Ogorul, Lucrătorul şi Roadele - Părintele Iosif Trifa

"...Şi nu era nici un om care să lucreze pământul..."
(Genesa 2,5)

- 12 Februarie 1938, trece la Domnul, în primele ore ale dimineţii, în Sibiu, pe Aleea Filozofilor, nr.18.
Părintele Iosif Trifa -

Au trecut 72 de ani de ,,singurătate"
(fără părintele Iosif),
dar ce minunat a ştiut să ne dea părtăşia
cu Domnul Iisus Hristos!!!!

În anii de după război, ogorul Evengheliei se umpluse de neghină, de zeci şi sute de mii de "morţi". "Plugul" ruginise, uitat în bisericile ruinate de tunurile generalului Bucov şi, deşi se vorbea despre independenţă oamenii erau din ce în ce mai robiţi de păcate. E adevărat, poporul român îşi câştigase prin multe sacrificii independenţa dar, aceasta era una trupească ci nici decum una sufletească, adevărata robie a omului se adâncea din ce în ce mai mult. Ogorul duhovnicesc se înţelenea pe zi ce trecea tot mai mult, se simţea nevoia urgentă de Hristos şi de lucrători care să-L aducă pe Hristos la oameni şi pe oameni la Hristos. În vâltoarea acestor vremi, Dumnezeu priveşte spre România şi simte ceea ce a simţit de atâtea ori privind la faptele oamenilor, tristeţe, părere de rău, durere, amărăciune şi toate acestea deoarece oamenii se depărtase atât de mult de El.

În Certege însă zăreşte un om, atât de mult încercat ca şi ţinutul Transilvaniei. Avea în inimă şi în suflet cea mai de preţ comoară "libertatea", păstrată prin jertfa Fiului lui Dumnezeu pe Crucea Golgotei dar şi prin jertfa marelui Avram Iancu. De un astfel de lucrător avea nevoie ogorul Său. Şi la luat Dumnezeu şi la dus " din Certege în sfeşnic să ardă pe altar la Sibiu..." Aici, ostaşul lui Hristos, Părintele Iosif Trifa, a luat goarna şi a început să sune şi Duhul lui Dumnezeu a început să învie pe cei cărora le mergea numele că sunt vi dar, erau morţi datorită păcatului, ridicând astfel din robia întunericului alţi ostaşi vrednici de a face parte din Oastea Domnului Iisus, Eliberatorul sufletelor noastre.
De atunci nu a mai încetat nici o clipă lucrul în ogorul Evangheliei chiar dacă datorită bolilor trupeşti a suferit internări repetate şi operaţii ale căror urme nu se mai închideau el, a continuat să urmeze pilda marelui Neemia din Vechiul Testament. Chiar dacă rănile trupeşti îl oboseau privirea lui rămânea mereu asupra lucrării, mâinile lui erau sprijinite mereu ca pe mâinile lui Moise, de cei doi ucenici, fr. Ioan Marini şi fr. Traian Dorz, cărora din când în când le mai lua locul şi alţii care nu încetau să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru biruinţa lucrării în lupta cu păcatul.
A urmat apoi cuptorul de foc în care a intrat lucrătorul dar şi lucrarea iniţiată de el. Părintele Iosif a ieşit biruitor, lucrarea a rămas mai departe în cuprotul de foc călăuzită de de cel a cărui nume poartă, Domnul Iisus.

Acum după 72 de ani de la trecerea în veşnicie a părintelui Iosif, noi cei de astăzi strângem roadele jertfei sale. Roadele acestea trebuie să ne amintească de el, lucrătorul trăieşte prin lucrarea pe care a iniţiat-o iar ea, lucrarea Oastei Domnului, datorită jertfelniciei lucrătorului.

"Trăieşe-n veac cel soţ cu altarul!..." Dacă noi cei de astăzi nu am avut parte sau nu am avut harul de a suferi ca şi el, să nu uităm de mormântul şi recunoştinţa ce trebuie să i-o dăm celui ce ne este părinte sufletesc pentru că ne-a născut la o viaţă nouă în Hristos.
Pe mormântul părintelui florile recunoştinţei şi lacrimile pocăinţei să nu se usuce niciodată. Floarea de care vorbea părintele Iosif să ne însoţească la mormântul său, nu este şi nu poate fi alta decât viaţa noastră predată în mâna Domnului Iisus. Cântarea , nu este şi nu poate fi alta decât cea nouă la care ia parte şi cetele îngerilor. Iar lacrima, este lacrima pocăinţei şi a recunoştinţei faţă de dragostea cea mare a lui Dumnezeu.