duminică, 21 februarie 2010

Intrebari si raspunsuri (III)


- Oare Pruncul Sfânt a visat? Ce vedea în visul Lui?...
Cu siguranţă că şi eu eram în visul Pruncului Sfânt. Mă vedea călcând pe urmele Lui...
Doamne fă ca visul acesta frumos să se împlinească!

- Ce nume aş vrea să-i pun acestui an? Ce virtute ar trebui să înflorească în caracterul meu de creştin?
"Anul sincerităţii", "Anul lepadarii de sine". "Anul împăcarii", "Anul întoarcerii la dragostea dintâi" ,"Anul părtăşiei frăţeşti", "Anul omagial al Crezului Ortodox si al Autocefaliei romanesti", etc...

-Cunosc eu toată taina semenului meu, care mă iubeşte şi-mi face mult bine?
"....Şi totuşi, câtă fericire îmi dă cunoaşterea existenţei lui în mare parte. E o cunoaştere care nu mă lipseşte nici de smerenia prin care îi cunosc adâncimea necuprinsă, nici de mulţumi rea pentru ceea ce îmi dăruieşte. Îl văd cu atât mai de necuprins, cu cât îmi face mai mult bine. Mă văd pe mine cu atât mai plin de pretenţia că sunt egal cu el, sau mai mare ca el. Şi cu cât înţeleg mai puţin existenţa lui, cu atât are mai puţin pretenţia să- l servesc, dar mă serveşte el, cel mai mult...." ( Părintele Dumitru Stăniloae - "Sfânta Treime sau la început a fost iubirea")

-"Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu!
De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!
Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?"
"Sa nu cautam prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitati la masa si care ne partinesc in lucrurile cele pamantesti, ci sa ni-i castigam pe acei prieteni care totdeauna tin sufletul nostru in randuiala, ne indeamna la datoriile noastre, pedepsesc greselile noastre, dojenesc incalcarile de lege ale noastre; cand cadem, iarasi ne ridica, si prin sfat si rugaciune ajuta apropierea noastra de Dumnezeu. Dar si vrajmasi trebuie sa-si faca cineva pentru Dumnezeu. Cand tu vezi pe un om destramat, incalcator de lege, plin de pacate si de socotinte rele, care voieste sa te duca la cadere si sa te amageasca, retrage-te si fugi, precum a poruncit Hristos sa faci, cand a zis: „De te sminteste ochiul tau cel drept, scoate-l si-l arunca de la tine” (Matei 5, 29).
Prin aceasta, El iti porunceste ca si pe prietenii pe care tu ii iubesti ca pe ochiul tau, si care iti sunt foarte folositori in viata, sa-i smulgi si sa-i arunci de la tine, cand mantuirea ta cere aceasta. Cand te duci in societate si trebuie sa vorbesti multe, fa si aceasta pentru Dumnezeu."
( Sfantul Ioan Gura de Aur )

-În relaţiile cu semenii e nevoie de comunicare...de o bună comunicare, ceea ce presupune deschiderea inimii...
Întrebare: îmi deschid suficient inima? Suficient de mult? Suficient de puţin? Unde e limita? Ce mă face să mă deschid? Ce mă face să mă închid?
Totul depinde de mine, de felul în care reuşesc să comunic. Dacă însă mă opriesc la un anumit bilanţ, pe care la un moment dat l-am făcut, bilanţ al lucrurilor pe care le-am învăţat de-a lungul anilor prin intermediul diverselor situaţii în care am fost pus sau a experienţelor triste, sau mai puţin triste, pe care le-am trăit, îmi va fi greu să-mi deschis inima, pentru că nevoia de sinceritate devine o primă limită. Sinceritatea ne face să ne deschidem, iar nesinceritatea, ne facem să ne închidem. Când este sinceritate numai din partea uneia dintre persoanele care comunică, inima acelei persoane va simţi la un moment dat...de aici în colo totul depinde de ea...
În decursul timpului am învăţat să lupt şi să nu mă mai trag uşa inimii uşor spre închis. Am învăţat că nu este o soluţie bună să pun în balanţă ceea ce ofer şi ceea ce primesc, pentru a nu fi tentat să bănuiesc de nesinceritate...Am învăţat să nu mai cer celui de lîngă mine să se schimbe, pentru că oricât va încerca, dacă eu nu mă schimb, nu voi vedea niciodată schimbarea lui....Am învăţat multe, dar cel mai important lucru pe care l-am învăţat este să dău la o parte masca şi să mă arăt semenilor aşa cum sunt, cu slăbiciunile şi vulnerabilităţile mele, pentru că face parte din nevoie de sinceritate. De multe ori singurul vinovat am fot eu... dacă ar fi ştiut semenul meu că sunt sensibil la anumite vorbe, la anumite gesturi, dacă aş fi reuşit să-i comunic la timp toate acestea, poate evitam o închidere de uşă...
Şi am mai învăţat ceva. Cele mai multe vise le ai cu ochii deschisi....

- "Cultura in care traim ne insufla permanent sensul mandriei, al maririi de sine, al indreptatirii de sine. Smerenia se bazeaza pe faptul ca omul nu poate realiza nimic prin el insusi si chiar ni-L infatiseaza pe Dumnezeu ca Unul Care tot timpul “acorda credit” pentru realizarile si faptele bune ale omului. Smerenia – fie individuala sau comuna, etnica sau nationala – este privita ca un simbol al slabiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevarat.
Chiar si bisericile noastre, nu sunt ele imbibate cu acelasi spirit al fariseului?
Nu dorim noi ca orice contributie, orice “fapta buna”, tot ceea ce facem pentru Biserica sa fie cunoscut, laudat, sa fie mediatizat?
Dar ce este atunci smerenia?
Cum poate deveni cineva smerit?
Raspunsul la aceasta intrebare pare a fi unul paradoxal, pentru ca isi are radacinile intr-o afirmatie aparent neobisnuita: Dumnezeu Insusi este smerit! Totusi, pentru acela care-L cerceteaza pe Dumnezeu si-L contempla in Creatia Sa si in lucrarile Sale de mantuire, este evident ca smerenia este, intr-adevar o virtute divina, adevaratul continut si stralucirea acestei slave care, asa cum cantam in timpul Sfintei Liturghii, umple cerul si pamantul. In mentalitatea noastra omeneasca avem tendinta de a opune “slava” si “smerenia” – ultima fiind pentru noi un semn de slabiciune. Pentru noi ignoranta si incompetenta sunt cei doi factori ce ne determina sa ne simtim smeriti. Aproape ca este imposibil sa “traduci in fapt” omului modern, hranit din publicitate, din afirmarea de sine si dintr-o nesfarsita lauda de sine, ca tot ceea ce este intr-adevar desavarsit, frumos si bun este in acelasi timp in mod firesc smerit; datorita desavarsirii sale nu necesita in niciun fel “publicitate”, slava exterioara sau “adulare”. Dumnezeu este smerit pentru ca este desavarsit; smerenia Lui este slava Sa si sursa adevaratei frumuseti, perfectiuni si bunatati. Oricine se apropie de Dumnezeu si-L cunoaste devine imediat partas la smerenia divina si este infrumusetat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a carei smerenie a facut-o bucuria intregii Creatii si cea mai mare revelatie a frumusetii pe pamant, taina tuturor sfintilor si taina fiecarei fiinte umane din timpul putinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.
Cum poate deveni cineva smerit? Raspunsul, pentru un crestin, este simplu; contemplandu-L pe Hristos, smerenia divina intrupata, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, o data pentru totdeauna, slava Sa ca smerenie si smerenia Sa ca slava. “Astazi” a spus Hristos in noaptea supremei Sale smerenii, “Fiul Omului se preaslaveste si Dumnezeu Se preaslaveste in El“. Smerenia se invata contemplandu-l pe Hristos, Care a spus: “Invatati de la Mine, pentru ca sunt bland si smerit cu inima“. In cele din urma smerenia se invata masurand totul prin El, raportand totul la El. Fara Hristos, adevarata smerenie este imposibila, pe cand cu fariseul religia insasi devine un act de mandrie al realizarilor umane, o alta forma de marire de sine fariseica."( pr. Alexander Schmemann )

P.S. Vezi si:

Intrebari si raspunsuri (I)
Intrebari si raspunsuri (II)

Niciun comentariu: