Timpul şi Sufletul... Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.(William Shakespeare) Iar Sufletul, este o scânteie divină ce şi-a uitat aripile în inima Creatorului, ...rămânând cu două răni adânci
ce sângerează lumină.
În cea de-a treia zi a marelui praznic al Naşterii Domnului, pe 27 decembrie, este sărbătorit Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. După pogorârea Sfântului Duh, Sfinţii Apostoli au ales şapte bărbaţi plini de credinţă pentru a fi diaconi, slujitori la adunările şi slujbele primilor creştini. Ştefan a fost ales cel mai de seamă dintre aceştia.
Aproape 400.000 de români îşi serbează, sâmbătă, ziua numelui de sărbătoarea Sfântului Ştefan.
Din cei 386.503 de români a căror onomastică este legată de sărbătoarea Sfântului Ştefan, 267.040 sunt bărbaţi, iar 119.463 sunt femei, informează Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (MIRA).
Statisticile MIRA arată că majoritatea celor care sărbătoresc anual onomastica pe 27 decembrie poartă numele Sfântului Apostol Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (230.266 persoane). Alături de aceştia petrec şi cei care poartă numele de Istvan (22.402 persoane). Lor li se adaugă cei alintaţi Fănel (9.017), Ştefănel (2.948) sau Ştefănuţ (1.503). Cei mai puţini poartă numele de Fane (904).
Între femeile care au onomastica la aceeaşi dată cele mai multe sunt Ştefania (62.070), urmate de cele strigate Fana (24.920) şi cele care răspund la apelativul Ştefana (21.461). În acelaşi timp, numărul celor care poartă numele Fănica este semnificativ mai mic (9.945 de persoane), iar la familiarul Fănuţa răspund numai 1.067 de persoane.
”Astazi, cind S-a nascut Hristos in pestera, Stefan Apostolul se duce la cer. Mintuitorul vine la oameni sa-i rascumpere din robia pacatului si sluga Lui se inalta cu sufletul la cer pentru a lua cununa biruintei. Mintuitorul se face om pentru noi, iar Stefan indumnezeit, fiind plin de Duh si de putere, merge sa stea inaintea Preasfintei Treimi. Hristos se smereste in pintecele si in bratele Fecioarei Maria, iar Stefan se smereste sub loviturile de moarte ale iudeilor necredinciosi. Hristos se intrupeaza din dragoste pentru noi oamenii, iar Sfintul Apostol Stefan iese din trup cu moarte de martir, din dragoste pentru Hristos.
Sa invatam de aici ca fara iubire crestina, fara smerenie adinca si fara jertfa martirica nu ne putem mintui. Intii Dumnezeu ne-a iubit pe noi pacatosii, ca apoi sa-L iubim si noi pe El. Intii El a venit la noi, ca apoi sa ne urce pe noi la El, in cer. El a rabdat intii moarte de cruce, ca apoi si noi sa indraznim a-L marturisi si a rabda toate pentru Dumnezeu, pentru dobindirea vietii vesnice. De la nastere pina la cruce viata lui Hristos pe pamint este singurul si adevaratul model de traire duhovniceasca si de jertfa divina pentru mintuirea lumii. Deci, daca El ne-a iubit intii, datori sintem si noi sa-L iubim din inima pe pamint. Daca El S-a smerit pentru noi si a rabdat moarte de ocara pentru iertarea si rascumpararea noastra, cum am putea noi fugi de necazuri, de ispite, de suferinta si de rele patimiri pentru Hristos? Cine se poate mintui fara necazuri si jertfa? Caci una este calea mintuirii. Aceasta pe care ne-a aratat-o Hristos si pe care au mers sfintii Lui. Adica dragostea desavirsita, iertarea, smerenia, rabdarea, rugaciunea, milostenia si apoi jertfa cea mai de pe urma, cind plecam la Domnul sa luam plata ostenelilor dupa faptele noastre.
Sfintul Apostol Stefan, cel dintii martir al Bisericii lui Hristos, este primul model de jertfa crestina pentru toti. Sa traiesti pe pamint crestineste, sa marturisesti cu viata si cuvintele tale pe Hristos, sa rabzi greutatile si ispitele pamintesti cu tarie si nadejde, sa te rogi neincetat si sa fii lovit de moarte de catre fratii tai, iar tu sa-ti dai duhul zicind: Iarta-le lor, Doamne, pacatul acesta, ca nu stiu ce fac! Cine dintre noi poate face ceea ce a facut Sfintul Arhidiacon Stefan? Cine mai iarta astazi pe fratele sau, care nu numai ca-i rapeste averea si cinstea, dar vrea sa-l si ucida? Ca daca noi ne certam si ne urim de moarte, numai pentru un cuvint, pentru o mica jignire sau un lucru pamintesc, care moare odata cu noi, apoi cum vom putea ierta pe cel care vrea sa ne ia si viata?
Intr-adevar, a slabit dragostea aceea sfinta, curata, deplina si dezinteresata dintre noi oamenii. Ne-am dezvatat de a ierta pe aproapele, de a-l iubi si de a-i cere iertare noi mai intii, ca apoi sa ne ierte si el. Caci, cind iertam din inima si ne smerim noi mai intii in fata lui, atunci Duhul Sfint ii inmoaie inima ca sa se smereasca si el si sa ne ierte. Deci sa pasim intii noi spre fratele nostru, sa facem noi primul pas de iertare si indata se va smeri si el si ne va ierta.
Dupa Mintuitorul, Sfintul Apostol Stefan ne este cel mai bun exemplu. Nu avea mai mult de 30 de ani, dar inima lui era plina de credinta si ardea pentru dragostea lui Hristos. Pe aceasta credinta curata in Hristos s-o pastram si noi, chiar cu pretul vietii. Pe aceasta dragoste sfinta si desavirsita s-o cerem de la Dumnezeu pentru noi si pentru urmasii nostri."
O poezie scrisă de Traian Dorz despre copilăria lui... Vreau să împărtăşesc cu voi emoţiile ce le produce o astfel de poezie... o astfel de copilărie, o astfel de IUBIRE...acum în preajma zilei sale de naştere.
Poetul Traian Dorz s-a născut în noaptea de Crăciun a anului 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiuşului) din comuna Mizieş, judeţul Bihor, în apropiere de Beiuş
Stând singur câteodată în gânduri adâncit îmi vine-aşa în suflet un zvon nelămurit şi inima mi-o umple fiorul lui subtil cu-aducerile-aminte din vremea de copil, aducerile-aminte de-atâtea câte-am tras în mijlocul durerii răbdate fără glas, aducerile-aminte ce inima mi-o strâng şi-aşa îmi vine-atuncea cu hohote să plâng. Că scris mi-a fost pe lume viaţa să-mi petrec ca pomul lângă cale, lovit de toţi câţi trec în schimbul roadei mele, cu rane să m-aleg şi-n loc de mulţumire, batjocuri să culeg. Cu plânsu-nchis în mine, a trebuit să tac şi-n lunga-mi suferinţă, cu toate să mă-mpac să n-am cui spune-odată cât plâng şi cât suspin să n-am pe nime-aproape, cu care să m-alin.
Când am venit în lume nici zi n-a fost în ea cu ochii, prima dată, senini să pot vedea a fost o noapte-adâncă, cu ploaie şi cu vânt şi neagră ca durerea din sufletul înfrânt întunecimea nopţii acelei de dureri mi-a-ntunecat pesemne, şi-al sufletului cer de n-a putut pătrunde prin zidul ei de nori nici raza unei stele, nici zarea unor zori. La leagănul meu umil, din scândură de fag, n-a lăcrimat iubirea de dragul cel mai drag şi n-a cântat durerea duios şi-ngrijorat căci m-am culcat în ură – şi-n ură m-am sculat ...şi nu ştiam atuncea, dar ceva m-apăsa căci pe furiş mânuţa o lacrimă-mi ştergea şi adormeam cu faţa întoarsă, ostenit, cu periniţa udă de plânsul tăinuit...
Eram abia de-o palmă – şi tata când ara, la boi să merg nainte, pe brazdă mă punea – şi-i mare ziua vara, iar eu aşa de mic, cădeam sfârşit pe brazdă, – dar nu spuneam nimic.
Apoi, în dricul verii, cu secetă şi-arsuri când miriştea e bulgări şi aspre tişituri – cu vacile la iarbă mergeam cu alţii mulţi şi dintre toţi copiii, doar eu eram desculţ picioarele împunse aşa mă mai dureau erau o rană toate, – dar nimeni nu ştiau...
În zilele de toamnă, cu vânturi şi cu ploi, eu stam pe câmp afară, cu cîinele la oi era pustiu pe câmpuri, – şi-atât de frig mi-era că-n spate rupt, sumanul de-abia se mai ţinea, la câine-i era foame, iar mie tot ca lui, plângeam în frig şi-n ploaie, – şi n-aveam cui să-i spui. Spre seară când acasă tot singur mă-ntorceam acolo totdeauna răceală-ntâmpinam eu nu ziceam nimica, nici nu puteam să zic – şi nu-i păsa la nimeni că nu cinam nimic.
Dar noaptea-n aşternutu-mi când nimeni nu vedea dam liber frâu durerii ce sufletu-mi ardea atunci gemeam în lacrimi şi-n plâns de chin nebun dar nu spuneam la nimeni, că n-aveam cui să spun.
...Aşa mi-a fost viaţa, aşa mi-am petrecut o vreme-al cărei farmec eu nu l-am cunoscut gonit de pretutindeni aşa precum am fost simţeam aşa nevoia de-un loc de adăpost
şi-a trebuit să caut ce-n lume n-am avut un reazem să-mi plec capul şi sufletul durut pe cineva la care durerea să mi-o spui un loc de alinare să-mi aflu-n poala lui...
Şi-n stropii grei de lacrimi ce-atâţea am vărsat pe Cel mai Dulce Prieten, pe Domnul L-am aflat, Iisus Hristos Cel Dulce mi-a devenit Stăpân şi Mamă şi Iubire şi Reazim Scumpu-I Sân...
De-atunci, la El plec capul, în lacrimi când mă-nnec că n-am pe lume altul la care să mi-l plec. Durerea mi-o destăinui de-atuncea numai Lui, căci n-aş mai vrea pe lume la altul s-o mai spui. La El caut mângâiere în chinuri când suspin, că n-aş mai vrea pe lume la altul s-o alin şi-atâta alinare, – atâtea mângâieri îmi toarnă El pe rana nespuselor dureri că plin de fericere, – şi-n ceasul greu răbdat eu binecuvânt chinul prin care L-am aflat şi-I mulţumesc de greul prin care-a trebuit să trec, să aflu pace la Sânul Lui iubit... De-aceea, când stau singur, în gânduri adâncit şi-mi vine-aşa în suflet un zvon nelămurit, şi inima mi-o umple fiorul cel subtil cu-aducerile-aminte din viaţa de copil, – eu astăzi văd în raze şi nimb înconjurat nu ceea ce-am pierdut eu, – ci-aceea ce-am aflat.
Şi-n loc de plâns, acuma îmi vine-atâta cânt că-n slabul văl al slovei nu pot să-l înveşmânt şi-n sfânta bucurie, îmi vine să-i sărut picioarele acelui de care-am fost bătut să strâng la sânu-mi bruşii prin care-am sângerat să binecuvânt foamea şi chinul îndurat şi multa suferinţă ce-n inimă am dus că-n fundu-amărăciunii, aflat-am pe Iisus...
Slăvit să fii Tu Dulce şi Scump Mântuitor pe calea Ta cea sfântă – voi merge până mor de-al Tău Cuvânt preadulce voi asculta cu drag pe urma Ta călca-voi - oricât amar să trag, în sfănta Ta Lucrare în care M-ai adus, voi rămânea statornic, – pân-la al meu apus. La-ntâia mea credinţă, eu am să ţin în veac, de-ntâia mea iubire, eu n-am să mă desfac, de calea arătată de marii naintaşi, eu am să-mi duc spre Tine întregii vieţii paşi ca la sfârşitul luptei, învingător fiind să-mi pot afla cununa cerească strălucind... (Traian Dorz-vol.9)
Exista carti ziditoare de suflet, care ne pot fi de mare folos pe calea credintei. Din pacate, exista si un numar foarte mare de carti care nu sunt de nici un folos, ci dimpotriva, prin continutul lor, pateaza sufletul si constiinta cititorului. Cartile lumii acesteia, care s-au imprastiat peste tot, sunt niste scrieri usoare, ce nu arata nici o cale. Cu deosebire de acestea, cartile ziditoare de suflet, literatura crestina, arata intodeauna Calea, Adevarul si Viata. Nu vom creste niciodata in credinta daca ocolim cartile religioase, considerandu-le greu de citit.
Prima carte de capatai, din literatura crestina este Sfanta Scriptura, care nu trebuie sa lipseasca din casele noastre. Ea contine esenta credintei, Cuvantul lui Dumnezeu.
Urmeaza dupa aceea Istoria Bisericii, a Sfintilor inaintasi. O astfel de carte nu plictiseste pe nimeni, pentru ca in ea vom gasi intamplari adevarate, ce vorbesc despre vietile Sfintilor. Este inadmisibil sa traiesti intr-o tara si sa nu cunosti istoria tarii tale, catusi de putin. La fel se intampla si cu Biserica din care facem parte. Cunoscand trecutul Bisericii, ne putem consolida prezentul si cu voia lui Dumnezeu, poate si viitorul.
Urmeaza apoi la rand cartile de meditatii, poezii, pilde si istorioare, foi si reviste religioase, romane ce au un continut moral-religios, etc. Ele ne vor da curaj in lupta contra pacatelor si, in acelas timp, ne vor intari pe calea credintei, ajutandu-ne totodata sa intelegem mai bine si mai correct Sfanta Scriptura. Cele mai bune carti sunt intodeauna acelea care ne invata cum sa intelegem Biblia si cum s-o traim. In aceste sens, indrumatorii nostrii sunt Sfintii Parinti, literatura patristica. Frecventarea acestei literaturi inlatura subiectivismul in intelegerea textelor sfinte, ferindu-ne sa alunecam spre denaturarea adevarului.
S-ar putea ca multe dintre cartile religioase sa ni se para grele, dar, pe masura ce vom inainta in credinta, vom vedea ca , pentru a intelege mesajul acestor carti, este nevoie de un minim efort de vointa din partea noastra.
Cineva isi exprima dorinta de a avea o biblioteca plina numai de carti religioase, din care sa citeasca ori de cate ori are un pic de timp liber. Este o idée buna sa ai o mica biblioteca din care sa faci parte din cand in cand si altora!.
"De veţi căuta după legile Mele şi de veţi păzi poruncile Mele,
vă voi daploaie la timp...veţi mânca pâinea voastră cu mulţumiri...nimeni nu vă va tulbura...căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta...Iat de nu Mă veţi asculta şi de nu veţi păzi aceste porunci ale Mele,...îmi voi întoarce faţa împotriva voastră...”
(Leveticul cap. 26)
Pentru cel care caută să împlinească mereu cuvântul lui Dumnezeu, glasul conştiinţei răsună liniştitor. Conştiinţa ne mustră, ne urmăreşte viaţa, aduce căinţă în sufletul nostru şi ne îndeamnă la statornicie. Glasul conştiinţei este glasul lui Dumnezeu în sufletul celui credincios.
Conştiinţa l-a făcut pe David să se căiască de păcatul săvârşit. Conştiinţa l-a ţinut pe Iov statornic în grelele sale încercări. Conştiinţa l-a întors pe fiul riripitor înapoi la tatăl său.
În fiecare dintre noi răsună acest glas al conştiinţei. Ferice de cel care aude acest glas şi i se supune cu smerenie, căutând să facă voia lui Dumnezeu.
Constatăm însă cu tristeţe că grijile lumeşti, alergarea după lucrurile materiale, înăbuşă acest glas Dumnezeiesc. Se întâmplă ca, de la o vreme, conştiinţa să adoarmă şi să nu te mai mustre pentru nici un fel de păcat. Din când în când, câte un sol al lui Dumnezeu încearcă să trezească această conştiinţă adormită, întunecată de păcat, aducând un necaz, o suferinţă, o încercare.
Se ridică însă o întrebere: Cum putem deosebi glasul conştiinţei celei adevărate dintre multe alte glasuri, care vin de la cel rău?
Răspunsul? Prin rugăciuni stăruitoare, prin citirea Sfintei Scripturi, prin spovedanie şi prin legătura frăţească. Acestea ne ţin treji şi ne ajută să deosebim totdeauna glasul conştiinţei cel care vine de la Dumnezeu. El Se foloseşte de conştiinţă, pentru a ne putea izbăvi de ispitele ce vin de la diavolul care de multe ori se îmbracă chiar în înger de lumină.
Să ascultăm deci cu toată fiinţa noastră de glasul conştiinţei şi, aşa după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, să ne ferim de tot ce ni se pare că este rău...
Închei cu felul în care un indian a definit conştiinţa, pare un pic amuzantă dar este foarte semnificativă:
"Conştiinţa este un obiect triunghiular ascuţit care locuieşte în interiorul meu. Când fac ceva rău, se învârte şi îmi produce mari dureri. Dar dacă fac în continuare lucruri rele, obiectul se va răsuci atât de mult, încât colţurile sale se vor toci şi nu-mi vor mai produce nici o durere.”
Cum stam oare fiecare dintre noi, cu obiectul triungiular?
Iată cu ajutorul lui Dumnezeu astăzi, 18.12.2009, am reunit din nou toate contribuţiile voastre. S-a împlinit aproape un an de când am pornit împreună cu voi să scriem o poveste, o creaţie interactivă. Până acum a mers bine. Vă asiguram atunci, din experienţă, că va fi o aventură interesantă, plină de emoţie, şi de o împlinire sufletească...pentru mine aşa a fost. Colaborarea cu voi m-a făcut să mă simt mai aproape de oameni şi de Dumnezeu. Mai spuneam la începutul acestei aventuri :”Haideţi, pentru câteva momente, să redevenim copii, să fim printre îngeri...şi, poate, să fim chiar ,,îngeri” pentru cei din jur. Să zicem: ,,Doamne, ajută!” şi să scriem primele gânduri”Vă mulţumesc de colaborarea de până acum şi să spunem din nou: ,,Doamne, ajută!” şi să mai scriem câteva gânduri...Sincer, îmi doresc să-l văd pe Florinel crescând, alături de îngeraşul său, bucurându-se alături de părinţi, trecând prin şcoala vieţii, prin încercări, ieşind biruitor din ele, şi de ce nu legănându-şi nepoţeii. Eu cred ca se poate lucrul acesta...depinde de noi.
Am adunat aici (clik pe imagine) toate fragmentele scrise de noi împreună cu voi timp de aproape un an, aici si aici dar si aici, pentru a face povestea unitară. Vă mulţumim din suflet! E atât de frumoasă până acum! Trebuie să o continuăm! ...)
Prima adunare ţinută la Braşov în amintirea celei de-a treia zi istorică a Oastei Domnului, din 7 noiembrie 1976, de la Poiana Braşov, mi-a oferit prilejul să mai citesc încă o dată cartea fratelui Traian Dorz «Zile şi adevăruri istorice». La fiecare lecturare a cărţii găseam câte o idee generală, comună problematicii abordate de autor; sau mai multe la un loc. Scopul principal al acestei cărţi – mărturisit de autorul însuşi – a fost acela de a arăta clar, o dată pentru totdeauna, atitudinea Oastei Domnului faţă de Biserică, atitudinea fiecărui ostaş faţă de Părintele Iosif Trifa şi învăţătura lui, precum şi atitudinea Oastei faţă de celelalte culte.
Vorbind despre fiecare zi istorică, fratele Traian încadra în timp şi spaţiu, dar şi în contextul religios, evenimentul respectiv. Un element comun al relatării ce mi-a atras în mod deosebit atenţia, de data aceasta, a fost acela al legăturii pe care o făcea, de fiecare dată, cu trecutul, cu oamenii şi evenimentele petrecute. Când vorbea de prima zi istorică, îşi găsea ancorarea în „frumosul început şi desfăşurarea lui” (era vorba de începuturile Oastei Domnului).
Referindu-se le cea de-a doua zi istorică, fratele Traian reface firul întâmplărilor din ultimele zile de viaţă ale Părintelui Iosif. Iar când relatează desfăşurarea evenimentelor care au dus la necesitatea consfătuirii din 7 noiembrie 1976, ca a treia zi istorică, aminteşte că, în timpul acelei întâlniri, a prezentat trei documente, ele însele fiind o mărturie a trecutului la care se raportau ei atunci.
Acelaşi lucru a făcut şi fratele Traian, raportându-se la înaintaşul său, Părintele Iosif Trifa. A rămas fidel principiului conform căruia mlădiţa, dacă nu rămâne în viţă, nu poate să aducă roadă (cf. In 15, 5). Iar dacă frunza nu rămâne pe ram, nu poate să rămână în viaţă. După cum dacă ucenicul nu ascultă de cuvântul învăţătorului, nu poate să lucreze nici mântuirea sa, nici pe a altora.
Părintele Iosif Trifa a păstrat legătura duhovnicească cu Părinţii Bisericii, în special cu Sf. Ioan Gură de Aur şi cu Sf. Apostol Pavel. Sfinţii Părinţi au fost în legătură nedezlegată cu cei doisprezece Sfinţi Apostoli, care, la rândul lor, evident, ca trimişi ai Mântuitorului Hristos, au stat într-o nemijlocită legătură cu El. Iar Domnul Iisus, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, a stat şi stă, într-o permanentă, tainică şi nedespărţită legătură cu Tatăl-Dumnezeu. Avem, astfel, imaginea unui lanţ ale cărui verigi, ţinându-se una de alta, ne dau încrederea că avem o bună ancorare pentru zilele noastre.
Legătura cu părintele duhovnicesc este de o mare importanţă, dar şi de o gingăşie aparte. Este ca aceea dintre tată şi fiu, la naşterea celui din urmă. Căci, încă înainte de a se naşte, copilul aude glasul tatălui, şi, la naştere (la intrarea în viaţa de aici), se bucură nespus că îl şi cunoaşte. Şi vor fi nişte... buni prieteni pentru tot restul vieţii.
„Lanţul” de la Oastea Domnului pune serioase probleme de atitudine, de raportare la trecut. Acest lanţ ne arată care este veriga ultimă de care să ne legăm. Şi ne ajută să nu umblăm dezorientaţi, când la formalism, când la sectarism, uitând că şi una şi alta sunt extreme periculoase pentru mântuire.
Atitudinea înaintaşilor noştri ne învaţă cui să ne raportăm. Şi, dacă luăm aminte bine la ei, ne determină să facem fiecare în parte „o a patra zi istorică personală”, spre a pune un început bun orientării pentru viitor:„Pentru a ne orienta acum bine în viitor, spune fratele Traian, avem nevoie neapărat să stăm aici şi să privim bineîn trecut. Să luăm pildă şi lumină de la felul cum au gândit şi au lucrat ei, spre a nu abate nici noi cu nimic Lucrarea Domnului de la drumul şi scopul pe care i le-a vrut şi le-a poruncit Domnul Iisus de la începutul ei. Şi nici să nu clădim noi cumva deasupra lor un alt material şi în alt fel decât cum au făcut ei. Căci Domnul le-a poruncit lor aşa să facă, după cum au făcut. Şi ei ne-au spus nouă şi ne-au lăsat ca şi noi tot aşa să facem” («Zile şi adevăruri istorice», Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1999, pg. 112).
Cei dinaintea noastră s-au raportat la înaintaşii lor. Noi, cei de azi, la cine ne raportăm? Iată un subiect de meditaţie pentru Noaptea Anului Nou!
Se înveşmântă zarea cu sclipitoare-azururi Şi-mi freamătă fiinţa ca de un mare dor, Căci Te cobori în iesle din înalt de Ceruri Tu, Prunc plăpând şi candid al Maicii Tale-odor.
Pe chipul Tău sunt crinii şi macii înfloriţi, Luceferi în privire, şi-n surâs e soare. Te-nvăluie mireasma de meri înmuguriţi, Iar leagănul Ţi-e braţul Maicii iubitoare.
Cu dor Te ţine-n braţe şi-Ţi cântă-nlăcrimat Cântarea Veşniciei, pe care o cunoşti. Ai vrea să-i spui refrenul de Cer înmiresmat Dar laşi să-l cânte îngeri, a’ cerurilor oşti.
M-apropii cu sfială de Tine Prunc Preasfânt... Aş vrea şi eu, ca magii, un dar să-Ţi dăruiesc, Nimic nu am mai dulce...doar mierea din cuvânt Şi-n versul de colindă să-Ţi spun cât Te iubesc!... ( Mariana )
"Acesta e cântecul cel dulce care trece prin toată Biblia „Nu te teme!” trece ca un fir roşu prin întreaga Biblie. Pe acest „Nu te teme!” îl pune Domnul în faţa aleşilor Lui şi copiilor Lui, pentru că în acest „Nu te teme!” este începutul biruinţei şi al mântuirii, întocmai precum frica este începutul înfrângerii şi căderii. Pe acest „Nu te teme!” îl îmbie Domnul, ca pe un dar scump, tuturor aleşilor Lui şi tuturor creştinilor luptători şi biruitori.
„Avrame, nu te teme! Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta mare va fi” (Fac 15, 1).
„Agar, nu te teme!” (Fac 21, 17).
„Isac, nu te teme, căci Eu sunt cu tine” (Fac. 26, 24).
„Nu te teme, Iacobe, să te pogori în Egipt” (Fac 46, 3).
„Nu te teme, Ghedeoane, căci nu vei muri!” (Jud 6, 23).
„Nu te teme, Israele, căci Eu sunt cu tine!...Eu sunt Dumnezeul tău, Eu te întăresc, Eu te ajut, Eu te sprijin”... (Isaia 41, 10).
„Nu te teme, Ieremia, căci Eu sunt cu tine, să te scap!” (Ier 1, 8).
„Nu te teme, poporul Meu, de ocara oamenilor şi nu tremura de batjocurile lor!” (Isaia 51, 7).
„Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine!”... (Isaia 54, 4).
Şi aşa mai departe, acest „Nu te teme!” trece prin toată Biblia ca un preadulce cântec ceresc.
E plină Biblia cu aceste scumpe telegrame cereşti: «Nu te teme!». Prin ele, Domnul Dumnezeu ni Se îmbie Însuşi ca un fel de garanţie şi siguranţă, spunându-ne lămurit să nu ne temem, să îndrăznim, căci El este cu noi...
Aleşii Domnului şi toţi copiii lui Dumnezeu din toate vremurile au luat pe suflet această făgăduinţă, această asigurare şi cu ea au biruit... Toţi aleşii Domnului, toţi creştinii biruitori au fost oameni de curaj, au fost oameni care nu s-au temut de nimic, decât de păcat. Au fost oameni care n-au cunoscut frica. Iar curajul acesta l-au avut prin credinţa, prin conştiinţa şi încrederea vie, tare şi nestrămutată că Domnul este cu ei... că ei sunt vasele de care Se foloseşte Domnul şi de care Se îngrijeşte El şi pe care le duce la biruinţă El. „Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea – striga proorocul Isaia – voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic!” (Isaia 12, 1).
Frica provine dintr-o credinţă slabă, dintr-o încredere şovăielnică. Curajul, în schimb, pleacă dintr-o credinţă tare şi vie că Domnul este clipă de clipă cu noi... că El dirijează viaţa noastră... că El comandă, şi la comanda Lui trebuie să păşim înainte, chiar dacă va trebui să trecem prin foc şi apă.
„Nu te teme, Israele, chiar trecând prin ape, Eu sunt cu tine şi râurile nu te vor îneca. Şi dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra sa nu te va aprinde!...” (Isaia 43, 1-2).
Dintr-o astfel de credinţă, dintr-un astfel de curaj au ieşit aleşii Domnului, eroii Domnului şi toţi creştinii luptători şi biruitori.
Biblia e plină cu astfel de eroi. În Vechiul Testament, acolo e ceata aleşilor Domnului, începând cu Moise, cu toată viaţa lui şi călătoria lui spre Canaan.
Toţi aleşii Domnului din Vechiul Testament – Avraam, Moise, Noe, Lot etc. – au fost oameni de curaj şi de luptă şi biruinţă. La fel şi toţi eroii viteji de acolo (Samson, Ghedeon etc.).
În special, pildă de curaj, de luptă şi de îndrăzneală sunt proorocii. Fiecare prooroc e o pildă măreaţă de curaj şi de îndrăzneală. Cei mai mulţi au plătit cu viaţa lor îndrăzneala şi curajul de a striga: „Aşa zice Domnu!” pe tot locul, fără să cruţe pe nimeni.
Dar, dintre toţi aleşii Domnului din Vechiul Testament, este unul care parcă a luat mai mult din făgăduinţa divină „Nu te teme”. E David, proorocul şi psalmistul, despre care vorbim mai pe larg în paginile următoare.
Iar pe urma eroilor şi vitejilor din Vechiul Testament, au păşit cei din Noul Testament; şi tuturor le-a urmat apoi ceata martirilor şi mucenicilor care şi-au jertfit şi ei viaţa pentru biruinţa Evangheliei. "
- De cine ascultăm? Cine poate sa dea "ascultări"? Ce se întâmplă dacă nu "faci ascultarea" ce ţi se dă? Există ascultări pe care nu trebuie să le faci? Trebuie să fie ascultarea oarbă sau trecută prin filtrul propriei raţiuni?
- „ Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi. ” Romani 12:15-16 Dumnezeu are nevoie astazi mai mult ca oricand de astfel de oameni. Te numeri printre acestia?
-Îi tratăm pe ceilalţi aşa cum credem noi că merită, sau aşa cum Domnul ne-a învăţat cu milă, iubire neîncetată şi bunătate?
- Hei, tinere, încotro? De ce atâta grabă? Atâţia ochi înlăcrimaţi "cerşesc" mângâiere; apleacă-te şi întinde o mână acelora care nu ştiu ce-i iubirea şi care nu au avut niciodată prieteni! Atâţia copii aşteaptă ca cineva să-i bage-n seamă; găseşte-i şi joacă-te cu ei! Priveşte-n jur, poţi vedea foarte clar că atâţia oameni aşteaptă astăzi o vorbă bună; nu ezita şi răspunde-le! E timpul să faci ceva, nu crezi?
- O, Domnul meu şi Dumnezeul meu atât de puternic, atât de aproape, atât de iubitor, atât de bun... Când Tu eşti pentru noi, cine să ne mai poată fi împotrivă? Când Tu ne deschizi, cine să mai poată închide? Şi când Tu ne aperi, cine ne-ar mai putea face vreun rău? Cu toate tăcerile mele, mă închin în faţa Ta ieşită deasupra tuturor munţilor mei! Preiubitule Strălucitor, ce mult Te iubesc! (Traian Dorz, din cartea "Prietenul tinereţii mele)
- Ce preferăm să ni se spună: adevăruri dureroase sau minciuni frumoase?
- „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe“ (Sfantul Ioan Gura de Aur)
- Ezechiel 18:21-23 - Ezechiel 18:32 - De câte ori atunci când greşim credem că Dumnezeu abia aşteaptă să ne pedepsească? Dar El nu e aşa... Cum stăm noi cu întoarcerea la Dumnezeu, cu promisiunile noastre făcute Lui?
- De câte ori am greşit Prietenului nostru, şi întorcându-ne la El, am fost iertaţi?
- "...Vine Împăratul să-şi controleze nuntaşii dacă au haina de nuntă sau nu o au... Vine Tatăl ceresc să-Şi cerceteze pe cei din Biserica Sa, dacă au naşterea din nou – sau nu. Ce va răspunde cel ce nu o are când va fi întrebat: Prietene, cum ai intrat tu aici? Un om murdar într-un loc sfânt?... Vine Stăpânul să-Şi vadă smochinii din via Sa... Cum va răspunde cel găsit de ani de zile la rând, fără rod? Nu ne înspăimântă oare securea înfiptă la rădăcină? (Matei 3, 10). Vine Vierul să-Şi cerceteze mlădiţele dacă sunt în viţă ori nu, dacă sunt roditoare ori nu, dacă sunt verzi sau nu. Nu ne înspăimântă oare focul care este deja aprins? (Ioan 15, 6)..." (Traian Dorz, caietul 27: Şi acum să facem!, cap. 1)
- Simţim nevoia să fim liniştiţi, simţim nevoia de pace interioară...Oare cum ne găsim noi pacea interioară?!... Adunând oare multe bunuri din lumea aceasta care ajung să ne obosească, să ne streseze, să nu le mai putem birui?
- Că se tot vorbeşte în lumea de astăzi de ecumenism, de unitatea dintre bisericii...o unire dacă se face jertfind adevărul are ea vreun un preţ înaintea lui Dumnezeu?
- "Când stam de vorba cu privire la cele duhovnicesti, nimic lumesc si pamântesc sa nu tinem în mintile noastre."
- "Când se citeste în biserica Cuvântul lui Dumnezeu, sa stergem toate cele pamântesti din mintea noastra si sa ne alipim numai de ascultarea poruncilor Domnului."
- "Ai grait de rau pe cineva? Binecuvânteaza-l. Ai facut paguba cuiva? Plateste-i. Ai desfrânat? Plângi, suspina din adânc, înceteaza a mai pacatui, omoara-ti carnea, usuca-ti trupul si roaga-te neîncetat. Te-ai trufit? Smereste-te. Ai pizmuit? Roaga-te pentru binele celui pe care l-ai pizmuit. Marturiseste-ti fiecare pacat, fara a tainui nimic, parintelui tau sau unui staret credincios, evlavios, neagonisitor; pazeste poruncile pe care le-a poruncit Dumnezeu, si te vei mântui."
- "Daca esti pacatos, fa milostenie, dobândeste smerenie si curatie, pocaieste-te - si te vei mântui. Esti vames? Poti sa te faci Evanghelist. Esti prigonitor? Poti sa te faci Apostol. Esti tâlhar? Poti sa fii cu Domnul în rai. Esti mag(ician)? Poti sa te închini si sa aduci daruri Stapânului, nu e pacat pe care sa nu-1 poata dezlega pocainta."
- "Afla, iubitule, care e chipul petrecerii celei bune, si pe acesta deprinde-1: învata paza ochilor si auzului, înfrânarea limbii si a pântecelui, subjugarea trupului, smerita cugetare, curatia gândurilor, taierea mâniei, suferirea cu rabdare a ocarilor si defaimarilor. Rastigneste-te împreuna cu Hristos, ca sa viezi cu El si în El."
- ,,Mai înainte de toate dobândeşte-ţi deprinderea de a te linişti. Liniştirea naşte nevoinţa, nevoinţa naşte plânsul, plânsul naşte frica, frica naşte smerenia, smerenia naşte inima buna, inima bună naşte dragostea, iar dragostea face sufletul sănătos şi nepătimaş. Atunci se cunoaşte că omul nu este departe de Dumnezeu."
- ,,Să ne ascundem înlăuntrul inimii; chiar dacă afară e zarvă şi zgomot, înlăuntrul nostru să se sălăşluiască pacea lui Dumnezeu: că Duhul sălăşluieşte doar într-o locuinţă liniştită."
- După ce te-ai sculat din somn, mai înainte de orice alt cuvânt, dă slavă Lui Dumnezeu şi zi: ,,Îţi mulţumesc, Doamne, că ai trecut cu vederea fărădelegile mele şi nu m-ai dat morţii, ci după iubirea Ta de oameni m-ai sculat din aşternutul meu. Ci dă-mi har şi putere ca pururea să slăvesc atotsfântul Tău nume, şi binecuvântează în ceasul acesta să încep Ţie cântări şi psalmi.”: fiindcă ceea ce primeşte mintea în sine dimineaţa, aceea va şi măcina, ca moara, toată ziua – fie grâul gândurilor bune, fie neghina gândurilor întinate. Iar când mergi spre somn, aduţi aminte de mormânt, zicând în tine: ,,Oare mă voi scula mâine?” – şi înainte de somn roagă-te cu osârdie.
