miercuri, 10 februarie 2010

SFÎRŞITUL JERTFEI ŞI SEMNUL SFINŢENIEI

"Fiecare adevăr îşi are vremea sa şi fiecare profet îşi are timpul său. Când vremea unui adevăr s-a împlinit – el tace. Când timpul unui profet s-a împlinit – el pleacă.
Dar cei în mijlocul cărora a strălucit adevărul nu mai rămân cum erau înainte de a-l vedea. Şi cei cărora le-a strigat profetul nu mai sunt cum au fost înainte de a-l auzi. Unii se vor întoarce, cu faţa strălucind de binecuvântarea primirii Adevărului. Alţii, întunecaţi pe veci de blestemul împotrivirii sau osândiţi de uciderea lui.

În dis-de-dimineaţa zilei de 12 Februarie 1938 s-a împlinit vremea unui mare adevăr şi a tăcut gura unui mare profet.
Trecerea în lumea cealaltă a fost pe măsura trecerii prin lumea aceasta. Cuptorul suferinţei, încălzit până la alb, le-a dat incandescenţa aceasta nemuritoare, atât adevărului cât şi profetului său. Şi amândoi au rămas, pentru noi, ţintă şi model, undeva sus.



Nici prea departe, ca să ne fie prea greu de atins, nici prea aproape, ca să ne fie prea uşor. Ci numai acolo până unde trebuie neapărat să ajungem – fiindcă mântuirea abia de acolo începe.

Am spus în altă parte, mai pe larg, despre zilele şi întâmplările trecerii în veşnicie a Părintelui Iosif – despre frumuseţea şi sfinţenia lui, despre lacrimile şi dragostea fraţilor, veniţi cu miile să-l petreacă la plecarea din lume, ca şi despre urâţenia şi vinovăţia mitropolitului vrăjmaş şi ale sfătuitorilor lui, care s-au răzbunat până şi pe cadavrul său, nepermiţând, nici a patra zi de la moarte, săvârşirea slujbei înmormântării şi tragerea clopotului. Numai când cioclii îi vor sfâşia şi haina preoţească, văzându-şi şi această ultimă răzbunare împlinită, îngăduiră protopopului Emilian Cioran să-i facă o foarte scurtă slujbă de înmormântare – ca pentru cel mai din urmă om – şi să tragă o singură dată, pentru el, clopotul unei singure biserici.

Ce mici sunt contemporanii adevăraţilor oameni mari!… Şi ce orbi se dovedesc tiranii şi stăpânitorii lumii, care vor să se ridice mai presus de adevăr, înăbuşindu-l. Şi vor să împiedice Învierea lui Hristos, prăvălind peste El o lespede.

Din toată ţara şi de peste hotare au venit atunci mii de fraţi şi de surori care l-au purtat pe braţe spre mormânt, însoţindu-l pe jos, de-a lungul oraşului Sibiu. Pornind din Aleea Filozofilor şi înconjurând pe departe, prin centru şi până în cimitir, l-au petrecut în lacrimi şi în cântări.

În clipa coborârii sicriului în mormânt, într-o izbucnire uriaşă de plâns, Trandafir Munteanu din Lugoj a aruncat peste sicriu coroana adusă de el şi de fraţii de acolo. Apoi mormântul sfânt a fost acoperit mai mult cu flori şi cu lacrimi decât cu pământ…

Despre toate aceste lucruri am mai scris mult şi în alte părţi. Credem că cea mai mare parte a acestor întâmplări s-a aflat şi se cunoaşte. Dar aici vom aminti un lucru pe care cei mai mulţi nu-l cunosc, pentru că s-a petrecut într-o vreme când, despre aceasta, trebuia să se tacă şi nu să se spună…

Dar adevărul, pe care trebuia să-l vedem cu ochii noştri şi pe care trebuia să-l mărturisim cu gura noastră şi cu condeiul nostru, trebuie să ajungă cunoscut odată de către toţi. Pentru ca să cunoaştem nu numai mărturia oamenilor despre faptul că Părintele Iosif a fost un sfânt – ci şi mărturia lui Dumnezeu despre aceasta.

Şi iată cum a descoperit Dumnezeu această mărturie:

După aproape treizeci şi opt de ani, în noiembrie 1975 – când, împreună cu fratele Traian, coboram – în acelaşi mormânt, peste sicriul acestui om sfânt – sicriul chinuitului său fiu, Tit, Dumnezeu Însuşi ne-a arătat adevărul, nouă celor opt oameni care luam parte la deschiderea mormântului său: cinci fraţi şi trei gropari.

Ajungând aproape de sicriul părintelui, pe când noi ne pregăteam să strângem, dacă vom mai afla, vreun oscior sau vreo bucăţică de scândură rămase din trupul sau din sicriul său, doi dintre gropari au scos întâi bucăţi întregi din coroana aruncată de fratele Munteanu din Lugoj, atunci, în 16 februarie 1938, iar apoi cazmalele lor s-au oprit în acoperişul neputrezit deloc al sicriului cu trupul sfânt. Stăteau amândoi, cu toată greutatea trupului lor, unul la cap, altul la picioare, pe acoperişul sicriului care nu s-a rupt sub ei.

Am înţeles atunci că, dacă sicriul n-a putrezit, nici trupul sfânt din el n-a putrezit, după cum este scris: „şi nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea“. Deşi acel loc din Psalmi este o profeţie privitoare la Mântuitorul, totuşi Tradiţia Sfântă spune, după cum o confirmă şi realitatea, că nici trupurile adevăraţilor sfinţi nu putrezesc. Ne-am convins deplin de acest adevăr în clipa când toţi opt am înţeles că sicriul de sub cei doi oameni era neputrezit.

Am gândit o clipă: ce ar fi să deschidem acum sicriul şi să se arate lumii minunea şi adevărul că acest om a fost cu adevărat un sfânt? S-ar strânge aici un oraş, o ţară, o lume uimită şi iluminată.

Ne-am zis aşa – mai bine tăcem şi lăsăm totul acoperit până când va veni vremea ca Dumnezeu Însuşi să arate cum va şti El adevărul – despre profetul Său şi Părintele nostru – că a fost un sfânt.

Am zis groparilor:
– Lăsăm totul aşa. Sicriul fiului va fi pus exact peste sicriul tatălui său. Vor fi astfel împreună pe veci, şi în pământ, şi în cer.
Şi aşa a fost.

Dar acum lucrul acesta îl putem mărturisi toţi cei opt oameni care l-am văzut cu ochii noştri. Iar voi, cei ce nu l-aţi putut vedea – să credeţi, căci mărturia noastră este adevărată. Şi crezând, să vă încredinţaţi, de neclintit, despre solia acestui profet, solie pentru a cărei împlinire, Dumnezeu a învrednicit sufletul lui de slavă veşnică, aceasta dovedind-o şi în chip văzut, cu trupul său."

Din «Profetul vremilor noastre» de Moise Velescu

Mulţumim fraţilor de la
"
www.comorinemuritoare.ro"
pentru această minunată postare


2 comentarii:

Mariana spunea...

...am citit şi recitit...Aproape că nu mai pot scrie nimic...
Era în iarna anului 1984. Trecuseră 6 luni de la nunta noastră; purtam cu drag în pântece primul rod al dragostei noastre...În timp ce îmi aşteptam soţul, privind pe geam din 10 în 10 minute, a venit la noi un frate şi mi-a adus un manuscris de al fratelui Traian. Unii raţi de atunci se angajaseră, riscând mult, să copieze manuscrisel fratelui Traian. Mie îmi revenise exact fragmentul cae relata despre neputrizirea sicriului părintelui Iosif Trifa. Era prima dată când aflam acest adevăr. Scriam şi mi se părea că mi se sfinţeşte mâna scriind acele mărturisiri...Scriam şi plângeam...scriam şi îi mulţumeam lui Dumnezeu că mi-a făcut chemare în Oastea Domnului...De atunci am ştiut că nimeni şi nimic nu mă va mai despărţi de Oaste, de fraţi...( de asta îi tot caut dor şi-i vreau aproape...şi-i vreau una...)
Sorin, îi dau slavă lui Dumnezeu pentru toate...pentru toate...
Sâmbătă vom fi la mormântul părintelui cu o floare, cu o lacrimă, cu un dor adânc...cu un cânt:

,,Noi nu te vom uita, părinte, căci glasul tău cel fermecat
pe mii de suflete pierdute ne-a scos din moarte şi păcat.

Ne-om aminti mereu, părinte, de glasul şi de scrisul tău,
căci el ne-a scos din calea morţii şi ne-a adus la Dumnezeu.

Te vom iubi mereu, părinte, şi-n drumul sfânt o să-ţi urmăm,
căci tu ne-ai spus cum pentru Domnul să suferim şi să luptăm.

Te vom urma mereu, părinte, pe calea Domnului smeriţi,
căci fără glasul tău cu toţii am fi şi astăzi rătăciţi.

Statornici vom iubi Lucrarea, şi glas străin nu vom urma,
ci totdeauna după Domnul vom merge toţi pe urma ta.

Vom duce toţi cât mai departe spre Răsărit şi spre Apus,
solia ta, iubit Părinte: Lucrarea Oastei lui Iisus."

( Traian Dorz )

Mariana spunea...

Am căutat şi am găsit exact ceea ce trascrisesem eu cu ani în urmă :)
,,Istoria unei jertfe" , vol. III, pag. 556, autor Traian Dorz.