marți, 9 februarie 2010

A fost un vis?!...


Eram eu şi copilul din mine, culcaţi în iarba cea moale de la şes, privind un petec de cer, printre copaci... Copilul din mine este mereu pus pe joacă...îmi pune mâna la ochi, mă gâdilă, când cu un fir de iarbă, când scutură peste mine petale de dor...Eu încep să le număr...sunt anii mei ce au poposit o vreme peste viaţa mea şi apoi au fugit...Închid ochii şi mă visez un fluture... şi zbor, zbor, sus, sus de tot, de unde mă privesc dorimind legănat de braţele copilului din noi...Mă trezesc, dar sunt atat de buimăcit, cine sunt eu....mi-ar placea să fiu copilul din mine..

Un comentariu:

Mariana spunea...

Eu cred că dacă nu am fi uneori copilul din noi, nu ne-am mai îndrăgi unii pe alţii...Doar copiii ştiu să iubească dezinteresat, doar ei ştiu să ierte imediat şi deplin, doar ei ştiu să fie veseli şi să înveselească...
Copilul din noi ne face plăcuţi şi iubiţi...
Adultul din mine mai are scăpări...m-a dezamăgit de atâtea ori...

,,Copilul din mine [...] scutură peste mine petale de dor"
,,Închid ochii şi mă visez un fluture... şi zbor, zbor, sus, sus de tot, de unde mă privesc dorimind legănat de braţele copilului din noi"

Sorin, sunt aşa de frumoase gândurile tale! Mi-au înviorat primii zori ai dimineţii şi m-au făcut să îmi fie dor de copilărie, de copilul ce eram odată...
Cred că în Veşnicie vom fi copii...şi ne vom juca cu îngerii...