Timp şi amintire - poeme într-un vers

Îi mulţumesc Mirelei că m-a ,,provocat" şi m-a încurajat spre astfel de împletiri de imagini şi cuvinte, iar lui Sorin îi mulţumesc mult că m-a învăţat cum se face asta!
Vă dedic vouă această postare, rugându-L pe Dumnezeu să vă dea noian de binecuvântări!

Ne-iubirea

Dacă aş putea...

Iertare!...

( 22 ianuarie - 2009 - dorind iertarea...dulcea iertare şi-mpăcare...)

Iartă-mă!

Nu ştiu, Doamne, ce-am greşit,
dar îţi cer iertare!
Mi-am spus numele şoptit,
Nu l-am scris mai desluşit....
Mi-a fost teamă, oare?

Neiubirea-mi da ocol...
Amar plângeam în gând...
Sufletul mi-era prea gol!
Îmi simţeam ca un nămol
Durerea trist curgând...

De-aş fi ştiut minunea,
De-aş fi ştiut să iert,
Aş fi trecut genunea
În zbor şi-având viziunea
Iubirii-n ritm alert...

M-aş întoarce în trecut
Şi-aş scrie cu argint
Numele ce m-a durut,
Că n-a fost cum Tu ai vrut,
Un nume de alint.

Iartă-mă de am greşit!
Aceasta-i tot ce-Ţi cer!
...
Mulţumesc că m-ai primit!
Mulţumesc că m-ai iubit!
În suflet am doar...Cer...



(25 – 26 iulie – 2008 ...suspinând după Lumină, cerându-I iertare pentru dorul greu ce l-a avut pentru inima mea înlănţuită de neguri...zăcând în nelumină...)

IARTĂ-MĂ!

Mă-ntorc la Tine, dulcea mea Lumină!...
Primeşte-mă că-s fiu risipitor...
Mă strânge-n braţe!...Grabnic mă alină...
Şi iartă-mă că ştiu că Ţi-a fost dor.

Îngenunchez smerit şi plin de teamă,
Că ţi-am greşit cu-atâtea înrobiri...
Sunt obosit şi inima mea cheamă
Fiorul sfânt al primelor iubiri.

Atunci când Tu şi eu mergeam de mână
Înlănţuiţi pe-ngustele cărări,
Când Universu-ntreg părea să ţină
Un candelabru sfânt în depărtări.

O, draga mea Lumină, mă primeşte
Şi lasă-mă să plâng la pieptul Tău...
Mi-e sufletu-nsetat şi Te doreşte
S-aprinzi luceferi sfinţi în negrul hău.

Cuprinde-mă, Lumină, şi mă iartă!...
Mai dă-mi un strop din strălucirea Ta!
Dă-mi aripi de lumină şi mă poartă
Spre albe zări, să nu Te pot uita!

Redă-mi lumina-n ochi uimiţi de Tine
Şi un surâs pe chipul fericit...
Îţi mulţumesc, Lumină!... Eşti în mine!
Iertarea Ta deplină m-a iubit...

Mi-ai prins din nou în păr cununi de raze...
În suflet mi-ai aprins un curcubeu...
Lumină-mi eşti comoară de topaze,
Lumina mea cea dragă – Dumnezeu!

Poem

Am primit de la Mirela următoarea poezie:

În zâmbetul tău a înflorit, azi, lumina
și pacea îmi răsare din privire.
Alene-nchid doi ochi, cuminți,
prin gene lungi privesc spre cer
și-un vers îl leg de trupul unui nor
să ningă-n sufletu-ți
dalbi fulgi,
ninsoare-n slove sfinte dragi...
pornite din cuvinte,
trimise c-un fior să cearnă-n lumea ta
doar zâmbete de dor...

Dintr-un preaplin de vorbe izvorâte,
cuvintele în dar iubirea semenilor
să îti aducă. Iar când vor cerne
dalbele petale să le culegi cu inima,
să le-nflorești, cununa dăruirii să îti fie
către cei ce le mai vibrează-n suflet,
Cuvântul Celui Sfant, cu bucurie!

P.S. Am atasat poezioara pentru tine..., acum ca i-am pus haina potrivita si i-am cusut toate versurile:): Iat-o, e pentru tine, darul meu pentru darul tau,
Dar din dar, cu bucurie
pentru tine, Mariana!

Povestea unui îngeraş

O provocare, sper intersantă, atât pentru noi cât şi pe toţi dragii noştri cititori. E vorba despre o creaţie interactivă, o poveste pe care o vom scrie împreună, fiecare câte un mic fragment compus din 3-4 fraze. Doritorii vor adăuga textul lor la comentarii. Săptămânal vom grupa fragmentele într-o singură poveste pe care o vom posta pe blog. La final, fiecare dintre cei care au contribuit, va avea posibilitatea să publice povestea pe propriul blog, dacă vor dori. Vă asigur, din experienţă, că va fi o aventură interesantă, plină de emoţie, şi de o împlinire sufletească. Colaborarea ne va face să ne simţim mai aproape ca oameni şi ca şi creştini care se anevoiesc pe drumul mântuirii.

Haideţi, pentru câteva momente, să redevenim copii, să fim printre îngeri...şi, poate, să fim chiar ,,îngeri” pentru cei din jur. Să zicem: ,,Doamne, ajută!” şi să scriem primele gânduri:

P.S. Pentru a înţelege despre ce este vorba, iată câteva exemple de astfel de povestiri:

"Povestea steluţei de Crăciun
,,Povestea unui fluturaş"
Rugăciunea unui fir de iarbă
Poveste de paşti

Povestea noastră începe aşa:

...În albastrul sidefiu al cerului, lumina desena cel mai frumos curcubeu.

La capătul lui, o făptură gingaşă, cu un crin alb în mâna dreaptă, scruta orizonturile cu ochişorii lui veseli. Privi apoi spre celălat capăt al curcubeului şi tresări...

( Continuă tu povestea la comentarii! )

Un tată minunat - poveste de suflet

Când a deschis ochii întâia oară, Doiniţa a văzut lumina blândă a soarelui de toamnă. Şi tot atunci a învăţat să simtă şi bucuriile toamnei dar şi tristeţile şi dorurile ei.
Întâia ei amintire o avea cu puţin înainte de a împlini trei anişori. Imaginea care i s-a întipărit în minte, e imaginea mamei care o legăna pe surioara ei născută în acele zile. Îi ziceau toţi Lăcrămioara, deşi avea alt nume. La lumina lămpii, totul era învăluit de lumini şi umbre, ca într-o mănăstire în care plutea liniştea vecerniei. În aceste tainice jocuri de lumini pe care le făcea lampa mică, mama, cu surioara în braţe, părea o icoană vie...
Prima amintire cu tatăl ei o are la lumina zilei, afară, în curte, ridicând-o în braţe şi aruncând-o mai sus de creştetul lui...Acela era primul ei zbor... Pleca din braţele tatălui şi se întorcea tot în braţele lui. Apoi îşi aminteşte de acele jocuri în care o urca pe ceva mai înalt învăţând-o să se arunce în braţele lui...Şi se arunca...fără urmă de teamă. Când nu era tatăl ei acasă, fiind fascinată de ideea de zbor, se urca pe ceva înalt, apoi sărea îmaginându-şi că zboară. De câteva ori s-a urcat pe un şopron, apoi chiar şi pe casă, tot cu aceeaşi dorinţă de înălţare spre albastrul cerului, dorinţă ce nu a mai dispărut din sufletul ei niciodată...
Doiniţa nu îşi aduce aminte decât câteva din primele cuvinte de atunci, pe care le rostea tatăl ei: ,,Să creşti mare, până la cer!”. De atunci mereu privea cerul cu mai mult interes. Se bucura când era albastru cum era acuarela, şi se întrista când se înnoura.
Odată, pe la vreo 5 ani, simţind că joaca pe afară îi era ameninţată de ploaie, şi-a amintit ceva din rugăciunile învăţate la bunica ei, şi a început să se roage cu glas tare, din pragul casei. Pe lângă ceea ce ştia, striga cât putea de tare, ca să audă Dumnezeu: ,,Dă, Doamne, să nu mai plouă, să mă pot juca!”. A auzit şi Dumnezeu şi vecinii, pomenind mult timp de rugăciunea Doiniţei. Şi n-a mai plouat...S-a jucat mult în ziua aceea, fericită că Dumnezeu i-a îndeplint dorinţa. Apoi s-a jucat mulţi ani la rând, bucurându-se de copilărie şi de toate jocurile şi jucăriile pe care le făcea tatăl ei. Era foarte inventiv; într-o vară a pus roţi la săniuţă. Toţi copiii din sat o invidiau pe Doiniţa... Apoi, în câteva zile, uliţele satului erau pline de săniuţe cu roţi confecţionate de tatăl ei.
În fiecare primăvară, când imaşul era înverzit, Doiniţa se juca cu atâta bucurie cu mingea roşie cu buline albe. Nimeni nu mai avea minge în sat, aşa că în scurt timp, se spărgea de atâta joacă., dar tatăl îi promitea alta, dacă va aduna toate surcelele de prin curte.
Cumpărarea primelor rechizite a fost un mare eveniment. Tatăl ei a ştiut cum să îi insufle dragostea de şcoală. O însoţea la fiecare început de şcoală, la fiecare serbare. Ce fericit se întorcea de la serbarea de premiere! El era acela care mergea la şedinţele cu părinţii; mama era prea prinsă cu treburile casei. Uneori îi arăta palmele bătătorite, cu crăpături sângerânde, spunându-i că dacă nu va învăţa, va ajunge să muncească din greu ca şi el. Îi povestea cât de greu i-a fost printre străini, şi cum a plecat de la şcoala în urma căreia ar fi devenit învăţător. Colega lui de bancă era chiar învăţătoarea Doiniţei, o învăţătoare blândă, soţie de protopop, care le insufla elevilor bunul simţ şi înţelegerea între copii. Nu zicea nimic de Dumnezeu...era perioada comunistă, dar nu ascundea că mergea la biserică. Pentru Doiniţa a contat mult ce făcea învăţătoarea ei. I-a rămas în suflet amintirea ei ca o icoană.
Când mergea şi ea cu mama ei la biserică, se întreba mereu de ce tatăl ei nu merge. Dar când ajungea acasă o întreba mereu ce Evanghelie s-a citit...Părea că fusese şi el, dar nu îl văzuse nimeni...De multe ori simţea Doiniţa că tatăl ei e prezent peste tot, că umbra lui o ocrotea.
Cele mai fericite clipe rămase atât de vii, sunt învăluite de ninsori de steluţe ce păreau scuturate de pe aripe de îngeri. Apropierea Crăciunului aducea miresme de scorţişoară, mirodenia preferată a mamei, şi miros de brad verde, proaspăt adus din pădure. Doiniţa era fascinată că ,,Moş Crăciun”, care era de fiecare dată tatăl ei, îi aducea mereu un brad plin de dulciuri şi de globuri strălucitoare. Îşi aminteşte şi de păpuşile care nu ţineau mai mult de două, trei luni. Se bucura enorm când primea o carte cu imagini. O dată a primit o carte cu ilustraţii, dar şi cu nişte semne întortocheate, pe care le credea inutile. Tatăl i-a spus că printre acele hieroglife se afla ascunsă o poveste şi că va trebui să înveţe să o descopere. Şi a descoperit-o mai târziu, apoi petrecea ore şi zile cu Poveşti nemuritoare.

Într-un an, de Crăciun, tatăl meşterea în linişte cu unchiul ei, electrician, descâlcind nişte fire şi probând nişte becuri mici, ovale, de diferite culori. Inventaseră o instalaţie pentru ,,pom”, cum îi ziceau atunci bradului de Crăciun. În seara de Ajun, când becurile au fost aprinse, Doiniţa rămase uimită de atâta frumuseţe! Nu mai văzuse aşa ceva...Luminile colorate îi licăreau în privire şi în sufleţelul ei ce fremăta cu putere. Se pierdu cu fiinţa printre ramurile de cetină verde, acoperite cu ceva alb care semana cu zăpada. Intră în lumea fascinantă de poveste...Uită de tatăl ei care o răsfăţa şi pe ea dar şi pe surioara şi frăţiorul ei. Doamne, în fiecare an, el împodobea bradul cu atâta bucurie!.. Cât ţineau sărbătorile de iarnă, locul de lângă brad era locul preferat al Doiniţei. O fascina povestea lui! O înduioşa povestea Pruncului Iisus născut în ieslea rece, dar mereu se gândea că tatăl lui pământesc va avea grijă de El, aşa cum şi tatăl ei avea.
Da. Doiniţa îşi simţea tatăl atât de aproape! Asta a ajutat-o, ca mai târziu, să înţeleagă purtarea de grijă a Tatălui ceresc...
Tatăl ei nu vorbea prea mult, dar când spunea ceva, era ori ceva înţelept, ori câteva cuvinte prin care lăsa să se întrevadă dragostea lui. Îl vedea mai mult trebăluind. Învăţasesă să ,,citească” expresia feţei lui. Mulţi ani se uita doar la zâmbetul lui şi îi era suficient să îşi continuie jocul liniştită şi fericită. Când nu vedea zâmbetul acela liniştitor, se uita puţin mai sus, căutând ochii aceia verzi în care parcă se regăsea umbra unei păduri tinere în plină primăvară. Vedea ceva în ei care o făceau să fie mai atentă. Mereu erau umezi ochii tatălui, dar ce putea să înţeleagă în copilaş?...Se temea să se uite în ochii lui...Câuta doar zâmbetul lui şi atât!
....
Anii au trecut. Doiniţa crescuse destul să poată merge singură la biserică atunci când mama ei nu putea. Ar fi vrut să meargă şi cu tata, dar el mergea atât de rar, deşi îl surprindea uneori rugându-se. Părea atât de obosit!
Într-o vară ploiasă, s-a întâmplat ca Doiniţa împreună cu mama ei să meargă la o nuntă mai deosebită, cu totul deosebită! I-a plăcut enorm! Era, parcă, o altă lume, cu atâta pace! Era Oastea Domnului! A continuat să meargă la toate întâlnirile, simţindu-se atrasă ca de ceva ceresc. După vreun an începuse să meargă şi tatăl, dar la un moment dat, ceva l-a făcut să renunţe. Atunci a simţit Doiniţa, o adolescentă blondă cu ochii ca seninul cerul, că ceva intervenise între ea şi tatăl ei. Nu , nu îl judeca! Încerca să înţeleagă, dar nu avea puterea să vorbească cu el.
Mereu suferea Doiniţa la gândul că tatăl ei nu se va mântui, deşi era cel mai bun om pe care îl văzuse! Un om corect, cu suflet mare, darnic, milos, prietenos! El nu se certa cu nimeni. Când avea dreptate, prefera să tacă de dragul priteniei şi a înţelegerii.
....
Peste alţi mulţi ani, când Doiniţa îi adusese nepoţeii, observă că tatăl ei slăbise. Se simţea rău... Tot mai rău...În scurt timp au aflat cu toţii că suferea de o boală incurabilă.
Doiniţa se topea de durere...Nu accepta să se despartă de tatăl şi mai ales, să se despartă pentru totdeauna...Tatăl ei nu se împăcase cu Dumnezeu...Odată, când el era departe, într-un spital, îndurerată fiind, amintindu-şi de vremea copilăriei, a scris câteva cuvinte pe care le-a regăsit de curând:
,,Doamne, Îţi mulţumesc pentru mângâierile şi îmbrăţişările fraţilor mei! Te-am recunoscut pe Tine în ele. Ţi-am recunoscut iubirea Ta mare. Mereu m-ai răsfăţat, Tată! Ca tatăl meu pământesc...când eram copilaş...
Doamne, unde-s îmbrăţişările tatălui meu?! De ce mi-e atât de dor de ele? De ce plâng? De ce?...Ştiu! Ah, cât aş vrea să Te cunoască şi el pe Tine, şi să fim îmbrăţişaţi sub crucea Ta...Mi-e teamă, Doamne, că boala grea îl va doborî...Ajută-mă ca îmbrăţişarea de care mi-e atât de dor, să i-o pot aferi eu acum, înainte de a fi prea târziu...”
Multe lacrimi vărsase Doiniţa. Ştia că se va despărţi de tatăl ei, dar dorinţa ei era să se întâlnească în Cer...Şi Domnul a luat aminte la lacrimile ei. A avut parte într-o seară, de o fericire extraordinară! Pentru prima adată îşi auzise tatăl rugându-se cu voce tare, plângând ca un copil, cerând iertare de la Dumnezeu şi făcând un legământ cu el.
După câteva luni, încercând şi Doiniţa să îl răsfeţe cum făcuse el, l-a dus la munte, în mijlocul unor tineri credincioşi care aveau părtăşie, rugându-se, cântând, citind din Bibile. Stătea un timp, apoi începea să plângă, şi se retrăgea. Se părea că avea dureri...Şi avea, şi dureri provocate de boală, dar şi o durere sufletească. Peste câteva zile a mărusrisit cu lacrimi că acei tineri sunt nişte îngeri...că el nu este vrednic să stea între ei, că el şi-a trăit viaţa departe de Dumnezeu....Atunci a înţeles Doiniţa că tatăl ei ştia cum trebuie să fie un creştin adevărat, dar se simţea atât de slab, atât de neputincios...
După ce l-a lăsat să plângă liniştit, ea şi-a îndesat plânsul în gât, şi cu glas tremurat i-a spus că Dumnezeu l-a iertat de tot păcatul mărturisit şi că îl consideră şi pe el un înger....Avea nevoie tatăl ei de aceste vorbe...S-a înseninat imediat...Părea că auzise sau văzuse ceva minunat...
La mai puţin de o lună după asta, timp în care Doiniţa îl hrănea cu linguriţa ca pe un bebeluş, tatăl a primit împărtăşania cu ultimile lui puteri...Doiniţa i-a mângâiat fruntea, dar tatăl i-a amintit printr-un gest abia schiţat, că fruntea era miruită...Atunci, din ochii lui stinşi, s-a scurs o lacrimă...Doiniţa a şters pentru prima şi ultima dată o lacrimă a tatălui ei, ultima lui lacrimă...Şi a ieşit fiind chemată de mama ei....După două minute, a fost anunţată că tatăl ei plecase pentru totdeauna....Mama ştiuse că nu se putea despărţi de fiica lui, şi de asta o chemase afară....
Se terminase suferinţa...Doiniţa avea o mulţumire sufletească, o nădejde că îşi va întâlni tatăl în cer, un tată care, prin felul lui de a fi un tată minunat, a ajutat-o să vadă în Tatăl ceresc un Tată excepţional!
De atunci încoace, Doiniţa trăieşte acut dorul de tatăl ei, mai ales de Crăciun, când împodobeşte bradul...Ascultă versuri de colind ,,Împodobeşte bradul, tată...”...plânge...şi îşi vede mai departe de steluţele de turtă dulce....şi iar plânge de dor, dar şi de remuşcare că nu i-a oferit îmbrăţişarea ei...Timiditatea a oprit-o....şi a oprit-o de la multe în viaţă....Acum învaţă să facă repede ce are de făcut pentru a alina pe cei din jur....în memoria tatălui şi de dragul Tatălui, un tată minunat şi un Tată Dumnezeu!


P.S. Mai multe astfel de povestitri găsiţi aici

A venit un om la Domnul

A venit un om la Domnul
: / A venit cu jale grea. / :
: / "Omule de colb si spume
Cu ce foc vii tu din lume?"
"Doamne, m-a adus anume
Frica de pedeapsa Ta." / :

A venit un om la Domnul
: / A venit cu pas voios. / :
: / "Omule cu brâie pline
Cu ce gând vii tu la Mine?"
"Doamne, vin că e mai bine
Fiindcă e mai de folos." / :

A venit un om la Domnul
: / A venit din putregai. / :
: / "Om departe de căinţă
Cum vii astăzi la credinţă?"
"Doamne, din recunoştiinţă
Pentru atâtea câte-mi dai." / :

: /Şi-a venit un om cu lacrimi
Şi Iisus a tresărit.
Omule, de ce-ai venit/ :
. : / "Doamne, într-o zi din viaţă
Te-am privit pe cruce-n faţă
Şi acum cânt de dimineaţă
Şi-s nebun de fericit!" / : .

de Costache Ioanid

Lacrimi de îngeri

Elevilor mei le place mult să scrie compuneri şi poezii. Ultima temă de acasă a fost redactarea unei compuneri cu titlul ,,Lacrimi de îngeri"Mărturisesc că ora citirii acestora ne-a adus tuturor emoţii extraordinare! Vă voi împărtăşi câteva dintre ele:

Lacrimi de îngeri

Este seară. Luna roşie, ca un disc, stă lipită de pânza înserării. Stelele se joacă de-a ,,v-aţi ascunselea”. Norii dorm nevăzuţi în buzunarul nopţii.
Oamenii se odihnesc după o zi de muncă, iar eu stau şi scriu.
O lacrimă de înger se prelinge pe obrazul nopţii...încă una şi încă una...
Ce tare plânge! E un plâns tăcut ca să nu-l audă nimeni, să nu se trerzească alţi îngeri.
Lumea a încremenit în timp ce lacrimile de înger se preling pe obrazul catifelat şi rece al întunericului.
Pare că acum, în taina nopţii, se nasc zânele, fluturii şi spiriduşii. Acum renasc speranţele...Acum renaşte credinţa...

Petale trandafirii de lumină stau agăţate de linia orizontului.
O mângâiere caldă şi fină deschide geană cu geană, vis cu vis.
Un glas cristalin răsună în albastrul catifelat al zorilor:
- Bună-dimineaţa!
Este vocea lacrimii de îngeri transformată în picătură de rouă pe petalele trandafirilor
din grădina noastră.
Pe birou caietul doarme încă, satisfăcut că a transformat lacrimile de îngeri în picături de rouă.
Pare că mă îndeamnă prin foile încă nescrise: ,,Hai să visăm şi zi şi noapte, măcar din când în când!...Hai să visăm că ştergem lacrimi de îngeri!
( Crihan Daniel)

Vis şi dor...

Vis şi Dor
( sonet )

Mi-e dor de Cer! Mi-e dor de Tine, Tată!
Din doruri îmi fac aripi către Soare...
Mi-nalţ fiinţa-n dulcea Ta Visare,
Şi nu-mi doresc să mă trezesc vreodată...

...decât Atunci, în Dimineaţa-Albastră,
Când dorul meu şi Dorul Tău vor plânge,
Şi când la piept cu-atâta drag s-or strânge,
Uitând tot greu-n aşteptarea noastră...

Dar până-Atunci mai este-un ceas...sau două...
Şi Visul Tău cu aripi de Lumină
Ne străluceşte-n stropii reci de rouă...

Iar inima de dor ni-e plină, plină
Şi-adesea pare că se rupe-n două...
O, Doamne! E din carne, ori din tină?...

Multumesc Iisuse

Nu credeam că vreodată îmi voi putea expune gândurile şi sentimentele în versuri, dar datorită vouă, Mariana şi Sorin, dar şi tuturor celor care m-au nîncurajat la prima mea poezie, iată că mai fac un pas... Multumesc Sorin pentru sansa de exprimare pe acest blog! Înseamnă mult...Slăvit să fie Domnul!

Mulţumesc, Iisuse, pentru gândul bun.
Mulţumesc, Iisuse, nu ştiu cum să-ti spun.
Ai atâta bunătate, cât n-am prea găsit
Toată lumea asta dacă aş fi răscolit.

Mulţumesc, Iisuse, pentru starea mea.
Mulţumesc, Iisuse, pentru clipa grea.
Fără Tine-n clipe grele, mult am suferit
Dar de când îmi eşti alături toate-am biruit.

Mulţumesc Iisuse, Dumnezeul meu,
Mulţumesc Iisuse, ca şi-n ceasul greu.
Când prin neiubire, Doamne, eu m-am despărţit
Tu mi-ai rămas alăturea, nu m-ai părăsit.

Mulţumesc, Iisuse, azi mă însoţeşti
Muţumesc Iisuse, bine îmi cunoşti
Drumul şi povara mare, ce o am de dus
Tu-mi pui umărul sub cruce, dragul meu Iisus.

Dor pe dor se cheamă

Când eram copil, aveam un singur dor, să ajung om mare, să am copii şi să-i cresc aşa cum mă creşteau pe mine unchiul şi mătuşa mea...prin unele locuri, îmi spuneam eu, atunci, nu voi face aşa...Acum că acel dor mi s-a împlinit, m-am răzgândit....privesc la copilaşul meu şi mi-e dor să fiu din nou copil. Acum înţeleg atât de clar ceea ce dorea să spună Domnul Iisus cu trimitere la copilaşii ce-I stăteu în braţe...dorul de copilărie se poate transforma uşor în dor de Dumnezeu, sau în dor de lacrimi, dor de lumina şi de ce nu în doina...

Dor de lacrimi

A plouat,
pietrele umede lucesc,
sub paşii mei grăbiţi.
Doamne,
de am străluci şi noi
după fiecare ploaie de har,
de câtă lumină,
lumea ar fi plină!
Doamne,
binecuvintează-mi ochii,
cu lacrimile pocăinţei
ce-n rugă se scurg
spre sufletul meu
atât de arid!

Dor de Lumină

E noapte,

lumina s-a stins,
Totul devine cenuşiu
greu şi apăsător.
O ceaţă deasă
îmi întunecă vederea
şi somnul mă topeşte.
Doamne, mă iartă!
Nu pot adormi
şi nici spre cer
nu pot privi,
pentru că sunt gol
şi murdar
şi gârbovit de păcate.
De dimineaţă şi până se-nserează
ispita mă pândeşte
şi mă asaltează.
Văd desişul de păcate
reţinând Lumina Ta
şi mi-e teamă,
ca-ntunericul de afară
să nu-mi cuprindă inima.
Doamne, am căzut
şi mi-e ruşine...
Cum pot eu privi spre Tine?!
Dar nu pot nici să mă ascund
de ochii Tăi ce adânc pătrund.
Doamne, ia-mă de mână
şi mă du spre Lumină!
Trimite-mi înger păzitor
să-mi fie somnul uşor,
şi umple-mi sufletul de dor
după Lumina unui Zbor
din dimineaţa fără nor
în răcoarea altui Zor

Doina Dorului


Privind spre Lumină,
Trupul mi se-nchină,
Apăsat de vină
Şi murdar de tină.
Gândul mi-e departe,
Lacrimi ne’ntinate,
Curg nenumărate
Printre triste şoapte...
Sufletu-mi pribeag
Aşteaptă cu drag
Pe al casei prag,
Un sol trimis, un mag,
De sus, din înălţimi,
Dintre heruvimi,
Să-şi oprească zborul,
Să-mi aline dorul.
Dorul ce se cerne,
Noapte când se-aşterne.
Dorul care cheamă,
Dragostea de Mamă.
Dorul care cântă
Iubirea prea sfântă....
Să vină în fugă,
Cu răspuns la rugă.
Să vină la cină
S-aducă Lumină.

Petale de cuvinte

Frânturi de gând...gânduri frânte...cuvinte frânte...inimi frânte...( am putea continua la infinit )

CUVÂNTUL!!!...Ce nobilă menire are!!!...Cuvântul nostru poartă în sine un întreg univers de iubire...sau de ură...
Sunt două ,,cuvinte”: ,,cuvânt” şi ...,,Cuvânt”...
În ,,Cuvânt” s-a întrupat Iubirea, Lumina, Adevărul, Viaţa...
Când pătrundem înţelesul ,,Cuvântului”, de fapt suntem pătrunşi de Însuşi Cuvântul, şi atunci tu, eu, noi devenim lumină, iubire, adevăr, izvor de viaţă...
Cuvântul – Hristos – este oglindirea slavei Tatălui...mireasmă a Cerului...adiere a Duhului Sfânt...

Ce e ,,cuvântul” meu?! Ce e ,,cuvântul” tău?! Ce sunt ,,cuvintele” noastre?!...
Ce poartă în sine?!Ce lasă în urma atingerii lor?!
De multe ori suntem ridicaţi pe înălţimi de Tabor prin cuvintele aproapelui...de ceea ce le animă a fi rostite, de felul cum sunt rostite...
Alteori, în urma unei conversaţii ne simţim tulburaţi...şi ne simţim aşa pentru că iubim interlocutorul nostru....Ne simţim aşa pentru că apele iubirii din sufletul nostru au fost tulburate de bolovanii grei ai vorbelor rostite fără gingăşia rostirilor Lui Hristos...
Undele create se răspândesc în cercuri tot mai largi, trecând dincoace de lăuntrul nostru...
...şi atunci privirea ne trădează fiindcă lumina din priviri apune...zâmbetul se stinge...cuvintele se opresc la marginea rostirii...
Când apele limpezi ale iubirii sunt tulburate, chipul Lui Hristos nu se mai poate oglindi în ele...

Frânturi de...rugăciune...

Doamne, îţi mulţumesc pentru ,Cuvânt” şi pentru ,,cuvânt”...
Fă-l şi pe cel din urmă mare ca şi primul...Fă din cuvintele noastre balsam ceresc, mireasmă de Rai, adiere mângâietoare...
Fă, Doamne, din inimile noastre albie adâncă, curată, în care apele Iubirii divine să nu poată fi tulburate de nimeni şi de nimic...
Curăţeşte-ne de mâlul neiertării, al resentimentelor...
Fă, Doamne, ca orice cuvânt greu care ajunge în auzul nostru, să se transforme în petală uşoară în coborârea spre inimă, spre apele iubirii noastre…
...Şi te mai rugăm, Doamne, ca Iubirea Ta să ne umple până dă peste margini...şi iartă iubirea noastră mică...
Iubirea Ta mare poate înţelege iubirea noastră mică...şi slabă...şi o poate sprijini...şi o poate înlocui...păstrându-i limpezimea şi oglindirea până în veşnicie...

Premiul nostru - Medalia (cruciuliţa) Oastei

"Pentru cei intraţi în Oastea Domnului avem şi un fel de medalie, al cărei chip îl dăm mai jos. E un fel de semn al celor intraţi în Oastea Domnului.
Semnul acesta are multe înţelesuri. El are forma Sfintei Cruci, întrucât lupta noastră se reazemă pe Jertfa Crucii, adică pe darul şi pe puterea ce ies din Jertfa Crucii de pe Golgota. Hotărârea noastră este – şi trebuie să fie – o hotărâre cu Hristos împotriva păcatelor şi pentru o viaţă nouă.
Pe medalie sunt scrise cuvintele Apostolului Pavel: „Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos“ (II Timotei 2, 3). Înţelesul acestor cuvinte se află tâlcuit pe larg în cartea aceasta. Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă de luptă. Viaţa noastră trebuie să se încheie cu cuvintele Apostolului Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător“... ( II Timotei 4, 7–8 ).
Medalia s-a făcut la Viena, din material ce nu-şi pierde culoarea (email).
Ţinem să spunem că medalia nu este obligatorie. Ţinem să spunem că şi fără medalie poate fi cineva un bun ostaş al lui Hristos. Folosim medalia să putem atrage şi prin ea pe alţii în fronturile mântuirii sufleteşti. Alături de medalie, trebuie să strălucească în lume, mai ales, faptele noastre cele bune.
Cei ce vor să aibă medalia, trebuie însă să facă un fel de Declaraţie sufletească. Şi iată de ce: Între cei înscrişi în Oaste avem şi foarte mulţi dezertori. E şi firesc să fie aşa, căci şi între cei doisprezece Apostoli s-a aflat un Iuda. Astă-vară am văzut, într-un sat, un astfel de dezertor care mersese cu medalia pe piept la... joc!
Spre a împiedica astfel de lucruri, cerem un fel de declaraţie sufletească de la cei ce vor să o poarte. Nu cerem în această declaraţie să pună omul jurământ că va ţine regulile Oastei. Îi cerem însă jurământul că, îndată ce va dezerta din rândul nostru şi va părăsi regulile noastre, nu va mai purta nici medalia, nici numele de ostaş al lui Hristos. Noi n-avem lipsă de ostaşi mulţi. Mai bine puţini şi dospiţi, căci „puţin aluat dospeşte frământătura“.
Dăm mai jos această declaraţie sufletească.
Cei ce vor să aibă medalia, vor citi declaraţia sufletească de mai jos, şi anume: unde Oastea are îndrumător, o vor citi în faţa îndrumătorului Oastei; unde sunt numai ostaşi singuratici, se va citi în faţa lor; iar unde nu sunt ostaşi, noul ostaş o va citi în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei sale.
Semnul cruciuliţei e foarte potrivit şi pe timp de călătorie. Prin trenuri, pe la târguri etc. , fraţii care poartă acelaşi semn se vor recunoaşte în-dată şi se vor bucura în Domnul.

Declaraţie sufleteasca

Eu, ostaşul Domnului (numele şi prenumele), voind a purta cruciuliţa (medalia) făcută pentru cei din Oastea Domnului, făgăduiesc că o voi purta cu cinste, luptând din toate puterile mele să împlinesc regulile ostăşiei Domnului, pe care le-am citit în cartea despre Oaste.
La cazul că aş dezerta din această ostăşie, adică m-aş întoarce iarăşi la purtările şi patimile cele rele ce le-am avut, şi m-aş purta făţiş în contră cu regulile celor intraţi în arma-ta Domnului, pentru acest caz pun făgăduinţă în faţa Crucii Mântuitorului că nu voi mai purta nici medalia, nici numirea de ostaş al Domnului.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"

Sunt cuvintele părintelui Iosif Trifa, spuse în cartea "Ce este Oastea Domnului", iar noi ne-am gândit că această medalie însoţită de cuvintele şi declaraţia sufletească a părintelui, poate să fie premiul blogului nostru pentru toti acei care au înţeles cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos“
(II Timotei 2, 3)

În curând îl vom oferi primelor bloguri pe care le citim cu plăcere.

Lacrimă de înger

Astăzi ( 17 ian.), deşi a nins vesel, elevii mei au scris versuri triste....poate din dorul de cei dragi că nu le putea împărtăşi din bucuria ninsorii...

Lacrimă de înger

O lacrimă de copil
S-a furişat tiptil
Pe-obraz de copil orfan
Ce n-a avut măcar un an
O mamă dragă lângă el...
Era atât de mititel!

Acum mai spune uneori,
Privind cu lacrimi printre nori:
,,O, mama mea,
eşti ca o stea!”

Mama lui e-n ceruri, sus
A luat-o chiar Iisus...

De-atunci în ochii mei apar
Lacrimi cu mult amar,
Lacrimi ca nişte mărgele
Cu luciri de stele...

...
,,O, mama mea,
eşti ca o stea!”

( Rusu Onisim )

"DOR DE STEA"

(În spatele imaginii descoperiţi povestea acestei poezii)

Ochii tăi nu o să-i uit

niciodată – copilul meu!

Mă dor zilele şi anii

de când privesc chipul tău

şi niciodată

nu am fost mai fericită

ca-n această seară!

În fiecare noapte

te aştept la fereastră…

Nimic nu mă linişteşte

când chipul tău lipseşte.

Eşti jumătatea mea de aripă,

eşti lumina ce o aştern

peste darul preţios din geam…

Cineva stă dincolo de nori

şi ne ascultă şoaptele,

ne înţelege dorul

şi cântă cântecul nostru…

Da, te aştept acolo

unde ziua nu piere

şi nu e nevoie de stele…

Dincolo începe

Veşnicia...

Somn uşor,

dragul meu!

Lasă-mă să mă pierd

pe cerul ochilor tăi

care nu au umbre de nori…

Şi să nu aibă

niciodată!

Noapte bună,

Scump odor!

ARTIMOGRIF

A. Ucenici sau.......
1. Apostol cunoscut sub numele de Zelotul.
2. În urma predicii sale s-au convertit 5.000 de oameni la creştinism
3. A chemat pe Natanael la Domnul Iisus.
4. Apostolul de la picioarele Crucii.
5. Despre el s-a spus:"Iată istraelit în care nu este vicleşug"
6. A fost martirizat la Partos în Grecia pe o cuce în formă de X

7. Evanghelist ce în icoane apare uneori alături de simbolul leului.
8. Fost ucenic al marelui Gamaliel din Ierusalim.
9. Printre primii doisprezece apostoli. Fiul lui Alfeu.
10. Face parte din cei 70 de "Apostoli mici" fiind cel dintâi hirotonit diacon.
11. Ales dintre doi candidaţi.
12. Zis şi Geamănul.
13. Sf. Pavel îl numeşte"...doctorul cel iubit" (Coloseni)
14. Fost vameş.

O scumpă zi

Zi caniculară de vară...

În parcul central al oraşului, doi tineri caută o bancă, undeva la umbra răcoroasă a unui tei. Cândva acel loc era năpădit de mărăcini, dar dragostea pentru natură a celor doi prieteni a făcut ca totul să se schimbe. Mai făcură câţiva paşi... Acum puteau vedea locul lor preferat, era liber, iar teiul îi întâmpină astăzi ca niciodată... Înflorise, iar florile lui răspândeau în jur o mireasmă plăcută. Cei doi traseră aer adânc în piept, dorind parcă să-şi parfumeze lăuntrul lor, şi se aşezară pe bancă.

Atmosfera acestei zile de vară făcu, pentru câteva clipe, ca între cei doi să se aşeze tăcerea. Gândurile lor zburau în direcţi diferite. Daniel avea 18 ani şi se gândea că într-o astfel de zi i-ar fi plăcut să fie la munte sau la ştrand să facă baie. Gândul acesta nu persistă mult deşi i-ar fi plăcut să fie aşa. Se întoarse către Cătălin şi dori să-l întrebe ceva, dar se opri. Gândul lui Cătălin se contopise cu frumuseţea naturii…se gândea la Creatorul acestei superbe bijuterii a lumii, întrebându-se ca odinioară psalmistul David: “ Când privesc lucrarea mâinilor Tale îmi zic, ce sunt eu Doamne să te gândeşti la mine!” şi parcă auzea răspunsul blând şi răcoritor: “Şi tu eşti lucrarea mâinilor Mele şi Te-am creat să fi mai presus de tot ceea ce te înconjoară…”. Îţi mulţumesc Doamne - rosti Cătălin, uitând de prezenţa lui Daniel.

Acesta îl privi şi mai atent...Pe faţa lui Cătălin se putea citi o bucurie fără margini. Dori să-l întrebe la ce se gândeşte dar, se opri din nou... Era unicul lui prieten căruia i se destăinuia întodeauna, deşi erau două firi diferite. Cătălin era credincios, mergea la biserică, nu frecventa discotecile, iar cuvintele lui nu se potriveau cu ale celorlalţi tineri de seama lui. Aveau întodeauna în ele căldură, blândeţe şi dragoste. De multe ori, cuvintele lui Cătălin atinseseră coarda cea mai sensibilă a inimii lui Daniel. Cu toate acestea, Daniel recunoscu că e o diferenţă mare între el şi Cătălin. Mergea şi el la biserică, dar foarte rar, iar Biblia o răsfoise de câteva ori fără să-i dea prea multă importanţă. Cătălin încercase să-i vorbească în câteva rânduri despre Cuvântul lui Dumnezeu, dar Daniel ocolea de fiecare dată. Curiozitatea îl făcu pe Daniel să rupă până la urmă tăcerea:

- Cătălin, se pare că visezi cu ochii deschişi!

- O, nu, mă gândeam doar….

- Te gândeai?...Aşa profound?

- Daniel, ştii ziua de azi îmi aduce aminte de multe lucruri frumoase. Atunci când L-am cunoscut pe Dumnezeu, era o zi minunată ca cea de azi. Natura îmbrăcase o haină nouă. Albul imaculat al florilor făcea ca totul să fie superb şi totodată să dea naştere în mine unor întrebări, unor frământăti. Cândva îmbrăcasem şi eu o astfel de hăinuţă albă dar, au trecut anii şi acel copil mic de atunci a crescut şi s-a maturizat trecând prin viaţă fără Hristos. Când am înţeles şi mi-am dat seama de lucrul acesta, am căutat să mă schimb. Mi-am imaginat că stau în faţa unei oglinzi imense şi am căutat să văd în ea realitatea. Ştii ce am văzut, Daniel? Un om murdar şi necăjit care căuta în gunoaiele acestei lumi “aurul fericirii”. Acest om părea de nedesprins de activităţile lui fiindcă ţelul lui era “nobil”, credea că ceea ce face este bine. Mă uitam la haina ce o purta...Nu era nicidecum albă, era aşa de murdară încât am închis ochii dorind să dispară această privelişte urâtă despre mine. Dar nu a dispărut, pentru că aceasta era realitatea. Şi cum îţi spuneam a venit totuşi o zi, o zi când am făcut un legământ cu Domnul Iisus. Acel moment nu ţi-l pot povesti căci orice cuvânt pământesc aş folosi i-ar scade din splendoarea lui, însă, cele ce ce au urmat după, e cu totul altceva pentru că la aceste evenimente au fost martori şi aceşti doi ochi pământeşti. Haina cea murdară căzuse la pământ, simţeam mâna lui Dumnezeu cum o ridică, o scutură de tină curăţindu-o cu sângele Lui cel sfânt, ca mai apoi să mi-o pună din nou pe umeri. Era atât de uşoara şi atât de albă!... De atunci totul s-a schimbat în viaţa mea şi sunt fericit că am făcut pasul acesta spre Dumnezeu.

- Frumoase amintiri ai Cătălin – spuse Daniel. Nu ştiu de ce, dar de multe ori nu îmi plăcea să te aud vorbindu-mi despre Dumnezeu, dar astăzi aş vrea să te aud vorbindu-mi despre El... Ai timp?

- Timpul! Dacă Dumnezeu are timp pentru fiecare, de ce eu nu aş avea timp pentru tine! Ştii, Daniel, mai înainte de toate aş vrea să te întreb: ai încercat vreodată să-ţi faci o părere proprie despre tine?

- Păi, ştii…nu am prea mult timp.

- Vezi, Daniel, mie îmi place să vorbesc foarte mult despre mine şi aş vrea să mă înţelegi. Nu vreau să-mi creez o aură de sfânt, pentru că nu sunt, însă ceea ce vreau eu este să te fac să înţelegi că m-aş bucura foarte mult să vezi lucrurile aşa cum le văd eu.

- Cătălin, din câte mi-ai spus şi altădată, am mai reţinut câte ceva, dar mi-e greu pentru că m-am legat de multe lucruri şi nu pot să mă despart de ele.

- Poţi, Daniel, poţi chiar foarte uşor, dar totul depinde de tine, de voinţa ta. Tu poţi să alegi binele sau răul, viaţa sau moartea. Dacă ai voinţă poţi, poţi orice. Cere lucrul acesta de la Domnul Hristos şi vei vedea că poţi face şi tu pasul acesta pe care l-am făcut eu.

- Nu ştiu, Cătălin, dar de multe ori te invidiez. Tu eşti cu totul diferit faţă de mine şi mi-am dorit de multe ori să fiu ca tine, să gândesc ca tine, dar vezi, în viaţa ta a fost o zi anume când ai făcut pasul acesta. Eu nu am avut încă această ocazie şi nu ştiu când va exista…dacă va exista, o astfel de zi.

- Se pare că am fost cam egoist, Daniel. Am avut parte de atâtea clipe binecuvântate de Dumnezeu, dar nu am îndrăznit să te mai chem.. Atunci când te-am chemat prima dată m-ai respins şi m-am descurajat.

- Te rog să mă ierţi, Cătălin, dar dacă s-ar mai ivi o ocazie când o să se mai facă o adunare mai mare şi mă vei chema, aş veni cu plăcere.

Pentru cîteva clipe Cătălin nu ştiu ce să creadă. Era oare adevărat? Ori Daniel spunea aşa doar să-l amăgească ca şi-n alte dăţi. Îl privi lung şi exclamă apoi plin de bucurie:

- Chiar vrei să vii?...

- Da, şi îţi promit că voi fi ochi şi urechi la tot ce se va spune, bineînţeles dacă îţi va face plăcere să mă iei cu tine.

- Te iau, Daniel, te iau cu mare plăcere! Uite, chiar săptămâna viitoare este o adunare pe ţară la Beiuş, la mormântul fr. Traian Dorz... Vii?...

- Păi…în ce dată cade?

- În 18 şi 19 Iunie, sâmbăta şi duminica viitoare, vii?...

- Sigur că vin, doar ţi-am promis, nu?

Cătălin îl îmbrăţişă pe Daniel plângând…Era atât de fericit încât se trezi dintr-o dată cântând:

“Un mugur s-a-ntâlnit c-o rază

şi-fioraţi au tresărit

din sfânta lor îmbrăţişare

o dulce floare a răsărit…

Şi-n sfânta hotărârii clipă

de Tine-ntreg s-a alipt

topindu-şi vechea lui fiinţă

în noul rod nemaitrăit.

Te rog Iisuse tot mai dulce

mă fă la sânul Tău să pier

ca să-ţi rămână-n braţe numai

un rod de aur pentru cer…

Cătălin şi Daniel au mai petrecut câteva clipe, după care s-au despărţit cu gândul la adunarea de la Beiuş.

Zilele au trecut repede şi iată-i pe cei doi prieteni la Beiuş, în mijlocul mulţimii de fraţi veniţi din toate colţurile ţării, dar şi din afara ei. Daniel îşi ţinu promisunea făcută, fiind numai ochi şi urechi, încât uitase parcă de prezenţa lui Cătălin. Cuvântul lui Dumnezeu, vestit prin fraţii vorbitori, curgea năvalnic peste inimile însetate ale celor prezenţi. Pentru Daniel însă era cu totul altfel. I se părea ca un “ciocan imens” ce lovea cu putere, dorind parcă să spargă o uşă pe care cineva din lăuntrul lui o ţinea încuiată de ani şi ani. Ochii sufletului, bolnavi fiind, începuseră să se vindece şi să-şi recapete vederea. Cu aceşti ochi, Daniel privi în interiorul lui...Era o agitaţie înspăimântătoare. Simţi pentru o clipă cum ia naştere omul cel nou de care-i vorbise Cătălin

...Credea că-i doar o închipuire dar, după câteva clipe, bătăile inimii celei noi se simţeu desluşit. Omul cel nou era viu şi era deja gata să ia locul celui vechi. Acesta însă nu se dădea ieşit din locul pe care îl ocupase de atâta vreme. Lumini şi umbre, îngeri şi demoni, roiau în jurul lui, aşteptând finalul bătăliei. Va accepta sau nu pocăinţa? Auzea glasuri blânde, calde, chiar rugătoare, ce-l îndemnau să privească spre Domnul Iisus ce-l aşteapta parcă cu braţele deschise undeva pe o colină răstignit pe o cruce de lemn. Aceste gla

suri în realitate erau cuvintele fraţilor pe care Daniel îi vedea îngeri strălucind puternic în lumina ce-l înconjura:

“- Nu-L respinge şi de data aceasta!...”

“- Gândeşte-te că poate-I ultima chemare….nu amâna!...”

“- Vezi cât suferă pentru tine şi tu ce faci pentru El?...”

“-Ce altă jertfă mai mare vrei să te convingă de existenţa lui Dumnezeu şi de dragostea Lui nemărginită?...”

“- Poate că mâine trupul acesta se va întoarce în ţărâna de unde a fost luat şi tu, atunci, suflete, unde vei merge?...”

Daniel era din ce în ce mai agitate, mai ales în clipele în care întunericul şi descurajarea se năpusteau să stingă licărirea luminii ce-l înconjura pe omul cel nou, ce aştepta răbdător la uşa inimii pentru a i se desc

hide.

Din întunericul acela auzea glasuri ameninţătoare dar şi promisiuni din ce în ce mai ademenitoare:

“- De ce vrei să te lupţi cu mine?!…”

“- Cum de eşti aşa de nebun să pui la suflet minciunile acestea?!...”

“- Uită-te la ei şi după aceea la cei din lume care sunt mai mulţi!...”

“- Ce găseşti diferit la ei?…”

“- Nu vezi cât de fericiţi sunt tinerii în discotecă?…Au bani, au averi şi se bucură de toate plăcerile vieţii...Poţi tu renunţa la ele?...”

“- Nu există rai şi iad. Raiul şi iadul şi-l face omul cu mâna lui!...”

În toată aglomerarea acestor îndemnuri şi ameninţări lumină şi întuneric, îngeri şi demoni, Daniel

simţi că ceva se rupe înlăuntru lui erau lanţurile robiei care cădeau lăsând să se deschidă o uşă. Tăcere…şi deodată, se aude un glas:

“ “Iată Eu stau la uşă şi bat! De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” - simţi ceva în lăuntru tău, auzi chemarea Lui?...Dacă da, nu mai aştepta, nu mai amâna, azi e ziua ta, e ziua mântuirii tale, mâine…Vino! Deschide-ţi inima pentru Domnul tău, încredinţându-I printr-un legământ veşnic inima ta! Vino!…Vino acum!…Nu amâna!...”

Două mâini calde îl prinseră pe Daniel de mână, întinzându-i un pacheţel de şerveţele mirosind a levănţică. Era Cătălin, care nu-l pierduse din ochi nici un moment. Faţa îi era umezită de lacrimi, iar în ochii lui se citea aceeaşi chemare adresată lui Daniel.

- Cătălin, simt că trebuie să fac ceva… Îl simt atât de aproape pe Domnul! Ce

să fac?…Vino cu mine!

Daniel şi Cătălin înaintară spre crucea de marmura albă străjuită de steagurile Oastei Domnului. Din sufletele sutelor de fraţi şi surori răzbătea până departe cântarea plină de emoţie ce se potriveşte oricărui “fiu risipitor”:

“Vin la Tatăl, el te cheamă

Vin acasă fiu pierdut

De nimic nu-ţi fie teamă

El va şterge-al tău trecut!”

Daniel îngenuche alături de ceilalţi care veniseră cu acelaşi gând şi cu aceeaşi dorinţă de a se pleca la picioarele crucii Domnului Iisus. A început şirul mărturisirilor ...În jur erau numai lacrimi şi suspine... Cătălin aştepta cu răsuflarea la gură să audă glasul prietenului său cel drag, şi îl auzi. Munca lui, strădania lui, rugăciunile lui nu fuseseră în zadar. Primea acum din partea lui Dumnezeu o răsplată minunată, un suflet înviat şi un prieten credincios.

Plângea cum nu mai plânsese decât în ziua legământului său. Era fericit, atât de fericit încât ab

ia aştepta să-l îmbrăţişeze din nou pe Daniel şi să-i spună frate. Se opri câteva clipe din plâns pentru a-l auzi pe Daniel încheind legâmântul său cu Dumnezeu:

“…Doamne îţi mulţumesc pentru acest prilej pe care mi l-ai oferit şi te rog să-mi dăruieşti o inimă plină de bucuria de a face binele până când mă vei chema la Tine. Amin!”

Din inimile celor prezenţi se auzi o nouă cântare, dedicată tuturor celor ce se plecaseră pe genunchi, dedicându-şi viaţa în slujba Domnului şi a Evangheliei sale.

Ultimele clipe de lângă crucea marelui psalmist al Oastei Domnului, au fost trăite de cei doi prieteni în cea mai înaltă stare de extaz. Erau mai mult în cer decât pe pământ.

Ajunşi acasă, şi-au promis unul altuia să se întâlnească de acum mai des, simţeau nevoia de părtăşie, dar nu ca înainte. A doua zi s-au reîntâlnit tot în locul lor prteferat. Bătrânul tei îi îmbrăţişă ca de fiecare dată, dăruindu-le răcoarea umbrei sale. Daniel, îl privi pe Cătălin şi îi spuse:

- Dragul meu frăţior, mi-ai dăruit cea mai frumoasă zi din viaţă!...

- Nu, Daniel, eu nu ţi-am dăruit mai nimic, ci Domnul Iisus. Din partea Lui ai primit darul cel mai scump, haina cea albă curăţită în sângele Lui cel sfânt. Te străduieşte, dar, să o păstrezi curată.

- Cătălin, la acest lucru mă vei ajuta şi tu, nu?

- Ne vom ajuta unul pe altul ori de câte ori va fi nevoie…

- Aş vrea să mă înveţi cântarea aceea de data trecută, cântată de tine aici, pe bancă.

- Hai să o cântăm împreună! – spuse Cătălin şi scoase cartea de cântări:

“Un mugur s-a-ntâlnit c-o rază

şi-fioraţi au tresărit

din sfânta lor îmbrăţişare

o dulce floare a răsărit…

Şi-n sfânta hotărârii clipă

de Tine-ntreg s-a alipt

topindu-şi vechea lui fiinţă

în noul rod nemaitrăit.

Te rog Iisuse tot mai dulce

mă fă la sânul Tău să pier

ca să-ţi rămână-n braţe numai

un rod de aur pentru cer…