HRISTOS CEL RĂSTIGNIT

„Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit
pentru iudei sminteală,
pentru neamuri nebunie”
(I Cor 1, 23)

După raţiunea omenească moartea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu nu numai că nu este semn al puterii, dar este semnul unei mari slăbiciuni, nu numai că nu este dovadă de înţelepciune, ea este dovada unei adevărate nebunii. Dumnezeu era cugertat în termenii unei trascendenţe totale, „neatins” de materialitatea lumii. Un Dumnezeu care îşi asumă trupul corupt al omului şi mai mult decât atât, acceptă să fie răstignit era un adevărat scandal, o înjosire pentru Dumnezeu, ce nu putea nicidecum să fie acceptat de „înţelepciunea celor înţelepţi”. Or în lucrarea Sa de mântuire a neamului omenesc, Dumnezeu chiar asta face. Nu numai că nu alege instrumntele înţelepciunii omeneşti, dimpotrivă alege calea contrară a crucii la care nu s-ar fi aşteptat niciodată nici oamenii şi nici îngerii (Ef 3, 19). De aceea ea este „pentru iudei sminteală, iar pentru neamuri nebunie” (1, 23). „Elinii cer de la noi elocinţă în cuvinte şi putere în sofisme, dar noi le propovăduim crucea, şi ceea ce iudeilor li se pare că este slăbiciune, această elinii o numesc nebunie”
La cruce înţelepciunea omenească trebuie să amuţească, ea nu are nici dreptul, nici capacitatea să explice. Aici, ea trebuie să se facă credinţă, adoraţie şi închinare. Moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu nu corespunde cu nici un sistem de gândire omenească. Chiar şi cea mai iscusită şi isteaţă flozofie este devalorizată şi scoasă din vigoare, iar „înţelepciunea cuvântului” este lovită chiar în propria sa trufie. În acest sens se împlineşte Scriptura (Is. 29,14) pe care o citează Apostolul: „înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o” ( I Cor 1, 19).
În Biserica din Corint se întâlneşte înţelepciunea clasică a păgânismului cu propovăduirea Crucii, iar Sfântul Pavel ia o atitudine foarte energică văzând că în centru preocupărilor credincioşilor din această Biserică nu mai este „crucea lui Hristos” ci „înţelepciunea oamenilor”. Cuvintele ce urmează sunt o admonestare faţă de cei care se grupează în jurul diferiţilor Apostoli pe motiv că unul sau altul ar fi mai înţelept şi mai iscusit în cuvânt. „Unde este înţeleptul, unde este cărturarul? Unde este cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea acestei lumi?” (1, 20).
Cum de se ceartă corintenii pentru înţelepciunea vorbirii, de vreme ce la Cruce, Dumnezeu a rostit falimentul „înţelepciunii lumii acesteia”? La întâlnirea dintre planul de mântuire a lui Dumnezeu şi performanţele înţelepciunii omeneşti - la care ţineau atât de mult chiar şi creştinii corinteni – acestea au întâmpinat un mare eşec. În faţa crucii aceste performanţe ori se pleacă recunoscându-şi neputinţele, ori devin nebunie şi piedică în calea ce duce spre Dumnezeu.
S-a adeverit că arta, civilizaţia şi toată cultura de până atunci nu a făcut altceva decât să afirme neputinţa omului de se mântui prin propriile puteri. După ce Dumnezeu a lăsat pe om să vadă că realizările înţelepciunii sale sunt neputincioase, vine cu o soluţie contrară şi mântuieşte pe om din moarte prin leacul morţii Fiului Său. ( Cf 1, 21) „Este ca şi cum unui naufragiat care doreşte un liman de scăpare i-ai arăta, în loc de liman, un loc al mării cu mult mai sălbatec, şi l-ai putea încredinţa să urmeze sfatului şi să facă aceasta cu mulţumire...Tot aşa a făcut Hristos cu orbul din naştere, căci voind a-i tămădui orbirea, a biruit acea boală printr-un lucru care prelungeşte orbirea, a pus pe ochii lui tină...Deci încredinţarea prin cele potrivnice este dovadă de mare putere şi de mare înţelepciune” .
Societatea contemporană este caracterizată prin fuga de cruce. Dar această tendinţă nu este numai a celor necredincioşi. Precum odinioară ucenicul Petru îndemnat de un duh rău îi sugera Domnului să fugă de cruce, acelaşi duh şopteşte insidios şi ademenitor astăzi celor ce vor să urmeze calea crucii. Sunt atâţia care ar vrea să urmeze calea credinţei, dar nu fac asta pentru că acest drum cere ceva sacrificiu şi dăruire de sine, cere chiar „o răstignire a trupului împreună cu poftele şi păcatele”. Se aud voci care cer scurtarea slujbelor bisericeşti pentru că este greu şi chiar inuman să stai ore în şir în picioare. Se aud voci care cer scurtarea posturilor de peste an pentru că sunt prea multe şi dese, iar în condiţiile actuale nu se mai poate posti. Iar alţii chiar dacă nu vorbesc împotriva datoriilor creştine „nici cu degetul nu voiesc să le mişte”.
Pentru mulţi „răstignirea faţă de lume” (Gal 6, 14) este cu neputinţă de suportat. Pentru cel lumesc împerativul curăţiei trupeşti dacă nu frizează cu nebunia este cel puţin desuietă, de aceea nu merită nici o osteneală, porunca iubirii vrăşmaşilor este „sminteală” şi „nebunie”, iar desprinderea de duhul desmăţat al lumii este pe undeva fanatică şi poate chiar antisocială. Deseori în viaţa omului necredincios cumpătarea, pacea, decenţa, cinstea şi onoarea sunt aşa de golite se conţinut încât, pot să coexiste cu desfrâul, răzbunarea maliţioasă, minciuna, lascivitatea, obscenitatea.
Aşadar, după atâtea veacuri „Hristos cel răstignit” şi calea pe care El ne-a arătat-o a rămas pentru necredincioşi tot „sminteală” şi „nebunie”.

Vasilică Nica