"Miezul pildei cu fiul cel pierdut este dragostea şi iertarea tatălui. Pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile lui şi întoarcerea lui, ci l-au mântuit mai ales dragostea şi iertarea tatălui. El n-avea nici un merit şin ici un drept să mai fie primit acasă... El navea nici măcar dreptul de slugă... El pierduse totul. Dar tatăl l-a iertat şi i-a redat starea ce o avusese mai înainte. O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă! Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească, oricât de păcătoşi am fi. Oricât de păcătos ai fi, dragă cititorule, află că Tatăl ceresc întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.
Pilda cu fiul cel pierdut pune în faţa noastră dragostea de tată, ca să vedem prine a dragostea Tatălui ceresc. Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Cât de mare este dragostea de părinte! Ce nu face dragostea de părinte!...Voi spune aici două pilde care ajută şi ele pilda cu fiul cel pierdut şi înţelesul ei.
Mai anii trecuţi, ziarul «America» din Cleveland a publicat un anunţ interesant. Un tată de prin părţile Banatului îşi chema fiul să se întoarcă acasă în ţară. Pe semne, fiul apucase în căile cele rele şi părăsise casa părintească, peste voia tatălui său. Plecase în lume din vina lui şi cu voia lui. Dar tatăl rămâne tot tată. Iubirea de tată este mai mare decât greşeala fiilor. Un dor mare l-a cuprins după fiul său. Voia cu orice preţ să-l aducă iarăşi acasă, dar nu-i putea da de urmă. Atunci s-a gândit să publice un anunţ, într-un ziar românesc din America. În iubirea sa, tatăl s-a gândit astfel:„Fiul meu va fi în cutare oraş din America. Prin gazeta românească îi trimit o înştiinţare că-l iert şi îl chem acasă. Voi scrie frumos şi duios, ca să-i mişc inima. Şi să mai fac încă ceva. Să-mi fac o fotografie, aşa cum sunt, amărât şi îngândurat; să publice gazţeta şi chipul meu lângă scrisoare. Prin asta cred că se va mişca şi mai mult inima pruncului meu”.
Şi tatăl a făcut întocmai. Ce nu face un tată pentru copilul său! Ziarul din America a publicat fotografia, însoţită de următoarea scrisoare: Ioniţă dragă! Sunt doi ani de când te-ai dus. Ştii bine cum te-ai dus şi de ce te-ai dus. Dar tata a uitat totul. Tata a tras dungă peste toate. Ioniţă dragă! Tata te iartă,vino acasă! Ioniţă dragă, vino acasă, că nu mai putem de dorul tău! De când te-ai dus tu, gândeşti că a murit cineva în casă la noi. N-am mai avut nici o zi bună. Mamă-ta plânge mereu, şi eu tot aşa. Ioniţă dragă, ne topim de dorul tău şi tu poate te topeşti de rău prin cele ţări străine. Ioniţă dragă, vino acasă! Al tău tată îndurerat.
Despre ce s-a ales din această publicaţie, n-am mai putut afla. Tatăl scria că va trimite şi bani de vapor. De bună seamă însă, această chemare – mişcătoare până la lacrimi– n-a răsunat în pustiu. De-l va fi aflat pe fiul cel pierdut, desigur, l-a adus acasă.
O altă pildă: Mai anii trecuţi, am citit despre o mamă ce-şi căuta fiica apucată în căile dezmierdărilor. Din vina ei şi cu voia ei plecase în lume şi în căile pierzării. Dar mama, tot mamă! Inima ei nu putea suferi pierderea fiicei. Începu să o caute în toate părţile, dar fără rezultat. Un poliţist îi spuse că a văzut-o odată într-un local de pierzare (unde femeile se vând pentru bani). O caută şi pe acolo, dar n-o află.
Atunci mama in iubirea şi durerea ei, făcu un plan nou. Făcu o mulţime de fotografii cu chipul ei îndurerat şi scrise pe ele, dedesubt: Aniţă dragă! Mama te iartă, vinoa casă! Trimise apoi aceste fotografii pe la toate localurile de pierzare şi pe tot locul pe unde se pierd sufletele, cu rugămintea să fie lipite prin acele localuri. „Fiica mea – îşi va fi zis mama– de bună seamă a căzut într-o astfel de pierzare. Ea va citi înştiinţarea şi va vedea chipul meu îndurerat şi se va întoarce acasă...” Aşa s-a şi întâmplat. Într-un local de pierzare se topea o tânără femeie. Venise ca un trandafir frumos, şi acum era o floare ofilită. În ochii ei, în faţa şi înfăţişarea ei se putea citi durerea şi suferinţa. Plângea în fiecare zi. Vai, în ce stare grozavă ajunsese! Zdrobită trupeşte şi sufleteşte, ajunsese în marginea prăpăstiei, ca şi fiul cel pierdut. Dar într-o zi, iată, cineva bate o fotografie pe poarta localului. Se apropie, o vede şi îndată izbucneşte într-un strigăt de plângere şi bucurie: „E mama!... Mamă dragă!... Ah,scumpa mea mamă!... Mama mă iartă!... Ma-mă dragă!” Cuprinsă ca de un fel de beţie, striga în toate părţile: „Mama mă iartă... Mă duc acasă... Mama mă iartă!...”
Iată două pilde mişcătoare despre dragostea părintească. Ele storc lacrimi. Ele ne arată cât de mare şi cât de tare este dragostea de părinte. Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Este însă numai o icoană slabă şi palidă. Tatăl ceresc ne iu-eşte cu o dragoste nemărginită, ce întrece toată dragostea omului. De s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturor părinţilor din lume, dragostea lor e încă numai un picur, faţă de oceanul cel nemărginit al dragostei lui Dumnezeu. „Dumnezeu este dragoste” (IIn 4, 8). Tatăl ceresc ne iubeşte cu o dragoste nemărginită. Bunătatea Lui şi dragostea Lui ne urmăresc neîncetat şi ne cheamă acasă.
Scumpul meu frate! Poate şi tu te ofileşti şi te prăpădeşti prin „străinătatea” cea neagră a păcatelor. Vai, în ce stare grozavă ai ajuns! Eu însă îţi aduc o veste dulce şi scumpă: Tatăl te iartă! Aşa cum îşi cheamă cei doi părinţi, din pildele de mai sus, copiii acasă – vestindu-i că-i iartă – aşa te cheamă şi pe tine Tatăl ceresc, vestind că te iartă.
Tatăl te iartă, fratele meu! Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Cu lacrimi în ochi, eu îţi spun: Tatăl te iartă. Plângând, eu te chem: Vino acasă! Cu credinţă, eu te chem: Vino acasă, Ta-tăl te iartă. Eu nu-ţi spun din carte aceste cuvinte. Eu ţi le spun din viaţa mea, din sufletul meu. Eu am trecut prin pilda fiului pierdut. Eu am trăit pilda aceasta. Ajunsesem şi eu la marginea prăpăstiei. Dar m-am întors „acasă”, şi Tatăl îndată m-a iertat.
Tatăl „m-a îmbrăţişat” şi „m-a sărutat”cu iertarea, când eu eram mai prăpădit şi ticălos.Tatăl te iartă şi pe tine. Oricât de păcătos ai fi, oricât de căzut şi de decăzut ai fi, află căTatăl te iubeşte. Tatăl te iartă şi te cheamă acasă. Nu mai zăbovi, fratele meu! Cerul şi pământul se înfioară şi suspină pentru starea ta. Plânge cerul şi pământul, văzându-te mergând înainte pe calea pierzării. Opreşte-te, frate dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce „acasă”!
Vino „acasă”, suflet rătăcit, vino acasă din grozava pieire în care rătăceşti!
Vino „acasă”, căci ai stat destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi plăceri păcătoase.
Înaintea Tatălui ceresc, zi şi tu această rugăciune:
Tată şi Doamne,
greşit-am la cer şi înaintea Ta.
Eu sunt fiul cel pierdut din evanghelie.
Eu sunt fiul cel nesocotit care am ieşit din ascultarea Ta
şi am umblat în căile pierzării.
Mulţi ani sunt de când trăiesc fără Tine.
Am risipit de mult averea sufletească ce mi-ai dat-o.
Am cheltuit-o în desfătări şi fărădelegi.
Am mers din rău în mai rău, din ticăloşie în ticăloşie.
Multe chemări mi-ai trimis,
să mă opreşti din calea pierzării.
Însă eu nu le-am ascultat.
Am alergat înainte pe calea pierzării.
Abia acum vin la Tine,
preabunule Doamne şi Tată ceresc.
Ah, în ce stare nenorocită mă aflu!
Sunt bolnav şi n-are cine mă vindeca...
Sunt flămând şi n-are cine mă sătura...
Sunt gol, şi n-are cine mă îmbrăca...
Sunt istovit şi chinuit şi nimeni nu mă primeşte.
Chipul cel frumos,
ce-l aveam când trăiam în casa Ta
mi s-a schimonosit.
Păcatul şi suferinţa
au săpat urme adânci
în faţa mea şi în sufletul meu.
Din haina cea strălucitoare a Botezului,
n-a mai rămas nimic.
Totul am zdrenţuit...
totul am risipit...
totul am prădat.
Preabunule Părinte şi Tată ceresc,
greşit-am la cer şi înaintea Ta!
Eu nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău...
N-am nici un drept să port acest nume...
Sunt vrednic de alungare.
Te rog însă, Preabunule Tată ceresc,
iartă-mă şi pe mine
ca pe fiul cel pierdut din evanghelie.
Fie-ţi milă de mine
şi de starea grozavă în care am ajuns.
Primeşte-mă iarăşi în dragostea şi odihna Ta.
Îmbracă sufletul meu cu haină nouă
şi mă leagă iarăşi de Tine cu inel nou,
să pot începe o viaţă nouă,
ca unul ce mort am fost şi-am înviat,
pierdut am fost şi m-am aflat.
Pilda cu fiul cel pierdut pune în faţa noastră dragostea de tată, ca să vedem prine a dragostea Tatălui ceresc. Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Cât de mare este dragostea de părinte! Ce nu face dragostea de părinte!...Voi spune aici două pilde care ajută şi ele pilda cu fiul cel pierdut şi înţelesul ei.
Mai anii trecuţi, ziarul «America» din Cleveland a publicat un anunţ interesant. Un tată de prin părţile Banatului îşi chema fiul să se întoarcă acasă în ţară. Pe semne, fiul apucase în căile cele rele şi părăsise casa părintească, peste voia tatălui său. Plecase în lume din vina lui şi cu voia lui. Dar tatăl rămâne tot tată. Iubirea de tată este mai mare decât greşeala fiilor. Un dor mare l-a cuprins după fiul său. Voia cu orice preţ să-l aducă iarăşi acasă, dar nu-i putea da de urmă. Atunci s-a gândit să publice un anunţ, într-un ziar românesc din America. În iubirea sa, tatăl s-a gândit astfel:„Fiul meu va fi în cutare oraş din America. Prin gazeta românească îi trimit o înştiinţare că-l iert şi îl chem acasă. Voi scrie frumos şi duios, ca să-i mişc inima. Şi să mai fac încă ceva. Să-mi fac o fotografie, aşa cum sunt, amărât şi îngândurat; să publice gazţeta şi chipul meu lângă scrisoare. Prin asta cred că se va mişca şi mai mult inima pruncului meu”.
Şi tatăl a făcut întocmai. Ce nu face un tată pentru copilul său! Ziarul din America a publicat fotografia, însoţită de următoarea scrisoare: Ioniţă dragă! Sunt doi ani de când te-ai dus. Ştii bine cum te-ai dus şi de ce te-ai dus. Dar tata a uitat totul. Tata a tras dungă peste toate. Ioniţă dragă! Tata te iartă,vino acasă! Ioniţă dragă, vino acasă, că nu mai putem de dorul tău! De când te-ai dus tu, gândeşti că a murit cineva în casă la noi. N-am mai avut nici o zi bună. Mamă-ta plânge mereu, şi eu tot aşa. Ioniţă dragă, ne topim de dorul tău şi tu poate te topeşti de rău prin cele ţări străine. Ioniţă dragă, vino acasă! Al tău tată îndurerat.
Despre ce s-a ales din această publicaţie, n-am mai putut afla. Tatăl scria că va trimite şi bani de vapor. De bună seamă însă, această chemare – mişcătoare până la lacrimi– n-a răsunat în pustiu. De-l va fi aflat pe fiul cel pierdut, desigur, l-a adus acasă.
O altă pildă: Mai anii trecuţi, am citit despre o mamă ce-şi căuta fiica apucată în căile dezmierdărilor. Din vina ei şi cu voia ei plecase în lume şi în căile pierzării. Dar mama, tot mamă! Inima ei nu putea suferi pierderea fiicei. Începu să o caute în toate părţile, dar fără rezultat. Un poliţist îi spuse că a văzut-o odată într-un local de pierzare (unde femeile se vând pentru bani). O caută şi pe acolo, dar n-o află.
Atunci mama in iubirea şi durerea ei, făcu un plan nou. Făcu o mulţime de fotografii cu chipul ei îndurerat şi scrise pe ele, dedesubt: Aniţă dragă! Mama te iartă, vinoa casă! Trimise apoi aceste fotografii pe la toate localurile de pierzare şi pe tot locul pe unde se pierd sufletele, cu rugămintea să fie lipite prin acele localuri. „Fiica mea – îşi va fi zis mama– de bună seamă a căzut într-o astfel de pierzare. Ea va citi înştiinţarea şi va vedea chipul meu îndurerat şi se va întoarce acasă...” Aşa s-a şi întâmplat. Într-un local de pierzare se topea o tânără femeie. Venise ca un trandafir frumos, şi acum era o floare ofilită. În ochii ei, în faţa şi înfăţişarea ei se putea citi durerea şi suferinţa. Plângea în fiecare zi. Vai, în ce stare grozavă ajunsese! Zdrobită trupeşte şi sufleteşte, ajunsese în marginea prăpăstiei, ca şi fiul cel pierdut. Dar într-o zi, iată, cineva bate o fotografie pe poarta localului. Se apropie, o vede şi îndată izbucneşte într-un strigăt de plângere şi bucurie: „E mama!... Mamă dragă!... Ah,scumpa mea mamă!... Mama mă iartă!... Ma-mă dragă!” Cuprinsă ca de un fel de beţie, striga în toate părţile: „Mama mă iartă... Mă duc acasă... Mama mă iartă!...”
Iată două pilde mişcătoare despre dragostea părintească. Ele storc lacrimi. Ele ne arată cât de mare şi cât de tare este dragostea de părinte. Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Este însă numai o icoană slabă şi palidă. Tatăl ceresc ne iu-eşte cu o dragoste nemărginită, ce întrece toată dragostea omului. De s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturor părinţilor din lume, dragostea lor e încă numai un picur, faţă de oceanul cel nemărginit al dragostei lui Dumnezeu. „Dumnezeu este dragoste” (IIn 4, 8). Tatăl ceresc ne iubeşte cu o dragoste nemărginită. Bunătatea Lui şi dragostea Lui ne urmăresc neîncetat şi ne cheamă acasă.
Scumpul meu frate! Poate şi tu te ofileşti şi te prăpădeşti prin „străinătatea” cea neagră a păcatelor. Vai, în ce stare grozavă ai ajuns! Eu însă îţi aduc o veste dulce şi scumpă: Tatăl te iartă! Aşa cum îşi cheamă cei doi părinţi, din pildele de mai sus, copiii acasă – vestindu-i că-i iartă – aşa te cheamă şi pe tine Tatăl ceresc, vestind că te iartă.
Tatăl te iartă, fratele meu! Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Cu lacrimi în ochi, eu îţi spun: Tatăl te iartă. Plângând, eu te chem: Vino acasă! Cu credinţă, eu te chem: Vino acasă, Ta-tăl te iartă. Eu nu-ţi spun din carte aceste cuvinte. Eu ţi le spun din viaţa mea, din sufletul meu. Eu am trecut prin pilda fiului pierdut. Eu am trăit pilda aceasta. Ajunsesem şi eu la marginea prăpăstiei. Dar m-am întors „acasă”, şi Tatăl îndată m-a iertat.
Tatăl „m-a îmbrăţişat” şi „m-a sărutat”cu iertarea, când eu eram mai prăpădit şi ticălos.Tatăl te iartă şi pe tine. Oricât de păcătos ai fi, oricât de căzut şi de decăzut ai fi, află căTatăl te iubeşte. Tatăl te iartă şi te cheamă acasă. Nu mai zăbovi, fratele meu! Cerul şi pământul se înfioară şi suspină pentru starea ta. Plânge cerul şi pământul, văzându-te mergând înainte pe calea pierzării. Opreşte-te, frate dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce „acasă”!
Vino „acasă”, suflet rătăcit, vino acasă din grozava pieire în care rătăceşti!
Vino „acasă”, căci ai stat destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi plăceri păcătoase.
Înaintea Tatălui ceresc, zi şi tu această rugăciune:
Tată şi Doamne,
greşit-am la cer şi înaintea Ta.
Eu sunt fiul cel pierdut din evanghelie.
Eu sunt fiul cel nesocotit care am ieşit din ascultarea Ta
şi am umblat în căile pierzării.
Mulţi ani sunt de când trăiesc fără Tine.
Am risipit de mult averea sufletească ce mi-ai dat-o.
Am cheltuit-o în desfătări şi fărădelegi.
Am mers din rău în mai rău, din ticăloşie în ticăloşie.
Multe chemări mi-ai trimis,
să mă opreşti din calea pierzării.
Însă eu nu le-am ascultat.
Am alergat înainte pe calea pierzării.
Abia acum vin la Tine,
preabunule Doamne şi Tată ceresc.
Ah, în ce stare nenorocită mă aflu!
Sunt bolnav şi n-are cine mă vindeca...
Sunt flămând şi n-are cine mă sătura...
Sunt gol, şi n-are cine mă îmbrăca...
Sunt istovit şi chinuit şi nimeni nu mă primeşte.
Chipul cel frumos,
ce-l aveam când trăiam în casa Ta
mi s-a schimonosit.
Păcatul şi suferinţa
au săpat urme adânci
în faţa mea şi în sufletul meu.
Din haina cea strălucitoare a Botezului,
n-a mai rămas nimic.
Totul am zdrenţuit...
totul am risipit...
totul am prădat.
Preabunule Părinte şi Tată ceresc,
greşit-am la cer şi înaintea Ta!
Eu nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău...
N-am nici un drept să port acest nume...
Sunt vrednic de alungare.
Te rog însă, Preabunule Tată ceresc,
iartă-mă şi pe mine
ca pe fiul cel pierdut din evanghelie.
Fie-ţi milă de mine
şi de starea grozavă în care am ajuns.
Primeşte-mă iarăşi în dragostea şi odihna Ta.
Îmbracă sufletul meu cu haină nouă
şi mă leagă iarăşi de Tine cu inel nou,
să pot începe o viaţă nouă,
ca unul ce mort am fost şi-am înviat,
pierdut am fost şi m-am aflat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu