Gândindu-ne la măreţia vieţii Sfântului Vasile cel Mare precum şi la bogăţia variată a faptelor sale, observăm că un aspect distins al vocaţiei sale, îl ocupă slujirea învăţătorească. Îl cunoaştem pe Sfântul Vasile ca mare ascet, apologet, filantrop, liturg, dogmatist; îl ştim din sinaxare, biografii şi alte marturii ca fiind filozof neîntrecut, personalitate distinsă care a întrecut prin nobleţe, sfinţenie şi smerenie pe toţi contemporanii săi.
Dacă puţini cunosc varietatea, profunzimea şi eleganţa învăţăturilor sale, şi mai puţini poate ştiu că în universul admirabil al omiliilor sale există o omilie dedicată în mod special tinerilor. Conţinutul învăţăturilor morale ce se reflectă din această omilie este interesantă prin aceea că este inspirată din scrierile filozofilor profani.
Înainte de a rosti vreo învăţătură, Sfântul îi asigură pe tineri de iubirea arzătoare pe care el o poartă pentru ei. Şi zice acestora: „Copiilor...vă iubesc tot atât de mult ca şi părinţii voştri” (XXII, 1). Fără temelia iubirii toate bunele învăţături sunt rigide, reci şi sunt greu de primit şi de supotat, numai iubirea le face pe toate uşoare, frumoase şi dorite.
În continuare Sfântul Vasile aşează înaintea tinerilor în două tablouri clar zugrăvite nu în culori, ci în cuvinte, cele două lumi, cele două existenţe. Ca unul care parcă a venit din cealaltă lume, el îi încredinţează pe tineri că ”toate bunurile din această lume sunt mai prejos ca valoare decât bunurile celeilalte lumi; şi sunt tot atât de departe unele de altele pe cât este de departe umbra şi visul de lucrurile reale” (XXII, II)
Sfântul Vasile îşi îndreaptă atenţia pentru a înfăţişa virtutea în aşa fel încât să fie iubită şi urmată de tineri, oricât de grea ar fi ea, iar viciul să fie părăsit oricât de ademenitor ar fi. El citează pe poetul Hesiod care laudă virtutea : „Drumul care duce la virtute este la început anevoios, greu de străbătut, plin de multă sudoare şi durere şi cu urcuş...dar cel ajuns sus poate să vadă că drumul este neted şi frumos, că este uşor şi lesnicios şi frumos, că mergi pe el şi mai plăcut decât celălalt drum care duce la viciu, pe care fiecare îl poate lua îndată, că-i este la îndemână.”(XXII, III). După mai multe mărturii pe care le citează din alţi filozofi antici, el vrea să convingă pe tineri că „singurul bun care nu piere este virtutea”( XXII, IV)
Pentru a clarifica deosebirea dintre virtute şi viciu, el foloseşte imaginea a două femei. Una era împodobită cu tot felul de podoabe pentru a arăta că trăieşte în lux şi că în jurul ei este un roi de plăceri. Cealaltă femeie era istovită şi cu privirea mai aspră, ea nu i-a făgăduit ceva uşor sau plăcut, ci osteneli pe toată întinderea mării şi a uscatului, iar ca răsplată i-a făgăduit îndumnezeirea.
Sfântul Vasile arată că intenţia de a birui răul prin bine a existat chiar şi mai înainte de crştinism. Un om insulta pe Pericle, iar acesta nu l-a luat în seamă. Apoi când s-a făcut seară şi s-a întunecat, Pericle l-a întovărăşit cu felinarul până acasă pentru a nu pierde prilejul de a se exersa în înţelepciune. Tinerii trebuie să admire aceste modele, pentru că numai ceea ce admiri poţi imita. Pentru ca mai apoi să înţeleagă că răul nu se înlătură prin răzbunare, prin răutate şi vicleşug, ci prin înţelepciune, blândeţe şi bunătate. Una din cele mai importante capacităţi ale tinerilor este aceea de a avea simţul valorii, prin care de a face distincţie între ceea ce este nobil, frumos şi înălţător şi cea ce este josnic, obscen, vugar, trivial. Numai simţul selectiv fereşte pe om de confuzie şi ambiguitate. În acest sens el învaţă: „Ochii să nu se desfete cu spectacolele prosteşti sau cu privirea trupurilor, care bagă în suflet ghimpele plăcerii, iar urechile să nu primească în suflet cântecele de ruşine. Din nişte cântece ca acestea se nasc de multe ori patimile, odrasle ale josniciei şi ale umilirii; noi însă, trebuie să urmărim alte cântece care sunt mai bune şi ne fac mai buni; de acestea folosindu-se şi David, poetul sfintelor cântări, a slobozit pe împăratul Saul de duhul cel rău” (XXII, VII). Astăzi, când pornografia, imaginile obscene sau muzica de moralitate compromisă întinează şi agresează într-un mod nemilos sufletele curate ale tinerilor, cuvintele rostite acum 1700 de ani sunt aşa de actuale!
Dacă filozofii păgâni de odinioară sau oamenii necredincioşi dar educaţi de astăzi, iubesc virtutea şi o împlinesc numai pentru viaţa aceasta, în conştiinţa tânărului trebuie aşezată convingerea că tot ceea ce facem frumos şi înălţător în această viaţa, ne însoţeşte şi în viaţa viitoare pentru că „nu poţi pune sfârşit sufletului nemuritor”.
Fiecare clipă din viaţa noastră este de o valoare inestimabilă. Ea trebuie valorificată şi înfrumuseţată pentru că, cu ea nu ne mai întâlnim: „E ruşinos să pierdem prezentul iar mai târziu să rechemăm trecutul, când căinţa nu ne mai foloseşte”( XXII, VIII)
Sfântul Vasile cel Mare se înscrie la un loc de frunte în şirul marilor învăţători, fiind un exemplu pe care istoria niciodată nu-l va putea uita, ci dimpotrivă, cu cât ne vom depărta temporal de el, va deveni mai actual, mai iubit şi mai căutat. Iar Omilia sa adresată tinerilor, constituie o piatră de mare preţ între nestematele sale oratorice, „la care bine este să luăm aminte”.
Dacă puţini cunosc varietatea, profunzimea şi eleganţa învăţăturilor sale, şi mai puţini poate ştiu că în universul admirabil al omiliilor sale există o omilie dedicată în mod special tinerilor. Conţinutul învăţăturilor morale ce se reflectă din această omilie este interesantă prin aceea că este inspirată din scrierile filozofilor profani.
Înainte de a rosti vreo învăţătură, Sfântul îi asigură pe tineri de iubirea arzătoare pe care el o poartă pentru ei. Şi zice acestora: „Copiilor...vă iubesc tot atât de mult ca şi părinţii voştri” (XXII, 1). Fără temelia iubirii toate bunele învăţături sunt rigide, reci şi sunt greu de primit şi de supotat, numai iubirea le face pe toate uşoare, frumoase şi dorite.
În continuare Sfântul Vasile aşează înaintea tinerilor în două tablouri clar zugrăvite nu în culori, ci în cuvinte, cele două lumi, cele două existenţe. Ca unul care parcă a venit din cealaltă lume, el îi încredinţează pe tineri că ”toate bunurile din această lume sunt mai prejos ca valoare decât bunurile celeilalte lumi; şi sunt tot atât de departe unele de altele pe cât este de departe umbra şi visul de lucrurile reale” (XXII, II)
Sfântul Vasile îşi îndreaptă atenţia pentru a înfăţişa virtutea în aşa fel încât să fie iubită şi urmată de tineri, oricât de grea ar fi ea, iar viciul să fie părăsit oricât de ademenitor ar fi. El citează pe poetul Hesiod care laudă virtutea : „Drumul care duce la virtute este la început anevoios, greu de străbătut, plin de multă sudoare şi durere şi cu urcuş...dar cel ajuns sus poate să vadă că drumul este neted şi frumos, că este uşor şi lesnicios şi frumos, că mergi pe el şi mai plăcut decât celălalt drum care duce la viciu, pe care fiecare îl poate lua îndată, că-i este la îndemână.”(XXII, III). După mai multe mărturii pe care le citează din alţi filozofi antici, el vrea să convingă pe tineri că „singurul bun care nu piere este virtutea”( XXII, IV)
Pentru a clarifica deosebirea dintre virtute şi viciu, el foloseşte imaginea a două femei. Una era împodobită cu tot felul de podoabe pentru a arăta că trăieşte în lux şi că în jurul ei este un roi de plăceri. Cealaltă femeie era istovită şi cu privirea mai aspră, ea nu i-a făgăduit ceva uşor sau plăcut, ci osteneli pe toată întinderea mării şi a uscatului, iar ca răsplată i-a făgăduit îndumnezeirea.
Sfântul Vasile arată că intenţia de a birui răul prin bine a existat chiar şi mai înainte de crştinism. Un om insulta pe Pericle, iar acesta nu l-a luat în seamă. Apoi când s-a făcut seară şi s-a întunecat, Pericle l-a întovărăşit cu felinarul până acasă pentru a nu pierde prilejul de a se exersa în înţelepciune. Tinerii trebuie să admire aceste modele, pentru că numai ceea ce admiri poţi imita. Pentru ca mai apoi să înţeleagă că răul nu se înlătură prin răzbunare, prin răutate şi vicleşug, ci prin înţelepciune, blândeţe şi bunătate. Una din cele mai importante capacităţi ale tinerilor este aceea de a avea simţul valorii, prin care de a face distincţie între ceea ce este nobil, frumos şi înălţător şi cea ce este josnic, obscen, vugar, trivial. Numai simţul selectiv fereşte pe om de confuzie şi ambiguitate. În acest sens el învaţă: „Ochii să nu se desfete cu spectacolele prosteşti sau cu privirea trupurilor, care bagă în suflet ghimpele plăcerii, iar urechile să nu primească în suflet cântecele de ruşine. Din nişte cântece ca acestea se nasc de multe ori patimile, odrasle ale josniciei şi ale umilirii; noi însă, trebuie să urmărim alte cântece care sunt mai bune şi ne fac mai buni; de acestea folosindu-se şi David, poetul sfintelor cântări, a slobozit pe împăratul Saul de duhul cel rău” (XXII, VII). Astăzi, când pornografia, imaginile obscene sau muzica de moralitate compromisă întinează şi agresează într-un mod nemilos sufletele curate ale tinerilor, cuvintele rostite acum 1700 de ani sunt aşa de actuale!
Dacă filozofii păgâni de odinioară sau oamenii necredincioşi dar educaţi de astăzi, iubesc virtutea şi o împlinesc numai pentru viaţa aceasta, în conştiinţa tânărului trebuie aşezată convingerea că tot ceea ce facem frumos şi înălţător în această viaţa, ne însoţeşte şi în viaţa viitoare pentru că „nu poţi pune sfârşit sufletului nemuritor”.
Fiecare clipă din viaţa noastră este de o valoare inestimabilă. Ea trebuie valorificată şi înfrumuseţată pentru că, cu ea nu ne mai întâlnim: „E ruşinos să pierdem prezentul iar mai târziu să rechemăm trecutul, când căinţa nu ne mai foloseşte”( XXII, VIII)
Sfântul Vasile cel Mare se înscrie la un loc de frunte în şirul marilor învăţători, fiind un exemplu pe care istoria niciodată nu-l va putea uita, ci dimpotrivă, cu cât ne vom depărta temporal de el, va deveni mai actual, mai iubit şi mai căutat. Iar Omilia sa adresată tinerilor, constituie o piatră de mare preţ între nestematele sale oratorice, „la care bine este să luăm aminte”.
Vasilică Nica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu