Am ajuns mai nesimţiţi decât pietrele

Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur

Vai de noi creştinii de astăzi! Sfinţii Părinţi spun că datorită vieţuirii timp îndelungat în păcat, omul a ajuns la orbirea minţii şi la nesimţirea (împietrirea) inimii. Deci chipul lui Dumnezeu din om s-a pierdut, omul rămânând un simplu animal (care chiar seamănă cu isteaţa maimuţă).

Altfel spus, omul a murit! Acel om făcut după chipul lui Dumnezeu, care avea poziţie verticală - şi morală nu numai fizică, pentru că Domnul zice tuturor necredincioşilor: "V-am spus deci vouă că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că Eu sunt veţi muri în păcatele voastre" (Ioan 8, 24).

Nu este de mirare, în starea aceasta de moarte a sufletului, că vedem bisericile pline de oameni care cască gura pe pereţi admirând, cât ţine slujba, picturile, predica preotului, cântatul stranei, etc., uitând de mustrarea Domnului prin proorocul Isaia: „Poporul acesta se apropie de mine cu buzele dar cu inima lui e departe de mine. Zadarnic Mă cinstesc învăţând porunci care sunt omeneşti".

Când un bătrân a fost întrebat de un ucenic: „Părinte spune-mi un cuvânt cum să mă mântuiesc", el i-a răspuns: „Fiule, toţi ştim cum să ne mântuim, dar nu vrem să ne mântuim!".

Deoarece am ajuns mai nesimţiţi decât pietrele, în faţa lui Dumnezeu, trebuie să o luăm de la capăt, de la zero; trebuie să ne impunem - chiar dacă nu ne face plăcere - un program duhovnicesc zilnic, foarte riguros, care să cuprindă rugăciuni, metanii, citirea zilnică a Sfintei Scripturi, a Vieţilor Sfinţilor, insistând până ce Dumnezeu ne va deschide mintea şi, mai ales, inima, ca astfel să ne întoarcem la viaţă.

Astfel inima va învăţa să iubească ceea ce trebuie, nu ceea ce vrea. „De aceea rătăciţi, fiindcă nu ştiţi Scripturile şi puterea lui Dumnezeu", a spus Domnul fariseilor şi saducheilor, din toate timpurile şi mai ales celor de astăzi. Noi ne-am învăţat să dăm vina pe cei din vechime - contemporani Mântuitorului - dar nu vedem uriaşa răutate de acum, adică a noastră a celor care ne numim creştini.

Mă gândesc la o pericopă care nu se citează decât foarte rar prin predici: „Şi inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una, şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi, cu mare putere, Apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi care aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute şi-l puneau la picioarele Apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă" (Fapte 4, 32-35).

Aşa a fost Biserica întemeiată de Hristos, având ca temelie dragostea: „Întru aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea DRAGOSTE unii către alţii".

Oare de ce au renunţat creştinii la acest mod de viaţă? Pentru ce s-au lepădat de Hristos cu fapta? În locul acestui mod de viaţă s-au instalat astăzi abuzul şi nesimţirea, datorită iubirii de arginţi, de desfătări şi nu în ultimul rând a unei mari mândrii. Unii îşi fac vile luxoase, ori se plimbă prin străinătăţi, în timp ce alţii nu au cu ce-şi plăti medicamentele şi întreţinerea la bloc şi nici chiar pâinea cea de toate zilele. Dar toţi ne numim fraţi, creştini sau iubiţi credincioşi.

Această mare făţărnicie este fiica apostaziei, chiar dacă ne ascundem după deget. Interesant este şi faptul că mulţi dintre noi, când suntem puşi într-o funcţie ne şi credem stăpâni - şi ne comportăm ca atare persecutând, dispreţuind şi nedreptăţind pe aproapele, ca să se vadă că suntem şefi - sfidând astfel, pe Stăpânul Cel adevărat, care ne porunceşte că cel ce vrea să fie stăpân este dator să fie slugă tuturor.

Acestora le vorbeşte Sfântul Arhidiacon Ştefan, când spune: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt; precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum" (Fapte 7, 51-52).

Dar mai ales le va vorbi Judecătorul Cel Drept pentru veşnicie: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat".

Iar când vom răspunde că nu L-au văzut nici flămând, nici gol, nici însetat, nici bolnav şi nici în temniţă zăcând fără a-L cerceta Domnul ne va răspunde cu cuvintele: „Adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici nici Mie nu Mi-aţi făcut" (Matei 24, 41-45).

Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr este foarte actuală şi strict legată de temă, de nesimţire. Prăpastia cea mare s-a săpat, prăpastie creată de nesimţirea bogatului, care îi cere tot lui Lazăr cel năcăjit, să-l slujească chiar şi în iad. „Părinte Avraame - îi spune acela - fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr ca să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie".

Însă Avraam îi răspunde. „Fiule adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi de asemenea Lazăr pe cele rele; iar acum el se mângâie iar tu te chinuieşti. Şi peste toate între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei ce voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi" (Matei 16, 24-26).

În toată viaţa lui pământească bogatul a ţinut această distanţă sau prăpastie între el şi săracul Lazăr. Nu s-a apropiat sufleteşte de el niciodată, întărind astfel acea prăpastie. Aşadar nici după moartea trupului nu se poate schimba nimic, rămâne pentru veşnicie acea prăpastie.

Prof. I. C. GHEORGHIŢĂ

sursa: Ziarul "Toaca", Nr. 6, iunie 2009

EU SUNT AL LUI PAVEL, IAR EU SUNT AL LUI APOLO...

„Fiecare dintre viu zice:
Eu sunt al lui Pavel ,
iar eu sunt al lui Apolo,
iar eu sunt al lui Chefa,
iar eu sut al lui Hristos”
(I Cor 1, 12)

Problema unităţii care a apărut în Biserica din Corint se pare că este cea mai importantă de aceea Sfântul Apostol Pavel scrie despre ea mai înainte de toate celelalte şi-i oferă cel mai mult spaţiu (I Cor. 1, 10- 4, 21). Sfântul Pavel nu evită să spună direct care era problema: între corinteni erau certuri şi dezbinări. De la „Casa Hloei” – probabil o familie de comercinţi din Corint- Sf Pavel află că Biserica din acest oraş s-a împărţit în mai multe grupuri în funcţie de simpatiile pe care creştinii le nutreau faţă de unii misinari care au contribuit în vreun fel la înfiinţarea acestei comunităţi.

Unii spun că fac parte din gruparea lui Pavel, însă el nu le dă dreptate cu toate că el s-a ostenit un an şi şase luni pentru înfiinţarea acestei Biserici (cf Fapte 18, 11). Sfântul Pavel le spune că nu au nici un motiv să se grupeze după simpatii omeneşti în jurul persoanei sale. Primul argument este acela că el nu a botezat decât foarte puţini dintre corinteni (vv 14-16), prin urmare ei nu se puteau constitui într-o grupare sub pretextul că au fost botezaţi de Pavel. Deci prima motivaţie pică.

Al doilea argument desfiinţează poate cea mai puternică motivaţie şi anume aceea a superiorităţii în ceea ce priveşte „înţelepciunea cuvântului”. Dacă sunt creştini în Corint care s-au grupat în jurul lui Pavel pe motiv că este mai înţelept în eleganţa exprimării, în arta retorică, aceştia trebuie să afle că Pavel a renunţat în mod deliberat la aceasta. El o spune răspicat că Hristos l-a trimis să binevestească „dar nu cu înţelepciunea cuvântului ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos” (1, 17). Sf. Pavel va arata în alt loc al epistolei (4, 15) că el nu este oratorul Bisericii din Corint, nici nu a vrut să stârnească admiraţia prin calităţi exterioare. El, mult mai mult decât atât, este părintele lor duhovnicesc care i-a născut pentru împărăţia lui Dumnezeu (cf 4, 15).
Alţii spun că sunt ai lui Apolo. El era un iudeu din Alexandria (Fapte 18, 24-28 ) şi a sosit la Corint în urma lui Pavel. Sf. Pavel este preocupat în continuare de „înţelepciunea cuvântului” provocare legată mai mult de gruparea din jurul lui Apolo cunoscut din Fatele Apostolilor ca „alexandrin de neam, bărbat iscusit la cuvânt, puternic fiind în Scripturi” (Fapte 18, 24). Dovada că gruparea lui Apolo constituia cea mai puternică provocare pentru Pavel şi cea mai puternică ameninţare pentru Biserică este amintirea insistentă a numelui său pe cuprinsul epistolei”( I Cor 3, 4; 3, 5; 3, 6; 4, 6 )

Venind în Corint Apolo impresionase prin cultura şi elocvenţa sa. Prezenţa şi activitatea sa o oferit unora posibilitatea de a se întoarce la „iubirea de înţelepciune”. Iar riscul era acela de a se amesteca în mintea partizanilor lui Apolo, puterea evangheliei cu arta retorică şi creştinismul cu cultura clasică a păgânismului. În primul caz accentul pică pe puterea izbăvitoare a jertfei pe de Golgota, în al doilea caz accentul pica pe „înţelepciunea acestui veac” (2, 6; 1, 19; 1, 20, 2, 1; 2, 5; 3,19). Or, între Cruce şi această înţelepciune nu numai că nu se poate pune semnul egal dar este o tensiune foarte mare. În continuare Sf. Ap. Pavel va arăta cât de şubredă şi neputincioasă este această înţelepciune în a-l mântui pe om.

Deşi Sfântul Pavel L-a „zugrăvit” pe Iisus Hristos în inima corintenilor, acum ei îşi dispută şi îşi afirmă dependenţa faţă de oameni. Cu toate că în Biserică „cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” trebuie „să se învrednicească de o îndoită cinste” (I Tim 5, 17), Biserica este întemeiată pe jertfa Mântuitorului. Oricât de mult ar contribui misionarii creştini la sporirea credinţei ei nu sunt mai mult decât „slujitori ai cuvântului” şi „iconemi ai tainelor lui Hristos”. De aceea şi Sf Pavel vrând să îndrepte o înţelegere greşită spune: ”Dar ce este Apolo? Şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut voi...Eu am sădit, Apolo a udat iar Dumnezeu a făcut să crească” (3, 5-6). Biserica se dezbină atunci când admiraţia îndreptă spre misionarii creştini nu este făcută prin Hristos şi în Hristos. Izvorul darurilor pe care le aveau Apostolii este Duhul Sfânt (12, 8 ş.u.) şi rostul lor este infiriparea şi creşterea credinţei. Harismele pe care le dă Dumnezeu cuiva sunt ale comunităţi întregi, iar cel care le primeşte este slujitor al lui Dumnezeu pentru credincioşi.

Partizanii lui Apolo exaltau frumuseţea cuvântului său şi neglijau puterea crucii şi dragostea creştină. Nu iterează şi astăzi acelaşi drum cei care vorbesc despre exclusivitatea cuvântului şi neglijează puterea Jertfei Mântuitorului care se dăruieşte prin Sf. Taine? Şi nu se fărâmiţează unitatea frăţească şi din această pricină? „Cuvântul rostit în numele lui Hristos nu este şi el ales şi organizat de om? Se mărgineşte vreo predică la repetarea cuvintelor Domnului din Scriptură? Şi avem dovezi nenumărate că această comunicare a Domnului prin cuvânt a fost mai expusă decât toate celelalte comunicări celor mai subiective interpretări umane, contribuind enorm acolo unde n-a fost întrebuinţat decât el, la fărâmiţarea unităţii credinţei. Numai unde cuvântul a fost asociat cu Tainele şi cu cinstirea icoanelor s-a păstrat unitatea credinţei, acestea fiind prin identitatea lor în toate timpurile, frânele care au ţinut cuvântul în matca Tradiţiei pornită de la Apostoli”

Vasilică Nica

„Cine se roagă pentru vrăjmaşul său este neţinător de minte a răului"

Să ne păstrăm trezvia fraţilor şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ne luptăm cu toată puterea împotriva atoatepăgubitoarei patimi, cea a ţinerii de minte a răului şi să ne izbăvim de sub stăpânirea ei. Se întâmplă aşa, că iscându-se tulburare sau nemulţumire printre fraţi, fratele îi face închinăciune fratelui, dar o face cuprins de mâhnire şi nutrind gânduri neprieteneşti faţă de el.

Să nu considerăm asemenea resentimente fără importanţă, ci să le stârpim cât mai repede, fiindcă tocmai acestea duc la ţinerea de minte a răului. Se cere o atenţie deosebită ca acest simţământ să nu se prăsea în noi şi să ne ducă la pieire. Căutaţi patimile cât timp sunt tinere, înainte de a prinde rădăcini în noi şi de a se întări, şi de a ne lua în stăpânire cu de-a sila. Ajunşi la o asemenea situaţie vom suferi mult până le vom stârpi. Una este să smulgi din rădăcină un fir de iarbă şi alta un copac.

Poţi întoarce răul cu rău, nu numai cu fapta, ci şi cu vorba, şi cu faţa. Unul gândeşte despre sine că nu plăteşte răului cu rău, prin faptă. De fapt însă îl plăteşte prin cuvânt sau prin expresia feţei, ia un asemenea chip, face o asemenea mişcare, aruncă o asemenea privire care tulbură şi îl înveninează îndată pe fratele său. în aceasta se arată întoarcerea răului cu rău. Altul caută să nu întoarcă răul cu rău nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu chipul sau cu mişcarea. Dar nutreşte în inima sa o mâhnire şi o amărăciune în privinţa fratelui, iar aceasta are caracterul ţinerii de minte a răului. Iar altul nu ţine nici un fel de mâhnire în inima sa, în privinţa fratelui. Dar auzind că cineva l-a jignit pe acela, sau l-a certat, sau că a fost umilit nu va înceta să se bucure. Şi în chipul acesta se plăteşte răul cu rău, în taina inimii.

Altul nu ţine răutate în inimă şi nu se bucură când află de cutare că a fost ofensat şi umilit; ba chiar îl compătimeşte când i se întâmplă aşa ceva, dar nu se bucură nici de succesele lui; ba chiar se întristează când aude că a fost lăudat sau că şi-a găsit un echilibru. Şi aceasta este o altă formă de ţinere de minte a răului, mai uşoară decât cele despre care am vorbit mai înainte, dar cu consecinţe asemănătoare. Vedeţi cât de felurite pot fi dispoziţiile sufletului! Fiecare dintre noi trebuie să se laude cu succesele fratelui, să conlucreze, după puteri cu acesta, să facă tot ce atârnă de el pentru liniştirea şi în folosul fratelui.

„Prin ce mijloace poate fi vindecată ţinerea de minte a răului? Rugăndu-te, din toată inima, pentru cel ce ţi-a făcut rău, cu cuvintele: «Doamne! Ajută-mă să mă rog pentru fratele meu şi înduplecă pe fratele meu, ca să se poată ruga pentru mine». In acest fel, cel bolnav de ţinerea de minte a răului, mai întâi se roagă pentru fratele său, ceea ce este un semn de milă şi de dragoste, iar în al doilea rând se smereşte în faţa fratelui, cerându-şi sieşi ajutor prin rugăciunile aceluia. Acolo unde se află mila, dragostea şi smerenia putea-va oare odrăsli mânia, ţinerea de minte a răului sau altă patimă?

Adevărat a zis Ava Zosima: ,Dacă diavolul i-ar chema în ajutor pe toţi demonii săi şi i-ar pune să facă uz de toate vicleşugurile răutăţii sale, intenţia sa n-ar putea fi spulberată decât cu smerenia în lucrarea poruncilor lui Hristos'.

Iar un alt bătrân a spus: „Cine se roagă pentru vrăjmaşul său este neţinător de minte a răului". Pătrunzând temeinic în sensul acestor cuvinte, îndepliniţi-le cu fapta! Vă spun adevărat, că dacă vă vor lipsi faptele, nu veţi putea căpăta învăţătură doar din auzirea unor cuvinte. Oare, cineva care vrea să deprindă o măiestrie, un meşteşug, se mărgineşte la explicaţiile pe care i le oferă cuvintele? El va începe negreşit să pună în practică acea măiestrie sau acel meşteşug; la început va greşi, va lucra stricând; cu trudă şi cu răbdare necurmate, puţin câte puţin, cu ajutorul lui Dumnezeu, Care va căuta spre munca şi strădaniile sale, va deprinde bine măiestria. Iar noi, care nu ne-am apucat de treabă, vrem să învăţăm măiestria cea mai presus de toate măiestriile numai din auzite? Credeţi că este cu putinţă? Fraţilor! Până când mai avem vreme să fim grijulii cu noi înşine şi să muncim sârguincios”.

Sf. Ignatie Breanceaninov
"Sfaturile Avvei Dorotei"
Sursa: eph.md

Bâjbâiala depărtării de Dumnezeu

Ziarul "Apostolat în Ţara Făgăraşului", l-am citit şi îl citesc de fiecare dată cu plăcere, e drept online, şi pentru aceasta toate mulţumirile mele se îndreaptă spre d-na preoteasă Natalia Corlean, ce se străduieşte şi cu ajutorul lui Dumnezeu, şi reuşeşte, să ne aducă în faţa ochilor o bogată şi diversă hrană duhovnicească. Dumnezeu să-i dea putere şi pe mai departe, înmulţindu-i talantul dăruit!

Iată în continuare un articol publicat în anul 2008, multe răspunsuri a adus în viaţa mea, mi-aş dori să cred că şi în viaţa dvs., a celor ce veţi citi aceste rânduri:

„Neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine, Doamne” (Fericitul Augustin)

Viaţa celor mai mulţi dintre noi este o continuă succesiune de perioade agitate şi perioade liniştite, cele dintâi fiind parcă tot mai lungi şi dese, iar cele din urmă mai scurte şi rare. De cele mai multe ori ajungem să tânjim, să ne fie dor de acele scurte perioade de linişte, de pace. Intrăm tot mai des în tot felul de situaţii stresante, haotice, din care nu mai vedem calea de ieşire.

Mi s-a întâmplat să aud la un post de radio citatul de mai sus (din opera fericitului Augustin) chiar când eram într-o perioadă din aceasta de nelinişte, de agitaţie. Mă tot întrebam atunci de ce ni se complică viaţa tot mai mult, de ce nu mai „merg” lucrurile de la sine, aşa cum se întâmpla odată.

Răspunsul a venit din mila lui Dumnezeu prin acest cuvânt al Fericitului Augustin: ”Neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine Doamne”. Paradoxal! Mă tot frământam şi iată că, în neliniştea mea, Dumnezeu S-a milostivit de mine şi mi-a trimis încă o dată o mână de ajutor. E clar! Cauza neliniştii este lipsa odihnei în Dumnezeu, adică depărtarea de Dumnezeu, uitarea - chiar şi pentru scurt timp – de Dumnezeu.

Cum să fii liniştit atunci când nu mai pui totul înaintea lui Dumnezeu, atunci când nu Îl laşi pe El să „rezolve” ceea ce ai de rezolvat? Ni se întâmplă să ne tot agităm, să ne zbatem încercând să rezolvăm câte ceva. Nu este nimic rău în a munci pentru a obţine anumite lucruri, ba din contră, doar prin muncă primeşti ceea ce vrei, dar atâta timp cât suntem încredinţaţi că vom reuşi cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă este un lucru plăcut înaintea lui Dumnezeu.

Uităm să ne lăsăm în grija lui Dumnezeu, uităm că oricum fără voia şi ajutorul Lui nu putem face nimic, totul este posibil doar prin bunăvoinţa lui Dumnezeu. Practic, uităm de Dumnezeu. Suntem atât de prinşi de dorinţele noastre, încât sărim peste ceea ce este mai important: nădejdea în sprijinul lui Dumnezeu. Şi-apoi începem să bâjbâim... umblăm pe întuneric. Ne lovim, ne împiedicăm, dăm cu capul de prag... şi ne tot rotim în întuneric până ne amintim iar de Dumnezeu, chiar şi printr-un citat din opera fericitului Augustin.

Poate vă gândiţi că şi atunci când ne tot agităm să obţinem ceva prin forţe proprii, nu neapărat uităm de Dumnezeu, ci doar Îl lăsăm puţin deoparte... Nu Îl mai amestecăm pe Dumnezeu şi în asta... În rest, suntem credincioşi practicanţi. Salutăm cu „Doamne ajută”, mergem la slujbe. Dar, vă întreb, oare sufletul nostru se odihneşte în Dumnezeu? Şi dacă ne odihnim în Dumnezeu, atunci cum să Îl mai lăsăm deoparte?

Iniţial gândeam că această agitaţie este indispensabilă, deoarece face parte din zilele pe care le trăim, face parte din „timpurile” noastre. Nu degeaba s-a încetăţenit expresia aceasta cum că am fi în „secolul vitezei”... Dar să ştiţi că nu este aşa. Un om echilibrat duhovniceşte, „odihnit în Dumnezeu”, nu are de ce să treacă prin aceste angoase. Dacă ne rugăm, muncim şi ne punem nădejdea în Dumnezeu, sigur vom avea reuşite mai uşor şi cu mai multă linişte. Este posibil ca şi pe cealaltă cale (pe care o călcăm mai des) să avem rezultate, însă cu un consum mult mai mare, astfel încât la sfârşit să nu mai simţim prea mult bucuria reuşitei noastre, iar pierderile să fie mai mari decât câştigul.

Toate ispitele, îndatoririle, responsabilităţile, greutăţile noastre trebuie întâmpinate cu calmul şi liniştea date de credinţa că prin ajutorul lui Dumnezeu se vor rezolva toate. Desigur că e greu să îţi menţii calmul atunci când ai probleme, dar dacă am fi cu rugăciune şi cu gândul la Dumnezeu am trece peste ele, fără să le mărim prea mult importanţa. Situaţii-problemă apar mereu în viaţa noastră. Uneori se ţin lanţ şi se transformă în acele perioade agitate de care vorbeam. Important este să le identificăm şi să le abordăm cu calm, cu linişte, acea linişte care vine de la Dumnezeu.
La fiecare început de an sperăm ca va fi un an mai bun în care ne vom apropia mai mult de Dumnezeu pe drumul mântuirii noastre. Să ne dea Dumnezeu un an cât mai liniştit, cât mai aproape de El!

Ramona Broscăţeanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

SĂ NE RUGĂM PENTRU CĂLIN!!!

Toate mediile transmit apelul de rugăciune pentru Călin!

UPDATE 2. Dragi frati si surori,

Probabil ati primit deja pe telefon informatia ca starea lui Calin Ille, bolnav de cancer, s-a inrautatit in ultimele doua zile.

Haideti sa ne rugam pentru el, ca Domnul sa-l intareasca in aceasta incercare si sa-i dea putere, si pentru Diana, sotia lui, ca sa-i poata fi alaturi.

Slavit sa fie Domnul!

Mihai Coste

P.S. Transmite mesajul mai departe.

UPDATE 1. ,,Ionatan va roaga sa va rugati pt Calin. sunt in Tm. inca nu au inceput tratam. medicii sunt ingrijorati de viteza cu care creste tumora. s-a facut o comisie, sa vada ce se poate face..." ( Beti )

Am primit în timpul prânzului, pe messenger, acest apel de rugăciune pentru CĂLIN ILLE, cel despre care s-a scris AICI:

,,Slăvit să fie Domnul! Dragi fraţi şi surori!
Să ne rugăm acum cu toţii pentru fratele Calin Ille. Este într-o situaţie dificilă. Tumora lui a evoluat cu repeziciune în ultimele două zile. Medicii nu ştiu ce decizie să ia. Fr. Ionatan ne roagă să ne rugăm Domnului să-i înţelepţească pe medici.
Transmite şi altora să afle cât mai mulţi!"

Dragii noştri, mulţi nu îl ştiţi pe Călin...dar ne ştiţi pe noi...Şi apoi, ce mai contează?...O umbră tristă îi dă târcoale acestui tânăr, soţiei lui, familiei, şi nouă celor ce îl cunoaştem...Hai să Îl implorăm pe Dumnezeu să se îndure...

,,Străinule", eu cred din toată inima că te vei ruga...Eu aşa cred! Suntem aparent străini, dar suntem copiii Aceluiaşi Tată...Suntem FRAŢI şi SURORI în EL!
ROAGĂ-TE, fratele meu şi sora mea, pe care nu vă cunosc!

Rugaţi-vă pentru CĂLIN ILLE!!!

Istorioare - spice duhovniceşti ( II )

În vestirea mântuirii sufleteşti, pildele şi istorioarele îşi au şi ele, însemnătatea lor. Se citesc cu plăcere şi rămân în sufletul şi inima cititorilor şi ascultătorilor. De multe ori o pildă poate face, cât o predică întreagă. Ţinând seama de acest lucru, am aflat de bine să strâng la un loc istorioarele mele, să le completez şi să le trimit prin ţară, ca pe nişte spice sufleteşti.

(Geoagiu, la 1 octombrie 1930
- IOSIF TRIFA, preot)

Iată câteva din aceste spice duhovniceşti:

DIAVOLUL ŞI BABA

Doi orbi, care trăiau din cerşit, se făcură tovarăşi de viaţă, hotărând să împartă tot ce vor câştiga din mila oamenilor. Ei trăiau foarte bine în această frăţietate.

Dracul însă, care nu vede niciodată bucuros buna înţelegere dintre oameni, se trudi multă vreme să strice prietenia celor doi orbi cu fel şi fel de şiretlicuri drăceşti, dar zadarnică i-a fost munca. Orbii nu se certau niciodată.

Deznădăjduit, Sarsailă se hotărî să-i lase în pace. Dar tocmai atunci se pomeni cu o babă care-l întrebă:
- Dar ce eşti aşa de amărât, împieliţatule?
- Cum să nu fiu? răspunse „Ucigă-l crucea". Şi începu să-i spună păsul lui.
- Ce dai babei dacă face ea ceea ce n-a putut face nici dracul? întrebă bătrâna.
- O pereche de cizme nou-nouţe - răspunse Nechipercea.

Baba, bucuroasă de răsplata ce avea să primească, zise dracului să stea pe loc şi să ia seama la ce face ea.
Se duse de-a dreptul la cei doi orbi şi le zise, căinându-i:
- Vaaai de voi, vai de voi, ce viaţă chinuită duceţi! Că nu vă bucuraţi şi voi, ca toţi oamenii, de lumina soarelui. Iată, vă dau un galben să-1 împărţiţi amândoi, că n-am schimbat.
Şi, zicând aşa, se făcu doar că dă galbenul, dar în adevăr n-a dat nimic, şi nici n-a atins vreuna din cele două palme întinse...

- Să fie pomană morţilor! ziseră într-un glas bieţii orbi, în timp ce baba se depărta ca la vreo patru stânjeni de ei, apoi se opri să vadă ce se întâmplă.
Dracul se uita şi el, cu baba, de departe.
Cei doi orbi, după ce înţeleseră, călăuziţi de auz, că baba s-a dus, izbucniră plini de bucurie:
- Un galben! Un galben!

Apoi unul din ei zise celuilalt:
- Bagă de seamă unde îl pui, să nu-l pierzi, până îl vom schimba să-l împărţim.
- Cum?! îmi spui mie să fac ceea ce trebuie să faci tu, când galbenul e la tine?
- La mine?! Doamne fereşte!

Şi-n mintea fiecăruia încolţi gândul: „Vrea să mă înşele". După ce schimbară mai multe vorbe aspre şi înjurături, puseră mâna pe ciomegele ce le aveau şi începură să se bată. Şi ce fel de bătaie! Zice o vorbă veche: „Să te ferească Dumnezeu de bătaia orbului".


Dracul rămase înmărmurit de isprava babei. Iar când aceasta se duse spre el să-şi primească răsplata, Scaraoschi o opri la distanţă înfiorat şi-i întinse cizmele cu o prăjină lungă, de teamă să nu-i facă şi lui cine ştie ce.

Şi, iată, aşa s-a întâmplat că ce n-a putut face diavolul a făcut baba.

ADAME, DE CE AI GUSTAT?

Un om sărac îşi făcuse un obicei: de cîte ori lucra ceva greu, ofta adînc, zicînd: „Adame, de ce ai gustat?"

Odată, tăind lemne la un boier, acesta îl auzi grăind aceste vorbe şi îl întrebă:
- Ce vrei să spui, omule, cu vorba asta?

Păi, dacă Adam - răspunse omul - n-ar fi muşcat, pe cînd era în rai, din fructul oprit, ne-ar fi mers mai bine şi nouă, oamenilor necăjiţi şi săraci. N-ar fi trebuit să ne chinuim atît de mult ca să cîştigăm o bucăţică de pîine. Ce-i trebuia lui Adam să guste din fructul oprit şi să calce porunca dumnezeiască, atunci cînd avea totul după pofta inimii şi cînd trăia fără vreo supărare şi fără nevoia de a munci într-o grădină aşa de frumoasă cum era raiul? Boierul îi zise:

- Din cuvintele tale înţeleg că eşti un om şi deştept şi cinstit. De aceea, vreau să te am pe lîngă mine şi să-ţi fac o soartă mai bună. Aşadar, cu începere de mîine, să te muţi cu nevasta dumitale la conac la mine, unde veţi trăi ca în rai.

Aşa s-a şi întîmplat. Tăietorul de lemne şi femeia lui fură primiţi la curtea boierului unde li se dădu o casă foarte frumoasă şi aveau toate din belşug. Cînd veni vremea mîncării, sosiră îndată servitorii cu fel de fel de mîncăruri scumpe. O dată cu mîncărurile, servitorii aduseseră şi un castron de argint, acoperit cu un capac.

- Boierul ne-a spus - ziseră servitorii – că puteţi mînca din toate bunătăţile ce vi le aducem, dar de castronul acesta să nu vă atingeţi şi să nu-1 deschideţi.

- Păi ce avem noi cu vasul acesta dacă avem pe masă atîtea bunătăţi şi mîncare? Răspunse omul fără să se gîndească la castron.

A doua zi, servitorii aduseră din nou castronul şi cei doi, aşijderea, nu se atinseră de el. Insă a treia zi femeia începu a întreba:

- Oare ce să fi pus boierul în castronul cel de argint, de ne dă poruncă să nu-1 deschidem?

- Ce avem noi cu gîndul boierului? răspunse omul. Avem tot ce ne trebuie. Pentru ce să mai căutăm şi în castron?

În ziua următoare femeia iar începu:

- Ce-ar fi dacă ne-am uita puţin înăuntru, mai ales că nu e nimeni ca să ne vadă? Ridicăm puţin capacul, aruncăm o privire în castron şi apoi îl acoperim din nou.

La început, bărbatul dădea într-una din cap şi zicea: „Nu şi iar nu!" Femeia însă se porni cu gura pe bărbat, că ei nu-i face niciodată hatîrul, că bărbatu-său nu ţine deloc seamă de cuvintele şi de rugăminţile ei, şi cîte şi mai cîte. Bietul bărbat ce era să facă? Se sculă, se uită de jur-împrejur, deschise uşa ca să vadă dacă nu cumva îi pîndeşte cineva şi zise apoi, oftînd:

- Eh, la naiba, deschide şi dă-mi pace! Femeia ridică îndată capacul şi... Ce să vezi? În castronul de argint nu era altceva decît un şoricel re sări şi se ascunse într-o gaură din perete. Bărbatul şi femeia se uitau acum unul la altul zăpăciţi şi îngroziţi. Şi pe cînd stăteau aşa, iată către boierul care întrebă ce li s-a întîmplat.
- Nimic! răspunse femeia, tremurînd. Boierul însă înţelese ce se întîmplase şi de aceea luă de pe castronul de argint capacul, zicîndu-le:

- Aşadar, aţi călcat porunca mea!

- Ea a stăruit! grăi supărat tăietorul de lemne, arătînd spre nevastă-sa.

- Nevastă-ta - făcu din nou boierul - este o Evă, iar tu eşti un Adam. Lăcomia a fost pentru voi şarpele primilor noştri strămoşi. Ea v-a dus în ispită şi n-aţi fost în stare să vă împotriviţi. De aceea, trebuie să primiţi îndată pedeapsa greşelii voastre şi să vă cîştigaţi, din nou, pîinea în sudoarea frunţii.

Şi a trebuit ca omul şi femeia să se dezbrace de hainele cele scumpe, să părăsească locuinţa cea frumoasă şi să se ducă iar la coliba lor şi la vechea lor treabă.

De atunci, tăietorul de lemne nu se mai supăra pe Moş Adam şi, în toată viaţa, n-a mai spus o singură dată cuvintele: „Adame, Adame, de ce ai gustat?"

CALIFUL ŞI DIAVOLUL

Un calif evlavios trăia odată în Bagdad. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Se trezea şi se ruga regulat la ceasul obişnuit. într-o dimineaţă se scăpă cu somnul şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă ceasul rugăciunii.

Un străin întră în odaia lui de dormit şi îl trezi, grăindu-i:
-Măria Ta, scoală-te, că întîrzii de la ceasul de rugăciune!
-Şi cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă califul speriat.
-Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.

-Nu-mi vine a crede... Tu eşti un om cu gînduri ascunse... Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul?

-Ba da, Măria Ta, eu sunt diavolul, şi iată am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.

-Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gînd de înşelăciune. Pe numele viului Allah (Dumnezeu), te jur să-mi spui cu ce gînduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?

-Fiindcă m-ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Apoi eu am venit aici cu un gînd de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: „Omul acesta va întîrzia ceasul rugăciunii. Cînd se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s-a întîmplat aşa ceva. în inima lui se va aprinde o mare părere de rău... Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem". Astfel judecîndu-ne - încheie diavolul - iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.

Acestea zicînd, diavolul se făcu nevăzut, iar califul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.

Dar tu, dragă cititorule, cum te rogi?


S-ar putea să-ţi placă şi:
Istorioare - spice duhovniceşti ( I )

O lectie de viata!

Nick Vujicic este un tânăr de 25 de ani, care s-a născut fără mâini şi fără picioare. Are doar un ciot de aproximativ 25 cm în loc de piciorul stâng, pe care el îl dezmiardă ca fiind un “os de puisor”, dar care îi slujeşte pentru a trăi o viaţă independentă. Nick a absolvit facultatea de ştiinţe economice cu specializare în planificare financiară şi contabilitate. Este o inspiraţie pentru generaţia tânără de astăzi şi un model în dependenţa totală de Dumnezeu.

“Salut ! Numele meu este Nick Vujicic şi sunt din Australia ... vreau să-mpărtăşesc cu voi viaţa mea, cum mi-a oferit mie Dumnezeu multă putere şi mult sprijin prin handicapul meu, şi cum şi voi puteţi avea pace, bucurie şi victorie în viaţa voastra chiar dacă aveţi necazuri în viaţă...”

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Primăvara mea, Iisuse

Iisuse, primăvara mi-e numai vis şi dor...
Te chem cu neodihnă din plânsul meu amar
S-aduci alinul dulce suspinelor ce dor,
Să-nmugurească pacea şi veselia iar...

Pe crengile Vieţii, vor mugurii de-aproape
Să-şi dăruiască seva şi Dragostea din ea,
Când zorii dimineţii le bat cu drag în pleoape
Şi le şopteşte dulce: „– Trecut-a iarna grea.“

E festival cu muguri şoptind abia, trecute,
Taine-mpletite-n nimbul de limpezi armonii...
Din fire de culoare se ţes adânc, tăcute,
Acorduri de-nviere în sfinte simfonii.

Trimite-o adiere pe ramura-mi uscată,
Să simt reînvierea în razele-Ţi de Har!
Şi să pătrundă Cerul făptura mea uitată,
Mireasmă tot mai rară, să ’nalţ spre Tine iar.

Apoi, ofranda nouă la Sfintele-Ţi Picioare
S-aduc cu bucurie, Stăpânul meu dorit:
Smerita mea slujire înveşmântată-n soare,
Credinţa şi Nădejdea ce-n mine-au înflorit

A primăvară dulce miroase-a mea fiinţă,
Primind din Tine Mirul Eternei Primăveri,
Căci fiinţez prin Harul - cereasca năzuinţă
Ce mă eliberează de patimi şi poveri.

Din flori îmi vărs parfumul şi îmi preling culoarea
Pe cîmpul care-i încă tot trist şi tot uscat,
Hai, vino, drag Iisuse!... Redă-i înviorarea,
Blagoslovind sămânţa ce Tu ai semănat!

Aş vrea, o, dulce Mire, cu inimă curată,
Şi dorul meu şi visul de Tine să le leg
Iar rodul ascultării, podoabă nestemată,
La ceasul Întâlnirii să Ţi-l ofer, întreg!

Mai pune o sămânţă, mai taie-un ram uscat,
Goleşte-mă de sevă... şi toarnă-mi Seva Ta!
Să mă înalţi din tină, cu rod imaculat,
Iar rodul neiertarii s-ajungă ,,a ierta“!

O, iată, primăvara îmi umple-ntreaga fire,
Căci Cerul Tău găsit-a în mine adăpost.
Tot ce a fost ruină cunoaşte înflorire
Şi paşii mei se-ndreaptă spre-o Viaţă cu alt rost...

Păstrează-mi primăvara pe ramurile mele
Să-mi înflorească-n suflet Iubirea ca o floare,
Cuprinde-mă în raze şi-adu-mi un strop în ele
Din Marea Primăvară - Eterna Sărbătoare.

Ca să rămân de-a pururi un mugur înflorit,
Simbol al Primăverii, ce Viaţă ne-a adus
Şi-n ziua revederii, din Evul Însorit,
Să-l poţi muta în Ceruri, pe ramul Tău, Iisus…

Să duc cu mine-Acolo şi mugurul şi floarea
Şi roduri de Iubire să duc cu braţe pline...
Eterna Primăvară mi-o desluşi valoarea,
Făcând pe veci fiinţa-mi Grădină pentru Tine!...

Slăvit să fie Domnul!

Iată autorii, în ordine alfabetică :

Abishag, Alina, Cătălin OD, Diogene,

Firuta B., Hadassa, Jeni,

Sorin M., Miriam,

Nuţi Dragomir, Olimpiada.

În această poezie colectivă ce a luat naştere aici, fiecare dintre noi am lăsat ca lumina blândă a primăverii să facă să înflorească cele mai înmiresmate flori pe ramurile fiecărui vers...

Fie ca această lumină să facă să înflorească şi în sufletele celor ce vor poposi pe acest bolg!

Un tremur în noapte

( 16 martie 2010 – când dorul face din noapte zi...
din plâns extaz...din tremur liniştire şi fior de iubire...)


E noapte adâncă,
dar cine nu ştie că-n noapte
stelele-şi dau mâna voiase
aşezându-se câte una
pe gene de dor...

E noaptea nădejdilor
şi-n rugă se-aud şoapte
Ce-aleargă spre cer fericite,
de-acelaşi fior înlănţuite,
Scăldate de acelaşi izvor
de lacrimi curate...

E noapte şi somnu-i departe,
ca doritele chipuri
ascunse sub pleoape,
ce-n rugă cu tine
îşi picură dorul
pe filă de carte,
pe versul de psalm,
cu tremur în suflet ,
cu inima jar,
cu palma un nufăr,
cerşetoare de har...
cu inima floare
cerşind îndurare,
măcar un strop
cât bobul de rouă...

E noapte, dar e bine
Că-n liniştea-i de rai
Eu mă unesc cu Tine
şi cu ei, cu fraţii mei,
în al Iubirii grai !
( Mariana L. )

Noaptea rugăciunii înfrăţite...

"O fraţii mei şi surorile mele, pentru ca lumea să-L cunoască pe Hristos, arătaţi-i că voi Îl cunoaşteţi, iubindu-vă şi unindu-vă între voi. Pentru ca lumea să ajungă la trairea în Hristos, arătaţi-i că voi aţi ajuns, iubindu-vă şi unindu-vă între voi. Pentru ca lumea să dorească să-L urmeze pe Hristos, arătaţi-i că voi îl urmaţi, iubindu-vă şi unindu-vă între voi. Iar această iubire şi unire între voi se va vedea prin eforturile şi prin dorinţa, prin răbdarea şi prin concesiile pe care fiecare dintre voi vi le veţi face cu toţii, unii altora în dragoste, spre a ajunge în faţa lumii în chip desăvârşit una, fiecare cu fiecare şi toţi cu toţi. Atunci lumea Îl va cunoaşte pe Hristos. Şi vă va recunoaşte şi pe voi că sunteţi cu adevărat ucenicii Lui.

Slavă veşnică Ţie,
Desăvârşitul nostru Dumnezeu şi Mijlocitor,Iisus Hristos!
Mulţumim pentru că Tu, fiind în chip desăvârşit una cu tatăl,
Te-ai făcut desăvârşit una cu cei care au venit la Tine.
Acum Te rugăm, fă-i şi pe ei una,
în chip desăvârşit, între ei,
pentru ca lumea să Te cunoască pe Tine,
şi pe cei preaiubiţi de Tatăl.
Nu lăsa, Doamne, ca pierzarea lumii
să fie din pricina dezbinării alor Tăi!
Ci fă desăvârşită a lor unire măcar acum,
să te facă pe Tine cunoscut desăvârşit lumii.

Slavă Eternă Ţie, Dumnezeule vrednic de laudă eternă!
Binecuvântează, Te rugăm, pe toţi ucenicii Tăi
credincioşi adevăraţi şi pe toţi urmaşii lor,
cărora le-ai rânduit Tu alegerea
şi trimiterea Evangheliei mântuitoare.
Trezeşte-le conştiinţa răspunderii lor,
a unităţii lor şi a hărniciei lor,
pentru mântuirea celor care trebuie să creadă în Tine prin ei.
Fă-i să vadă şi să simtă,
să creadă şi să se teamă
de neîmplinirea datoriei lor pentru mântuirea lumii întregi.
Dar fă şi lumea, Doamne, să nu-i lepede, ca să nu piară.
Ci să se mântuiască prin ei şi prin Tine.

Amin.

Traian Dorz
din cartea "Hristos Mijlocitorul nostru"
editura "Oastea Domnului", Sibiu,1999

Sclipiri

Ce minunat eşti Doamne!
Ai trimis îngerii să adune stelele în poale
ca apoi să le risipească
peste pământescul din mine
transformându-l în Cer!

Ai cules fiece sclipire de Soare
ca să aprinzi artificii
pe cărarea cu vise,
transformând-o în aripa suavă
să mă poarte spre Tine!

Ai numărat fiecare bob de nisip
şi fiecare stea
ca să-mi araţi făgăduinţele Tale
fără de număr
şi să-nfloreşti Speranţa, din Iubire.
…pentru mine.

Cum sa nu te numesc Minunat?

Estera Stan
(27 septembrie...intr-un tarziu de noapte privind dincolo de stele)

IN-MEMORIAM - Părintele Ioan Sabău - patriarhul hunedorenilor

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Prietenul cel bun

„La nevoie se cunoaşte care-ţi este prieten bun

până nu ajungi în lipsa mulţi de prietenie-ţi spun...”

„Prietenul adevărat, nu-l cunoşti când eşti bogat,

ţi-l trimite Dumnezeu numai când ajungi la greu...”

( Traian Dorz )

Undeva într-o odăiţă, doi tineri îşi împărtăşesc sentimentele, dragostea, credinţa şi bucuria lor. Este noapte, iar razele lunii pătrund prin fereastra larg deschisă chemându-i parcă în grădină. Andrei însă era bolnav şi nu putea ieşi din casă, iar Ionel nu se putea bucura pe deplin fără Andrei, astfel că hotărâseră în noaptea aceea să rămână lângă fereastră şi să vegheze împreună. Ionel era un băiat credincios şi se gândi să folosească aceste clipe citind din Sfânta Scriptură, cântând şi recitând poezii. La un moment dat, Andrei îl rugă pe Ionel să-i vorbească despre prietenie, despre felul cum înţelege el acest sentiment. Ionel îl privii pe Andrei cu lacrimi în colţul ochilor şi îi spuse:

- Andrei, să vorbeşti despre prietenie este un lucru foarte frumos. Cuvântul prietenie este un cuvânt încărcat cu toate valenţele pe care filozofii le gândesc şi poeţii le cântă. Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu nu pot concepe să vorbeşti despre prietenie şi să nu simţi ceva deosebit în lăuntrul tău. Când priveşti măreaţa coloană a infinitului, a marelui artist Brâncuşi, te cuprinde un sentiment de emoţie...de ( şi îşi stăpâninlacrimile). Aşa ar trebui să se întâmple când pronunţăm cuvântul prietenie. Eu am înţeles bogăţia acestui cuvânt citind Sfânta Scriptură. Am găsit în ea un sprijin şi un prieten adevărat. Câţiva ani buni de prietenie mă leagă de Domnul Iisus, Mântuitorul nostru, pe care l-am primit în viaţa mea citind această carte minunată. El mi-a inspirat întodeauna dragostea sinceră, modestia, putera morală şi demnitatea pe care le-am găsit totdeauna la El. În lumea aceasta, în care parcă răutatea are întâietate, Scumpul şi Marele meu Prieten rămâne cel mai minunat exemplu!

- Ionel, povesteşte-mi despre ziua în care te-ai întâlnit cu acest Prieten, pentru că aş vrea să ştiu mai multe despre El! Îmi dau seama că pe zi ce trece, prietenii pe care-i am mă părăsesc unul câte unul de când m-am îmbolnăvit şi nu mai pot merge cu ei la petreceri. Pe tine te-am marginalizat întodeauna şi râdeam cu ceilalţi de credinţa ta. Sentimentele mele faţă de tine erau mai mult făţarnice dar, suferinţa aceasta care m-a imobilizat la pat mi-a deschis ochii pentru a putea face distincţie între un prieten adevărat, credincios, şi unul de ocazie. De aceea, te rog să mă ierţi!... De aceea, te rog să-mi vorbeşti despre această prietenie care nu se dizolvă şi în urma căreia nu rămân regrete.

- Ca să întorci timpul înapoi, Andrei, este imposibil dar, mă pot întoarce eu în timp. Cândva aveam şi eu aceeaşi concepţie ca a ta despre prietenie. Acceptam prietenia tuturor celor care gândeau ca mine şi care aveau aceeaşi sete de plăceri lumeşti. Iubeam pe cei ce iubeau banii ca mine şi pe care îi cheltuiam împreună în cel mai nebunesc fel. Odată s-a întâmplat să rămân pe drumuri. A fost greu. Am bătut la uşile prietenilor dar, toţi m-au abandonat singurătăţii, scuzându-se şi trimiţându-mă de la unul la altul. O perioadă m-am rupt de oameni, eram deznădăjduit, demoralizat, încetasem să mai cred în prietenie, până într-o zi când, într-o gară cineva m-a întrebat: „Crezi în prietenie?”...Bineînţeles că am răspuns „Nu” şi ţin minte că acel tânăr a continuat:” Viaţa fără prieteni nu are nici un sens, nu are formă, nu are strălucire. Dacă ai şti ce minunat e să ai un prieten aproape de tine care să te înţeleagă, să te ajute...Tu nu mai crezi în prieteni pentru că ei te-au trădat dar, nu uita, că există un Prieten, pe care aş vrea să-l cunoşti. Nu-ţi pot spune mai mult, pentru că trebuie să-mi plece trenul dar, îţi dăruiesc această Biblie, cu dorinţa de-a-L afla singur, citindu-o. A, şi să nu uit, Duminică la Biserica va fi ceva frumos, vor fi mulţi tineri”
Când am început să citesc, mi-am dat seama de câte ori respinsesem dragostea lui Dumnezeu, de câte ori ignorasem prietenia pe care Domnul Iisus mi-o dăruia din toată inima. În noaptea de Crăciun, când tinerii pe care îi întâlnisem în Duminica aceea la Biserică m-au cercetat, mi-am adus aminte de ceea ce a spus cândva Tudor Arghezi:
„ Ceea ce cauţi în alţi se află pe măsura înţelesului în tine, rătăcitorule...” Căutam prietenia, Andrei, şi ea se afla în puterea mea de a iubi şi de a ierta. Cum spuneam, au venit colindătorii în noaptea aceea şi au cântat: „ Copil iubit cu ochi străini, Tu vii din noi printre străini, în peşteră pe paie reci, Tu iarăşi capul Ţi-l apleci...” Colindul acesta m-a alipit de Domnul Iisus şi de cei care-L iubeau, printr-o prietenie adevărată, reuşind în felul acesta să-mi îndrept defectele şi să nu mai fiu ceea ce am fost. Puştiul din mine s-a transformat într-o oază formată din cele mai minunate şi nobile sentimente.

După toate aceste cuvinte Andrei îl îmbrăţişă pe Ionel plângând. Pentru câteva clipe în odăiţă se aşternu liniştea, după care Andrei, neputând să îngenuncheze, rosti din patul său :”Iubitule Doamne, în nicio carte de psihologie nu am putut afla cine îmi sunt prietenii adevăraţi...Poate că nici nu m-am străduit să aflu dar, în noaptea aceasta am înţeles că într-un suflet mare, totul este mare şi te rog să mă ajuţi să scap de toate viciile care nasc în mine deziluzii, dezordine şi deznădejde. Cei pe care îi consideram prieteni m-au dezamăgit, îmi pierdusem speranţa dar, acum am regăsit-o în Tine şi vreau să Te urmez cu sinceritate, fără prefăcătorie, fără a duce o viaţă duplicitară oscilând între credinţă şi necredinţă. Primeşte-mă şi pe mine între aceia cărora le-ai dăruit prietenia Ta! Ajută-mă să fiu cinstit până la sfârşitul vieţii mele...”

După rugăciune au privit amândoi pe fereastră, se iviseră zorii.
Ionel îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre uşă. În clipa când dori să închidă uşa, îl auzi pe Andrei rugându-se din nou: „Doamne fie ca această dimineaţă să fie pentru mine un început nou!...” Ieşi încet lăsându-l în părtăşia aceasta minunata cu cerul şi cu noul său Prieten.

Cum luptăm şi ce câştigăm

Principalele influenţe sau factori principali care prin acţiuni fermecătoare zădărnicesc desfăşurarea bunei orânduiri în alegeri, sunt:

Diavolul şi lumea prin înfluenţe din afara celor ce se unesc
- prin oameni lumeşti, colegi, prieteni, prin rude
- prin rudele nepocăite
- prin părinţii necredincioşi
- prin părinţii şi fraţi neduhovniceşti, interesaşi şi clevetitori

Diavolul şi lumea prin care dorinţi şi influenţe din lăuntrul celor ce se unesc
- prin cei plecaţi în alte adunări
- prin împlinirea dorinţelor firii lor pământeşti
- prin împlinirea dorinţelor păcatului
(ispite neânfrânate)
- prin împlinirea ispitei, săvârşirea păcatului
- prin ispita frumuseţii de afară, fără a se cerceta frumuseţea sufletului
- prin nepotriviri de caractere
- prin poziţia socială, rangul
- prin bogăţia pământească
- prin calităţi prezentative dar, făţarnice
- prin învăţături străine de Adevăr

Dumnezeu ne vrea cu gelozie pentru Sine. Dumnezeu nu vrea ca omenirea să se piardă, ci cu toţii să se mântuiască. Dumnezeu cel Blând, desăvârşit în Sfinţenie, ne oferă mântuirea în dar şi fericirea în Domnul Iisus Hristos Cel Crucificat şi înviat din morţi. Satana zice: - De ce vrei să primeşti, şi ce poate să-ţi dea un spânzurat pe cruce? Slăbiciunea morţii - zic ei - dar noi credem în Invierea şi suntem fii ai Invierii. Suntem născuţi a doua oară, duhovniceşte prin har la Jertfa Crucii de pe Golgota unde la la picioare, am îngenunchiat povara firii şi împreună cu Hristosu Cel Înviat, am înviat şi noi. El ne oferă Daruri Veşnice. Dumnezeu lucrează cu Duhul Său în Biserică şi Adunare, la sufletul fiecăruia, împărţind Darurile Harului Său,
- în Iisus Hristos Mîntuitorul,
- prin darurile Crucii Mîntuitorului,
- prin Duhul Sfânt - Sfinţitorul,
- prin moştenirea vieţii veşnice,
- prin râvna Oastei Domnului,
- prin Lucrarea harică de sfinţire, neprihănire şi desăvârşire în Hristos Domnul - prin darurile duhovniceşti şi ale Împărăţiei Domnului Iisus,
- prin frumuseţea şi bogăţia sufletească,
- prin legătura părtăşiei şi dragostei frăţeşti,
- prin bucuria, pacea în Hristos Domnul,
- prin rugăciuni şi viaţă neprihănită,
- prin milostenie, statornice în credinţă,
- prin ascultare, împlinire şi hărnicie cu Hristos Domnul prin Duhul Sfânt...

Cine ascultă de Domnul și trăiește în neprihănirea Lui, nu ascultă glasul străin al neamurilor nepocăite, al diavolului și al lumii. Nici firea cu ispitele și păcatul nu au ce căuta în viața duhovnicească mereu înnoitoare prin Har Divin.
Cine vrea să împace și pe Dumnezeu și lumea, a căzut din Har și devine mai rău decât un necredincios. ”Cine deci va voi să se facă prieten cu lumea se face vrăjmaș cu Dumnezeu” (Iacov 4, 4).

„Fă să răsară peste noi Lumina Fetei Tale Doamne! (Psalm 4,6-8 ).
Tu-mi dai mai multă bucurie în inimă decât au ei când li se înmulţeşte rodul grâului şi al vinului.
Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai liniştea deplină în locuinţa mea”

fr. Cornel Rusu
din cartea "Sfaturi evanghelice pentru tineretul creştin"
(Manuscris)

P.S. Puteţi citi despre viaţa acestui deosebit om al lui Dumnezeu, - aici

"Povestea lui Simion"

Recent un mai vechi prieten al meu şi-a împlinit in vis mai vechi, acela de a-şi crea un site propriu pentru firma sa. M-am bucurat pentru acest mic pas şi iertaţi-mă, chiar dacă veţi spune că m-am apucat să fac publicitate pe blog, ceea ce sincer, recunosc, fac în momentul de faţă, o fac pentru că, prietenii la nevoie se cunosc...

Nu am să încerc să vă descriu acest site, dar dacă v-am stârnit curiozitatea, puteţi descopri singuri cu un spmplu clik pe www.simondesign.ro

Ce m-a bucurat însă cel mai mult este faptul că pe acest site, pe lângă cele care ţin de sloganul:"Noi oferim soluţii casei tale. Acum designul la tine acasă.", am descoperit "Povestea lui Simion" - un dialog între un pustnic şi un ucenic - despre care am înţeles că va avea un număr mare de capitole de proză. Redau în continuare un fragment din acest început de poveste, un fragment în care vom regăsi adevăruri de necontestat cu privire la felul în care omul şi în special românul se raportează la semenul său şi la Dumnezeu:

“Printre miturile poporului roman doua sunt graitoare in expunerea noastra.

Intr-o prima etapa ne vom ocupa de aspectul devenirii intru curvie la romani. In primul mit, Miorita, putem vedea foarte clar latura mizerabila ce caracterizeaza poporul nostru: din 3 ciobani, frati romani, doi se gandesc sa-l omoare pe cel de-al treilea pentru a-l prada. Mai ziceam daca era unul strain, de alt neam, parca gestul crimei, deloc scuzabil, ar fi avut alta nota. Sau poate daca nu era cunoscut sau din cu totul alt domeniu, dar unul de-al tau, pe care il cunosti, ti-a fost aproape intr-un fel sau altul, tu te gandesti, fara pic de constiinta, ce bine ti-ar sta cu averea lui, iar cu el…., il trimitem pe lumea cealalta, ca de’, acolo oricum nu are nevoie de ea; Pai nu-i Iuda peste tot...? Ba chiar mai mult, e chiar si-n noi...

Cu siguranta s-ar putea scrie carti intregi pe tema asta, privitor la romanii aflati la munca prin Spania, Italia, Anglia, Grecia si te mai miri pe unde. Ce frumos te ajuta fratele tau roman sa te realizezi iar cand ajungi acolo prima fiara careia ii sticlesc coltii, e fratele tau roman, care nu stie cum sa te faca de bani. Nu ca nu stie, nu stie ce metoda sa aleaga din multitudintea celor pe care le stie; Bineinteles ca autorul baladei Miorita, a ales gestul extrem, dar pana la el e o intreaga stiinta cu ramurile ei. Si cand am zis curvia, nu m-am referit strict la intelesul de baza al cuvantului ci la sensul peiorativ, de parca ar avea si sens divin… Curvia asta coroboreaza multe caracteristici mizerabile ale fiintei dar toate facute cu premeditare. Nu si-ar pune omul mintea la a face bine, ca de’ “Raul il face oricine, oricat de nevolnic ar fi. Binele e insa pentru firile tari si calite” cum spune Steinhardt.

Poate ca-si mai are cuvantul o pagina din istoria pre-formarii poporului roman. Daca din aceasta pagina in contrapondere, am mostenit de la stramosii daci sfintenia – vezi spiritualitatea precrestina, dar despre asta vom vorbi mai incolo, nu se putea sa nu existe si latura hotiei luata de la cei veniti din alt neam fara nici un Dumnezeu sau cel putin cativa zei. O mare parte din cei veniti si ne-mai-plecati au fost hoti. Legiunile romane au adus un numar foarte mare nu de sfinti ci de hoti pe care i-a capturat si mai pe urma inrolat in legiunile lor. Sa nu va imaginati ca toti erau profesionisti, adica mercenari.

Un alt aspect mai recent din istoria poporului nostru ce tine de schimonosirea fiintei noastre este cel legat de perioada comunista. Acest regim a reusit intr-o oarecare masura sa ne spele creierele, sa ne invete sa turnam si chiar cum sa ne omoram aproapele…, o “Miorita comunista”, care nu a vrut sa ia oile ci sufletul, dar n-a reusit; Nu au reusit caci habar nu aveau ca singurul lucru care nu puteau sa-l posede era sufletul. Generatii intregi s-au supus actului de turnatorie iar acum tara este condusa de acei turnatori celebri care au avut puterea iar dupa ’89 oile Mioritei, averea poporului stransa prin jerfa a fost pradata. Conducatorul a urmat soarta ciobanului, iar in noi zace un mic criminal si hot care daca nu a furat o fabrica poate o teava din gardul ei.

Asta este extrema mizerabila a noastra in care facem performanta, iar cea de-a doua este devenirea intru sfintenie la romani, ce se regaseste in alt mit al poporului roman: Mesterul Manole. O axioma existentiala bazata pe sacrificiu. Iar in fizica formula jerfei e definite de randament: lucru mecanic util supra lucru mecanic consumat; adica sa faci ceva util, vesnic trebuie sa consumi sau sa sacrifici ceva.

Aminteam de stramosii nostrii daci, care-l aveau pe Zamolxis si luau moartea in ras, iar asta-i mare performanta in ale spiritului. Sacrificiu si demnitatea i-au caracterizat....”

Continuarea povestirii lui Simion, o găsiţi aici.

Concursul Iubirii...

• E primăvară şi totul se re-crează...Ce spuneţi să ne recreem şi noi cu un un nou concurs?! Unul în care să lăsăm cuvintele să înflorească, să înmiresmeze : )

• În ce va consta proba concursului?

• Într-o poveste, sau un eseu, poezie sau orice altceva, dar care să pornească de la imaginile date ( obligatoriu să se vorbească de toate cela patru imagini…poate găsiţi un fir ce le leagă, o fundă roşie sau albă : ) )

• Concursul se va desfăşura în perioada 16 Aprilie – 16 Mai. Ce frumos ar fi ca odată cu livezile să înflorească şi inimile noastre şi odată cu ele şi creaţiile noastre!

• Premiul?
  

• Sunt si premii. Cele mai frumoase 3 povestiri vor fi premiate cu câte o carte.

• Dar cel mai important va fi că am lăsat inima deschisă spre minuni...sau că am lăsat-o să zburde pe cărările iubirii.. învăţând unii de la alţii să iubim şi să fim fericiţi. Cheia şi lacătul este în mâna fiecăruia dintre noi...Haideţi să facem flori din cuvinte! ...să găsim cheia pentru lacătul inimii.
• 
  

Premiul I – “CUVINTE DE AUR” – de Pr. Iosif Trifa

Premiul II – “ BIBLIA CARTEA VIEŢII “ – de Pr. Iosif Trifa

Premiul III – “CORABIA LUI NOE “ – de Pr. Iosif Trifa

Succes!!!

Concursul a fost prelungit până pe data de 30 Mai