"Vă voi vorbi simplu, iubiţii mei. Şi vă rog aveţi puţină răbdare şi să ascultaţi cuvintele unui om, care vă vorbeşte din credinţa în Hristos. Dacă n-aş fi crezut, nu v-aş fi vorbit.
Dacă deschizi inima vreunui om, vei găsi multe pasiuni, dorinţe, vise. Cea mai vie dorinţă care este? Omul vrea să trăiască fericit, doreşte fericirea. Toţi vânăm fericirea. Dar unde este fericirea? Cine este un om fericit? Aici părerile sunt diferite. Oare este fericit cel care are autoritate sau cel puternic de care se tem toţi, sau bogatul cu lirele şi vapoarele lui, sau cel ce cade cu mutra în plăceri şi-n distracţii? Lume nefericită, care alergi să-ţi potoleşti setea în aceste băltoace, vrei fericirea? Îţi voi vorbi despre asta, dar se găsesc urechi care să audă? Mai demult cuvântul lui Dumnezeu avea urmări. Acum?... Aşadar, dacă vrei, ascultă ce recomandă Biserica.
Vă voi da o reţetă şi dacă o veţi urma veţi găsi fericirea. Reţeta se află într-un cuvânt din Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi. Nu vi-l voi spune. Sunteţi deştepţi. Vă pun la un mic exerciţiu duhovnicesc, ca atunci când vă veţi întoarce acasă, în loc să citiţi reviste lumeşti, să citiţi încă o dată Evanghelia de astăzi (Ioan 9, 1-38) să găsiţi acest cuvânt, care constituie reţeta fericirii.
Revin acum la tema noastră, la întrebarea „Cine este fericit?". Răspunsul este: Fericit este...orbul! Orbul fericit? - veţi întreba. Nu spun, iubiţii mei, că orice orb este fericit, ci zic că fericit este orbul din Evanghelia de astăzi. De aceea, Biserica noastră îl cinsteşte şi îi închină o duminică - astăzi este Duminica Orbului.
Aşadar, orbul este cel mai fericit om din lume. De ce? Din trei motive.
1. Primul motiv: pentru că a ieşit din întuneric. Era orb din naştere. Era lipsit de lumină de ani de zile, dar într-o clipă şi-a deschis ochii şi a văzut. Gândiţi-vă la asta. Noi deschidem ochii de mii de ori, continuu, dar nu preţuim acest lucru. Dar acesta, în clipa în care a ieşit din întuneric, vă închipuiţi ce-a simţit? S-a minunat şi a spus: „Slavă Ţie, Dumnezeule!".
Într-o carte veche am citit următoarele. Un împărat şi-a dorit ca urmaşul său să fie un vrednic conducător, să cunoască oameni şi lucruri şi să le preţuiască cum se cuvine. Aşadar, nu l-a lăsat în palat, nici nu i-a permis să se distreze cu femei stricate apăsat de grade şi medalii. Era un împărat din vremurile de demult. Şi voia să-şi educe copilul cum trebuie. Şi un pahar de apă dacă bea, să-I mulţumească lui Dumnezeu. Şi o floare dacă rupe, să se minuneze de Creator. Şi pentru asta, ce a făcut? Doar ce s-a născut, l-a luat şi l-a dus într-o peşteră, unde nu ajungea nicio rază de soare. Nu întrebaţi cum a trăit copilul acolo, este o istorie mare; cine este curios, să lectureze cartea noastră „Nepreţuitul mărgăritar" (Atena, 1991). Un singur lucru vă zic: că în peşteră, urmaşul a trăit zece ani, timp în care nu a văzut nimic, cu desăvârşire nimic. Când s-a făcut de zece ani, împăratul a poruncit şi l-au scos afară. Atunci, ochii i s-au uimit, iar el întreba continuu despre orice lucru: „Tată, ce este asta?". Vedea soarele, „Cine l-a făcut?". Vedea marea, „Cine a făcut-o?". Vedea copacii înflorind, păsările că zboară şi ciripesc, mieluşeii că pasc, vedea... şi continuu întreba „Cine le-a făcut pe toate astea?"; şi nu înceta să-L slăvească pe Dumnezeu pentru aceste măreţii.
Aşadar, tot aşa şi orbul din Evanghelia de astăzi; ca şi cum ar fi ieşit dintr-o peşteră, în care a fost închis nu zece ani, ci mult mai mulţi, când a văzut toate frumuseţile creaţiei, din inimă i-a izbucnit un glas de uimire şi de mulţumire faţă de Dumnezeu.
Din nefericire, noi ne deschidem ochii şi vedem toate cele urâte. Ne-am făcut mai răi şi decât cei sălbatici. În junglă, băştinaşii aşteaptă să iasă soarele, şi imediat ce răsare, cad jos şi i se închină mulţumind. Noi avem şi nu avem ochi, avem şi nu avem urechi, avem şi nu avem inimă. Ne-a orbit păcatul. Suntem ca nişte orbi în întuneric şi nimic din panorama lumii acesteia nu mai vedem. De ce eu, fraţii mei, nu ştiu de cinematograf? De un singur cinematograf şi de un singur teatru ştiu, care are astfel de privelişti şi astfel de măreţii, şi astfel de făpturi luminoase, care nu se mai termină, iar biletul este gratuit. Urcă-te pe un munte mic şi aruncă-ţi ochii să vezi frumuseţile lui Dumnezeu. Aşadar, orbul şi-a deschis ochii şi a văzut toate aceste lucruri luminoase şi L-a slăvit pe Dumnezeu.
2. Am spus că este fericit, pentru că a văzut lumea frumoasă şi L-a slăvit pe Dumnezeu. Însă este fericit şi pentru un alt motiv. În ziua în care şi-a deschis ochii orbul a văzut multe lucruri frumoase. Frumos este soarele răsărind dis-de-dimineaţă, frumoasă este marea albastră care spumegând, frumoase sunt livezile înverzite, frumoase sunt florile în mii de culori, frumoşi copacii, frumoşi mieluşeii, frumoşi copilaşii cei mici care sunt gingaşi ca îngerii - din cele mai frumoase lucruri din lume unul este cel mai frumos - copilul nevinovat. Multe lucruri sunt frumoase în lume. N-am zis nimic. Dar ceea ce ochii lui au văzut în ziua aceea ca fiind cel mai frumos, mai strălucitor şi decât soarele, ce a fost?
L-a văzut pe Hristos. În aceeaşi zi s-a învrednicit să-L vadă - pe cine? Pe Făcătorul şi Creatorul său, pe Doctorul şi Luminătorul său! Când L-a văzut? Nu imediat ce s-a vindecat, ci după ce a mărturisit cu îndrăzneală înaintea duşmanilor Lui. Pentru că Hristosul nostru, când l-a făcut bine, a dispărut, cum a făcut mai devreme şi cu paraliticul (vezi Ioan 5, 13). Aşadar, după ce fariseii l-au necăjit pe cel vindecat cu anchetele lor şi l-au scos afară din templu din cauza mărturisirii lui, atunci Hristos îl găseşte din nou şi îi zice: - Tu crezi în Fiul lui Dumnezeu? - Dar, cine este, Doamne, ca să cred în El? - Acela pe care L-ai văzut şi Care vorbeşte acum cu tine, Acela este. - Tu eşti, Doamne? - zice. Cred! Şi cade şi I se închină.
3. Aşadar, orbul este fericit pentru că a dobândit ochi şi a văzut lumea frumoasă, fericit încă mai mult pentru că L-a văzut pe Hristos, dar fericit în mod deosebit pentru că, în afară de ochii trupeşti, a dobândit şi ochi duhovniceşti. Un om care a trăit pe la anii 200 după Hristos era orb şi el. Îl luminase însă Dumnezeu şi din gura lui ieşeau cuvinte înţelepte. Numele lui era Didim. Mergeau la el chiar şi dascălii şi luau lecţii. Într-o zi, a coborât din pustie Sfântul Antonie, l-a vizitat şi îi zice: „Didime, te fericesc; pentru că, deşi nu ai ochi fizici, ai alţi ochi superiori, cu care vezi lucrurile pe care nu le văd ceilalţi". Aceşti ochi pe care îi avem noi sunt fizici. Astfel de ochi au şi animalele, cele mici şi mari. Şi aceşti ochi desigur sunt vrednici de minunare; e suficient un ochi ca să demonstrezi că există Dumnezeu. Dar aceştia sunt mici în comparaţie cu ochii duhovniceşti. Ochi fizici au şi animalele: insectele, corbii, vulpile, lupii, vulturii.
Iubiţii mei, daţi-mi ochi duhovniceşti, ochi cum au avut sfinţii, ochii Sfintei Varvara, ai Sfântului Nicolae, ochi binecuvântaţi pe care i-au avut oamenii din vremurile de demult. Pentru că ochii oamenilor de astăzi au devenit ochi diabolici.
Dumnezeu nu ţi-a dat ochii ca să-i pironeşti pe ecrane cu cele ruşinoase, iar seara să ai iadul în tine. Ţi i-a dat cu un mare scop: ca să vezi făpturile Lui şi să-L slăveşti, să vezi icoanele în biserică şi să te închini lor, să-i vezi pe sfinţii îngeri. Nu este o poveste religia noastră. Dacă întrebaţi generaţia în vârstă, aceia vedeau sfinţi. Acum?...
Ce vom vedea în cealaltă lume! În faţa acelor frumuseţi cât de ticăloase sunt priveliştile acestei lumi! Atunci vom vedea că a meritat să ne lipsim de aceste privelişti ticăloase, ca să ne desfătăm de acelea. Vei zice: Mai degrabă să fi fost orb pe pământ, să nu fi avut ochi...
Fraţii mei! Ochii i-a creat Dumnezeu pentru cer, pentru cele mari şi înalte. Există ochii sfinţilor, ochii îngerilor, ochii Maicii Domnului, ochii lui Hristos; dar există şi ochii animalelor, ochii porcilor, ochii vulpilor, ochii lupilor şi ai fiarelor sălbatice. Alegeţi şi luaţi!"
Dacă deschizi inima vreunui om, vei găsi multe pasiuni, dorinţe, vise. Cea mai vie dorinţă care este? Omul vrea să trăiască fericit, doreşte fericirea. Toţi vânăm fericirea. Dar unde este fericirea? Cine este un om fericit? Aici părerile sunt diferite. Oare este fericit cel care are autoritate sau cel puternic de care se tem toţi, sau bogatul cu lirele şi vapoarele lui, sau cel ce cade cu mutra în plăceri şi-n distracţii? Lume nefericită, care alergi să-ţi potoleşti setea în aceste băltoace, vrei fericirea? Îţi voi vorbi despre asta, dar se găsesc urechi care să audă? Mai demult cuvântul lui Dumnezeu avea urmări. Acum?... Aşadar, dacă vrei, ascultă ce recomandă Biserica.
Vă voi da o reţetă şi dacă o veţi urma veţi găsi fericirea. Reţeta se află într-un cuvânt din Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi. Nu vi-l voi spune. Sunteţi deştepţi. Vă pun la un mic exerciţiu duhovnicesc, ca atunci când vă veţi întoarce acasă, în loc să citiţi reviste lumeşti, să citiţi încă o dată Evanghelia de astăzi (Ioan 9, 1-38) să găsiţi acest cuvânt, care constituie reţeta fericirii.
Revin acum la tema noastră, la întrebarea „Cine este fericit?". Răspunsul este: Fericit este...orbul! Orbul fericit? - veţi întreba. Nu spun, iubiţii mei, că orice orb este fericit, ci zic că fericit este orbul din Evanghelia de astăzi. De aceea, Biserica noastră îl cinsteşte şi îi închină o duminică - astăzi este Duminica Orbului.
Aşadar, orbul este cel mai fericit om din lume. De ce? Din trei motive.
1. Primul motiv: pentru că a ieşit din întuneric. Era orb din naştere. Era lipsit de lumină de ani de zile, dar într-o clipă şi-a deschis ochii şi a văzut. Gândiţi-vă la asta. Noi deschidem ochii de mii de ori, continuu, dar nu preţuim acest lucru. Dar acesta, în clipa în care a ieşit din întuneric, vă închipuiţi ce-a simţit? S-a minunat şi a spus: „Slavă Ţie, Dumnezeule!".
Într-o carte veche am citit următoarele. Un împărat şi-a dorit ca urmaşul său să fie un vrednic conducător, să cunoască oameni şi lucruri şi să le preţuiască cum se cuvine. Aşadar, nu l-a lăsat în palat, nici nu i-a permis să se distreze cu femei stricate apăsat de grade şi medalii. Era un împărat din vremurile de demult. Şi voia să-şi educe copilul cum trebuie. Şi un pahar de apă dacă bea, să-I mulţumească lui Dumnezeu. Şi o floare dacă rupe, să se minuneze de Creator. Şi pentru asta, ce a făcut? Doar ce s-a născut, l-a luat şi l-a dus într-o peşteră, unde nu ajungea nicio rază de soare. Nu întrebaţi cum a trăit copilul acolo, este o istorie mare; cine este curios, să lectureze cartea noastră „Nepreţuitul mărgăritar" (Atena, 1991). Un singur lucru vă zic: că în peşteră, urmaşul a trăit zece ani, timp în care nu a văzut nimic, cu desăvârşire nimic. Când s-a făcut de zece ani, împăratul a poruncit şi l-au scos afară. Atunci, ochii i s-au uimit, iar el întreba continuu despre orice lucru: „Tată, ce este asta?". Vedea soarele, „Cine l-a făcut?". Vedea marea, „Cine a făcut-o?". Vedea copacii înflorind, păsările că zboară şi ciripesc, mieluşeii că pasc, vedea... şi continuu întreba „Cine le-a făcut pe toate astea?"; şi nu înceta să-L slăvească pe Dumnezeu pentru aceste măreţii.
Aşadar, tot aşa şi orbul din Evanghelia de astăzi; ca şi cum ar fi ieşit dintr-o peşteră, în care a fost închis nu zece ani, ci mult mai mulţi, când a văzut toate frumuseţile creaţiei, din inimă i-a izbucnit un glas de uimire şi de mulţumire faţă de Dumnezeu.
Din nefericire, noi ne deschidem ochii şi vedem toate cele urâte. Ne-am făcut mai răi şi decât cei sălbatici. În junglă, băştinaşii aşteaptă să iasă soarele, şi imediat ce răsare, cad jos şi i se închină mulţumind. Noi avem şi nu avem ochi, avem şi nu avem urechi, avem şi nu avem inimă. Ne-a orbit păcatul. Suntem ca nişte orbi în întuneric şi nimic din panorama lumii acesteia nu mai vedem. De ce eu, fraţii mei, nu ştiu de cinematograf? De un singur cinematograf şi de un singur teatru ştiu, care are astfel de privelişti şi astfel de măreţii, şi astfel de făpturi luminoase, care nu se mai termină, iar biletul este gratuit. Urcă-te pe un munte mic şi aruncă-ţi ochii să vezi frumuseţile lui Dumnezeu. Aşadar, orbul şi-a deschis ochii şi a văzut toate aceste lucruri luminoase şi L-a slăvit pe Dumnezeu.
2. Am spus că este fericit, pentru că a văzut lumea frumoasă şi L-a slăvit pe Dumnezeu. Însă este fericit şi pentru un alt motiv. În ziua în care şi-a deschis ochii orbul a văzut multe lucruri frumoase. Frumos este soarele răsărind dis-de-dimineaţă, frumoasă este marea albastră care spumegând, frumoase sunt livezile înverzite, frumoase sunt florile în mii de culori, frumoşi copacii, frumoşi mieluşeii, frumoşi copilaşii cei mici care sunt gingaşi ca îngerii - din cele mai frumoase lucruri din lume unul este cel mai frumos - copilul nevinovat. Multe lucruri sunt frumoase în lume. N-am zis nimic. Dar ceea ce ochii lui au văzut în ziua aceea ca fiind cel mai frumos, mai strălucitor şi decât soarele, ce a fost?
L-a văzut pe Hristos. În aceeaşi zi s-a învrednicit să-L vadă - pe cine? Pe Făcătorul şi Creatorul său, pe Doctorul şi Luminătorul său! Când L-a văzut? Nu imediat ce s-a vindecat, ci după ce a mărturisit cu îndrăzneală înaintea duşmanilor Lui. Pentru că Hristosul nostru, când l-a făcut bine, a dispărut, cum a făcut mai devreme şi cu paraliticul (vezi Ioan 5, 13). Aşadar, după ce fariseii l-au necăjit pe cel vindecat cu anchetele lor şi l-au scos afară din templu din cauza mărturisirii lui, atunci Hristos îl găseşte din nou şi îi zice: - Tu crezi în Fiul lui Dumnezeu? - Dar, cine este, Doamne, ca să cred în El? - Acela pe care L-ai văzut şi Care vorbeşte acum cu tine, Acela este. - Tu eşti, Doamne? - zice. Cred! Şi cade şi I se închină.
3. Aşadar, orbul este fericit pentru că a dobândit ochi şi a văzut lumea frumoasă, fericit încă mai mult pentru că L-a văzut pe Hristos, dar fericit în mod deosebit pentru că, în afară de ochii trupeşti, a dobândit şi ochi duhovniceşti. Un om care a trăit pe la anii 200 după Hristos era orb şi el. Îl luminase însă Dumnezeu şi din gura lui ieşeau cuvinte înţelepte. Numele lui era Didim. Mergeau la el chiar şi dascălii şi luau lecţii. Într-o zi, a coborât din pustie Sfântul Antonie, l-a vizitat şi îi zice: „Didime, te fericesc; pentru că, deşi nu ai ochi fizici, ai alţi ochi superiori, cu care vezi lucrurile pe care nu le văd ceilalţi". Aceşti ochi pe care îi avem noi sunt fizici. Astfel de ochi au şi animalele, cele mici şi mari. Şi aceşti ochi desigur sunt vrednici de minunare; e suficient un ochi ca să demonstrezi că există Dumnezeu. Dar aceştia sunt mici în comparaţie cu ochii duhovniceşti. Ochi fizici au şi animalele: insectele, corbii, vulpile, lupii, vulturii.
Iubiţii mei, daţi-mi ochi duhovniceşti, ochi cum au avut sfinţii, ochii Sfintei Varvara, ai Sfântului Nicolae, ochi binecuvântaţi pe care i-au avut oamenii din vremurile de demult. Pentru că ochii oamenilor de astăzi au devenit ochi diabolici.
Dumnezeu nu ţi-a dat ochii ca să-i pironeşti pe ecrane cu cele ruşinoase, iar seara să ai iadul în tine. Ţi i-a dat cu un mare scop: ca să vezi făpturile Lui şi să-L slăveşti, să vezi icoanele în biserică şi să te închini lor, să-i vezi pe sfinţii îngeri. Nu este o poveste religia noastră. Dacă întrebaţi generaţia în vârstă, aceia vedeau sfinţi. Acum?...
Ce vom vedea în cealaltă lume! În faţa acelor frumuseţi cât de ticăloase sunt priveliştile acestei lumi! Atunci vom vedea că a meritat să ne lipsim de aceste privelişti ticăloase, ca să ne desfătăm de acelea. Vei zice: Mai degrabă să fi fost orb pe pământ, să nu fi avut ochi...
Fraţii mei! Ochii i-a creat Dumnezeu pentru cer, pentru cele mari şi înalte. Există ochii sfinţilor, ochii îngerilor, ochii Maicii Domnului, ochii lui Hristos; dar există şi ochii animalelor, ochii porcilor, ochii vulpilor, ochii lupilor şi ai fiarelor sălbatice. Alegeţi şi luaţi!"
Un comentariu:
,,Noi avem şi nu avem ochi, avem şi nu avem urechi, avem şi nu avem inimă."
Sincer, parcă este destul doar să citeşti cele scrise despre fericire, că inima pare să înceapă un cântec nou, un cântec de bucurie...
Dar, nu e destul doar să înceapă acest cântec, ci să continue în unduiri melodice tot mai armonioase, făcându-ne să vedem prin ochii inimii crâmpeie de rai...
Când suntem curaţi cu inima, şi privirea ne e curată şi clară şi senină ca a unui copil.
Dacă am face un exerciţiu, un experiment, întrebând un copil şi un adult în acelaşi timp ce vede fiecare în norii albi de pe cer, veţi observa că acel copil va vedea îngeraşi, flori, fluturaşi, iar adultul poate că va vedea...doar nori...
Un copil va vedea petecul de cer senin, un adult va vedea cel mai negru nor si se va căuta de umbrelă...
Un adult va vedea o simplă băltoacă pe drum, iar un copil va vedea curcubeul în urmele de ulei de la motor scurse în apa aceea.
O istorioară spunea că un sfânt şi un ucenic treceau pe lângă un câine mort, în descopunere. Nimic mai dizgraţios! Ucenicul a întors faţa. Sfântul a eclamat: Uite ce dinţi frumoşi are!!!
Dă-ne, Doamne, ochi de copii, urechi de copii, inimi de copii!
Sorin, cât de frumos e acest articol! Ca de obicei, selectezi scrieri de mare calitate , de mare profunzime! Fii binecuvântat!
Trimiteți un comentariu