Am ascultat multe cuvinte frumoase ale gânditorilor şi ale poeţilor care m-au impresionat si m-au exaltat. Ele mi-au oferit variante, alternanţe şi infinit de nuanţe; Mi-au vorbit despre lumină, dar nu mi-au spus că Tu eşti Lumina; mi-au vorbit despre viaţă dar nu mi-au spus că Tu eşti Viaţa; ele îmi păreau frumoase, dar inima mea nu avea nevoie, mai întâi, de cuvinte şi melodii frumoase, ea avea nevoie de persoane frumoase, dar ele nu mi-au spus că Tu eşti Cel Frumos. În cele din urmă marea de sensuri ale cuvintele lor m-au rătăcit prin hăţişurile pustii şi goale ale vieţii fiindcă ele mi-au spus foarte puţin despre Tine, aproape nimic despre mine şi chiar nimic despre posibilitatea întâlnirii noastre.
Am început să mă îndrept spre ceea ce m-ar fi depărtat pentru totdeauna de Tine. Dar Tu ai ieşit în întâmpinatea mea şi mi-ai vorbit despre Tine şi mi-ai vorbit despre mine. Cuvântul Tău a fost imperativ şi total, fără variante şi convenţii, de aceea mi-a pus sufletul în faţa unei singure alegeri: ori adevăr ori minciună, ori viaţă ori moarte, ori totul ori nimic. Cuvântul Tău, înafară de nobleţe, nu cunoaşte nimic decât josnicie, înafară de viaţă nu cunoaşte nimic decât moarte, înafară de rai nu cunoaşte nimic decât iad.
Numai mâna pe care mi-ai întins-o Tu, m-a smuls de pe tărâmul morţii şi m-a dus pe tărâmul vieţii. Tu mi-ai spus că trebuie să-mi schimb direcţia de mers şi să nu mai înaintez spre pierzare. Tu mi-ai spus că trebuie să-mi schimb viaţa. „Tu m-ai chemat, Tu m-ai strigat, Tu ai deschis urechile mele, rupând şi sfărâmând tot ce mă făcea surd la glasul Tău. Tu ai fulgerat, ai luminat, ai înlăturat orbirea mea. M-ai făcut să simt mirosul fără de seamăn al parfumurilor Tale; am început a-l respira şi a suspina după Tine. Te-am gustat, am foame, am sete de Tine. M-ai atins şi m-ai aprins de dorul veşnicei Tale fericiri. Tu mi-ai străpuns inima cu cuvântul Tău şi din clipa aceea Te-am iubit”.
Cuvintele şi melodiile artiştilor mi-au înfiripat nostalgia suferinţei. Dar Tu mi-ai dăruit pocăinţa mângâierii şi paşnica înfiorare. Uneori eu numeam păcatele bucurie, ele mă exaltau spre nicăieri şi mă întorceam dezamăgit de la ele. Tu mi-au pus picioarele pe calea vieţii şi mi-ai arătat strălucirea ei. Libertatea fără de Tine mi-a deschis infinitul impersonal, iar Tu mi-ai dăruit infinitul Persoanei Tale. Sufletul meu Te dorea pe Tine, dar arta abia de mi-a putut arăta urme ale paşilor Tăi. Atunci eu nu le vedeam nici pe acestea acolo, abia acum, când Te-am văzut mai desluşit pe Tine, încep să Te întrezăresc şi acolo.
De când am început să Te cunosc cea mai frumoasă muzică este muzica sferelor care uneori se prelinge în inimile pe care Tu le-ai curăţit, iar de acolo se face psalmodiere pe care o simt că nu-i din lumea aceasta. Cei mai mari artişti sunt sfinţii pentru că ei Te-au pictat pe Tine în fiinţa lor, deşi au pictat şi pe pânză. Poezia lor nu este scrisă pe hârtie, ea este dăltuită în inimă, deşi mulţi au transferat-o şi pe hârtie. Ei s-au silit să scrie mai întâi în conştiina lor cuvintele Tale, deşi mulţi le-au transferat de acolo în slove şi cărţi. Numai în Tine, Doamne „arta este religioasă şi religia este artistică”. Numai prin Tine, Doamne, arta se eternizează şi artiştii devin profeţi. Prin Tine oamenii sunt mai frumoşi, iar cei care azi îmi sunt duşmani mâine îmi pot fi prieteni.
Iubirea Ta îţi mărgineşte infinitul în clipe de întâlnire pe care le dăruieşti oamenilor în momentele lor de sărbătoare. Cu toate că ştiu câte ceva despre Tine, Tu eşti pentru mine un munte de tăcere. Tu eşti Taina din care ţâşnesc sensuri şi frumuseţi. Dorinţele şi aşteptările mele de odinioară care rătăceau printre stelele căzătoare, acum le-am îndreptat către Tine.
Bucuria mea, Lumina mea şi Sensul vieţii mele, nu pot spune că Te cunosc dar din câte Te ştiu nu-mi mai doresc nimic fără de Tine! Când Te simt în sufletul meu, se stârpeşte toată întristarea, iar din singurătăţi culeg nectar, din suferinţe adun bucurii, din pierderi îmi agonisesc mare câştig. Iar când nu Te am pe Tine toate bucuriile vieţii sunt deşertăciuni. Viaţa vieţii mele, când Te vei înrădăcina deplin şi pentru totdeauna în fiinţa mea? Abia atunci nu mă voi teme de nici un rău, iar în moarte voi afla eterna viaţă.
Am început să mă îndrept spre ceea ce m-ar fi depărtat pentru totdeauna de Tine. Dar Tu ai ieşit în întâmpinatea mea şi mi-ai vorbit despre Tine şi mi-ai vorbit despre mine. Cuvântul Tău a fost imperativ şi total, fără variante şi convenţii, de aceea mi-a pus sufletul în faţa unei singure alegeri: ori adevăr ori minciună, ori viaţă ori moarte, ori totul ori nimic. Cuvântul Tău, înafară de nobleţe, nu cunoaşte nimic decât josnicie, înafară de viaţă nu cunoaşte nimic decât moarte, înafară de rai nu cunoaşte nimic decât iad.
Numai mâna pe care mi-ai întins-o Tu, m-a smuls de pe tărâmul morţii şi m-a dus pe tărâmul vieţii. Tu mi-ai spus că trebuie să-mi schimb direcţia de mers şi să nu mai înaintez spre pierzare. Tu mi-ai spus că trebuie să-mi schimb viaţa. „Tu m-ai chemat, Tu m-ai strigat, Tu ai deschis urechile mele, rupând şi sfărâmând tot ce mă făcea surd la glasul Tău. Tu ai fulgerat, ai luminat, ai înlăturat orbirea mea. M-ai făcut să simt mirosul fără de seamăn al parfumurilor Tale; am început a-l respira şi a suspina după Tine. Te-am gustat, am foame, am sete de Tine. M-ai atins şi m-ai aprins de dorul veşnicei Tale fericiri. Tu mi-ai străpuns inima cu cuvântul Tău şi din clipa aceea Te-am iubit”.
Cuvintele şi melodiile artiştilor mi-au înfiripat nostalgia suferinţei. Dar Tu mi-ai dăruit pocăinţa mângâierii şi paşnica înfiorare. Uneori eu numeam păcatele bucurie, ele mă exaltau spre nicăieri şi mă întorceam dezamăgit de la ele. Tu mi-au pus picioarele pe calea vieţii şi mi-ai arătat strălucirea ei. Libertatea fără de Tine mi-a deschis infinitul impersonal, iar Tu mi-ai dăruit infinitul Persoanei Tale. Sufletul meu Te dorea pe Tine, dar arta abia de mi-a putut arăta urme ale paşilor Tăi. Atunci eu nu le vedeam nici pe acestea acolo, abia acum, când Te-am văzut mai desluşit pe Tine, încep să Te întrezăresc şi acolo.
De când am început să Te cunosc cea mai frumoasă muzică este muzica sferelor care uneori se prelinge în inimile pe care Tu le-ai curăţit, iar de acolo se face psalmodiere pe care o simt că nu-i din lumea aceasta. Cei mai mari artişti sunt sfinţii pentru că ei Te-au pictat pe Tine în fiinţa lor, deşi au pictat şi pe pânză. Poezia lor nu este scrisă pe hârtie, ea este dăltuită în inimă, deşi mulţi au transferat-o şi pe hârtie. Ei s-au silit să scrie mai întâi în conştiina lor cuvintele Tale, deşi mulţi le-au transferat de acolo în slove şi cărţi. Numai în Tine, Doamne „arta este religioasă şi religia este artistică”. Numai prin Tine, Doamne, arta se eternizează şi artiştii devin profeţi. Prin Tine oamenii sunt mai frumoşi, iar cei care azi îmi sunt duşmani mâine îmi pot fi prieteni.
Iubirea Ta îţi mărgineşte infinitul în clipe de întâlnire pe care le dăruieşti oamenilor în momentele lor de sărbătoare. Cu toate că ştiu câte ceva despre Tine, Tu eşti pentru mine un munte de tăcere. Tu eşti Taina din care ţâşnesc sensuri şi frumuseţi. Dorinţele şi aşteptările mele de odinioară care rătăceau printre stelele căzătoare, acum le-am îndreptat către Tine.
Bucuria mea, Lumina mea şi Sensul vieţii mele, nu pot spune că Te cunosc dar din câte Te ştiu nu-mi mai doresc nimic fără de Tine! Când Te simt în sufletul meu, se stârpeşte toată întristarea, iar din singurătăţi culeg nectar, din suferinţe adun bucurii, din pierderi îmi agonisesc mare câştig. Iar când nu Te am pe Tine toate bucuriile vieţii sunt deşertăciuni. Viaţa vieţii mele, când Te vei înrădăcina deplin şi pentru totdeauna în fiinţa mea? Abia atunci nu mă voi teme de nici un rău, iar în moarte voi afla eterna viaţă.
Vasilică Nica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu