vieţii lui. O clipă de durere şi o măsură de neaşteptată suferinţă îl întunecă, îl dezamăgesc şi fac vecin cu neantul. Dacă omul urăşte ceva p lumea aceasta, atunci doar suferinţa proprie o urăşte Inima lui e făcută să se umple cu bucurie şi cu lumină. Este ca o cămară în care trebuie să între Hristos. Şi, în acel moment, inima gustă Fericirea şi nu mai caută nimic.

Nu mai vrea nimic. Nu o mai interesează nimic din ceea ce o interesa până atunci. Este fericită. Iubeşte şi este iubită. Are cerul în ea şi uită pământul. Are raiul în ea şi uită păcatul. Are pe Hristos cu sine şi se uită pe sine...

Oare câţi ne dăm seama că sufletul nostru este ca un copil care scânceşte şi suspină molcom după ceva sau, mai bine zis, după Cineva? Zi şi noapte. Vrea mereu ceva şi nu este niciodată mulţumit. Vrea mângâierea lui, dar noi nu ştim cum să i-o dăm. Vrea o bucurie aparte, pe care noi o căutăm în lume şi tot nu o găsim. Iar sufletul rămâne trist uneori o viaţă întreagă. Unii, poate că cei mai mulţi, o luăm pe drumuri greşite. E drept că scrie pe ele fericire, dar nu este ceea ce vrea sufletul nostru. El vrea pe Hristos. Iubirea şi iertarea Lui. Nu-L cunoaşte, dar îl bănuieşte. Iar noi îi dăm altceva. Mereu altceva. EI plânge un timp şi apoi amorţeşte. Tace şi uită că mai există. Pentru că noi îi dăm doar fericirea care bucură trupul... Ii dăm o hrană mincinoasă, care nu-l satură şi nu-l bucură...

Plăcerea trupească nu dă nimic sufletului. Noi credem că dă şi ne aruncăm în tot mai multă plăcere a trupului. Oricare ar fi aceasta: desfrâu, alcoolism sau pur şi simplu body-building. Trupul devine de acum copilaşul care scânceşte şi suspină după tot mai multă fericire şi tot mai multă mângâiere. Iar sufletul se vede uitat. Iar dacă el nu îl are pe Hristos, nu mai vrea nimic. Tace şi uită. Se ascunde în noi şi se pierde în gândurile noastre. Nu ne reproşează nimic. Nu ne supără cu nimic. Aşteaptă doar o clipă de „neatenţie" a noastră şi mai scânceşte din când în când. Cu o lacrimă ce curge în inimă şi se revarsă pe ochii lui Hristos. Dar noi nu ne amintim de el. Am uitat cum plânge sufletul nostru. Şi credem că tot trupul este cel care a plâns. Şi o luăm de la capăt.

Ne hrănim cu nefericire un timp, o viaţă, deşi Fericirea este mereu în umbra noastră, mereu gata să intre în noi, să ne invadeze cu lumină şi cu adevăr. Hristos este singurul Care ştie cum se creşte, cum se mângâie, cum se hrăneşte şi cum se bucură un suflet. Este Tată şi Mamă în acelaşi timp. Are pentru noi bucurii pe care nici nu le bănuim. Este Cel ce ne dă sens şi mântuire. Trebuie doar să vrem. Cu dina­dinsul. Aşa cum un copilaş, atunci când îşi vede mama, nu se mai uită la nimic şi la nimeni doar ca să ajungă în braţele ei. Nu contează că se împiedică şi că nu ştie să meargă. Căci ştie instinctiv că acolo este hrana şi mângâierea lui. Acolo îi va fi cald şi bine. Şi oricât s-ar fi jucat, oricât ar fi alergat, tot de braţele materne îi este dor. Aşa şi sufletul... vrea la Hristos! Instinctul spiritual îi spune clipă de clipă că acolo este locul lui.

Hristos nu este un mit. Nu este o idee. Şi nu este un simplu om ce a trăit acum două milenii şi care ne-a învăţat să fim mai buni sau, din contra, cum zic unii, să trăim în patimi care ne umplu de neputinţe. El este Fiul lui Dumnezeu. Este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Este Persoana care poartă în Sine toată Fericirea, toată Lumina şi toată Bucuria unei veşnicii. De dinainte de om şi o veşnicie după el. Este Cel ce S-a apropiat de om ca să Se dăruiască pe Sine. Este exact ceea ce îi trebuie omului. Însă cum acesta, poate că prea des, rătăceşte spre fericiri inexistente, El a spus şi continuă să-i spună omului ce este Fericirea. Din respect şi din iubire faţă de el nu-l bruschează, nu-l trage de mânecă şi nu-l leagă de Sine. Doar aruncă raze de iubire peste ochii sufletului nostru şi ne invită să fim liberi. Să accep­tăm că în afară de El nu avem nici măcar o şansă să fim fericiţi. Veşnic fericiţi! Aşa cum şi El este! Ne roagă să ne uităm o clipă în ochii Lui şi tot o clipă să uităm de noi înşine şi de ceea ce am considerat a fi fericire.

Ne invită să gustăm din iubirea Lui. O invitaţie tăcută şi uşoară. O invitaţie pe care scrie exact numele fiecăruia dintre noi. Nu se mânie dacă n-o deschidem şi nu ne condamnă dacă primim „invita­ţiile" altora, fără nume şi fără expeditor. Ne invită să uităm măcar o clipă din viaţa noastră de ceea ce ne bucura până atunci şi să îl luăm în serios. Să vrem a asculta scâncetul sufletului propriu şi să ne întoar­cem de acolo de unde am plecat.

Pentru a nu avea pricină de rătăcire, Hristos ne-a spus absolut tot despre fericire.

N-a ascuns nimic. Nu a păstrat nimic pentru Sine. Cel ce avea să meargă pe Cruce tocmai pentru ca omul să poată să fie fericit i-a arătat omului unde stă fericirea. Nu l-a amăgit cu vorbe mari şi a căutat să nu idealizeze A spus totul brut. Realitatea care, deşi doare şi provoacă, este aşa numai pentru că omul se încăpăţânează să caute altă fericire. Nu aşa cum Hristos vrea, ci după cum el vrea. Omul se minte, în timp ce Domnul nu ne poate minţi. Şi continuă să repete până la sfârşitul veacurilor cele 9 fericiri. Cele 9 modalităţi de a gusta fericirea lui Hristos.

Nu există alte posibilităţi şi nici alte drumuri nu duc la El. Omul tot vrea să ocolească şi s-o ia pe scurtătură. Dar Hristos nu poate oferi mai mult decât a oferit deja. Nu Se poate anula pe Sine doar pentru că omul vrea mereu o zecea fericire: cea carnală, a trupului! Hristos n-a cunoscut-o şi nu o poate accepta şi nici înţelege. Trupul Lui a fost pe Cruce şi acum este în altarele bisericilor. Nu provocator de plăcere, ci ca şi un Leac, un Medicament care să ne întărească măcar pe unul din cele nouă drumuri spre Fericire.


Monahul Paulin Lecca
- Invitaţii la libertate -


2 comentarii:

Mariana spunea...

Iată cum îşi încheie monahul frumosul cuvânt despre cele nouă fericiri:

,,Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri

Atat ne poate oferi Domnul: cerurile si pe Sine insusi! Pentru ca la El, acolo, gasim iubirea, mila, imbratisarea de care avem atata nevoie. Restul nu mai conteaza. Viata este o clipa inaintea intrarii in vesnicie. O incercare de a afla fericirea. Unii esueaza, altii gusta inca de aici fericirea. Prigoniti, cu lacrimi in ochi sau in suflet, insetati si infometati sufleteste, ocarati... insusiri ale lui Hristos Cel printre oameni si ale crestinilor Lui. Insa numai Iubirea conteaza! Totul este de la Hristos si pentru El. Daca il vom fi iubit fie si numai o secunda in viata noastra, atunci vom fi inteles de ce a rostit aceste Fericiri atat de... triste! O clipa de am iubit dreptatea si Adevarul, ne va fi de ajuns ca sa alegem drumul cel aspru al mantuirii. Nimic nu ne poate opri. Sfintii, absolut nici unul dintre ei, in timp ce erau torturati si scrijeliti, nu s-au plans de durere. Pentru ca Hristos mai avea ceva pentru ei: puterea de a rabda pana la capat si taria de a ierta pana la capat. Nu au masurat ura lumii si nici mila lui Dumnezeu. Are Cine sa faca aceasta. Doar au inteles bine ca prigoana este semnul cel bun al drumului spre Hristos. Si au fost fericiti. Sunt si acum fericiti! Totul depinde de noi... doar sa dorim a fi cu adevarat fericiti!"

ana spunea...

Am selectat un fragment care m-a redus la tăcere...
,,Nu mai vrea nimic. Nu o mai interesează nimic din ceea ce o interesa până atunci. Este fericită. Iubeşte şi este iubită. Are cerul în ea şi uită pământul. Are raiul în ea şi uită păcatul. Are pe Hristos cu sine şi se uită pe sine...

Oare câţi ne dăm seama că sufletul nostru este ca un copil care scânceşte şi suspină molcom după ceva sau, mai bine zis, după Cineva? Zi şi noapte. Vrea mereu ceva şi nu este niciodată mulţumit. Vrea mângâierea lui, dar noi nu ştim cum să i-o dăm. Vrea o bucurie aparte, pe care noi o căutăm în lume şi tot nu o găsim. Iar sufletul rămâne trist uneori o viaţă întreagă. Unii, poate că cei mai mulţi, o luăm pe drumuri greşite. E drept că scrie pe ele fericire, dar nu este ceea ce vrea sufletul nostru. El vrea pe Hristos. Iubirea şi iertarea Lui. Nu-L cunoaşte, dar îl bănuieşte. Iar noi îi dăm altceva. Mereu altceva. EI plânge un timp şi apoi amorţeşte. Tace şi uită că mai există."

Ai o călăuzire specială în a selecta articole cu totul deosebite. Mesajul lor îţi străpung inima apoi ţi-o mângâie...
Mulţumesc! Plec de aici cu o nouă binecuvântare numită lumină, alin, vindecare, Hristos...