„Câtă vreme este între voi pizmă, ceartă şi dezbinări, nu sunteţi oare trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi?”
(I Cor. 3, 3)
Deşi Dumnezeu prin misiunea Sf Pavel, a început lucrarea de înduhovnicire în credincioşii din Corint în viaţa lor se văd manifestri ale firii vechi. Ei nu numai că au rămas imaturi dar au luat-o pe o cale greşită. Pizma, certurile şi dezbinările dovedesc starea „trupească” în care se află. Asemenea oamenilor fireşti, creştinii din Corint trăiesc unii împotriva altora, iar această atitudine este manifestarea fundamentală a omului trupesc de aceea Sf Ap. Pavel întreabă „Câtă vreme este între voi pizmă, ceartă şi dezbinări, nu sunteţi oare trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi?” (I Cor. 3, 3)
Chiar dacă aceste fapte sunt manifestate pe fondul neînţelegerilor de natură spirituală ele nu au circumstanţe atenuate, ele nu sunt dovada maturităţii duhovniceşti, ci dimpotrivă sunt trista dovadă a stagnării sau a rămânerii la nivelul prunciei duhovniceşti. Cât de repede omul duhovninic poate să devieze în trupesc şi să odrăslească „pricini de amărăciune” (Evei 12, 15)!
Oricare ar fi motivaţia, cearta nu este dovada maturităţii duhovniceşti şi nici un mijloc de apărarea devărului. De aceea Sf. Ap. Pavel scrie lui Timotei: „Îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte, decât la pierzarea ascultătorilor” (II Tim 2, 14) şi iarăşi: „Fereşte-te de întrebările nebune ştiind că dau prilej de ceartă” (II Tim 2, 23). Nici chiar certurile din motive religioase nu sunt acceptate: „De certurile şi sfădirile pentru lege, fereşte-te că sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic după întâia şi a doua mustrare depărtează-te!” (Tit 3, 9-10). Duhul cel rău al mâniei şi al râvnei trupeşti poate să înjosească pe cineva aşa de mult încât să-L vestească chiar şi”pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă” (Fil 1, 15)
Chiar şi atunci când Sf. Ap. Pavel îndeamnă pe conducătorii Bisericii sau chiar pe cei duhovniceşti să îndrepte abaterile de la credinţă, le atrage atenţia „că nu trebuie să se certe” (II Tim 2, 24-25), iar mustrarea trebuie făcută „cu duhul blândeţii” (Gal 6, 1). Pe de o parte mânia poate fi folosită ca metodă de îndreptare, pentru ca nu cumva blândeţea să ajungă slăbiciune şi neputinţă. Pe de altă parte, însă, ea foarte uşor şi pe neobservate poate să degenereze în patimă şi manifestare a firii căzute. Sunt atâtea cazuri în care mânia devine invidie şi zavistie, aduce nelinişte şi tulburare, frământă pe cel dominat de ea. Omul dominat de mânie nu se mulţumeşte numai cu cuvintele răzbunătoare şi aspre spuse semenului său, ci făureşte chiar şi atunci când este singur replici şi răspunsuri prin care să supună şi să învingă pe cel cu care s-a certat.
Cearta este inclusă între păcatele sau „faptele trupului” (Rom 1, 29; II Cor 12, 20; Gal 5, 20; Tit 3, 9). Cearta este categorisită alături de adulter, de închinarea la idoli şi vrăjitorii, iar cei care o practică „nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal 5, 19-21)
Adeseori încercările pripite de a lua atitudine în problmele duhovniceşti cu mijloace omeneşti dovedesc o râvnă trupească care nu numai că nu aduce nici un folos duhovnicesc, ci dimpotrivă aduc pagubă. Corintenii şi de prea multe ori creştinii de peste veacuri nu au înţeles că în luptele cele duhovniceşti nu se potriveşte orice fel de râvnă, această luptă cere o râvnă duhovnicească şi arme duhovniceşti, iar nu o manifestare a ambiţiilor fireşti. De aceea şi Sf Iacov avertizează: „Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului. Întelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică” (Iacov 3, 14).
Din acest motiv Sf. Pavel numeşte pe aceşti creştini „prunci în Hristos” pe care i-a hrănit cu „lapte” iar „nu cu bucate tari”. Imaginea nu nu exprimă dispreţul, laptele este darul deplin al lui Dumnezeu profeţit în Vechiul Testament (Ioel 3, 18) şi dăruit lumii odată cu mântuirea. Iar în Noul Testament „pruncii de curând născuţi” doresc şi se hrănesc cu „laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut ca prin el să crească spre mântuire” (I Petru 2, 2). Cu astfel de lapte duhovnicesc a moderat Domnul Iisus râvna necugertată a ucenicilor Săi. Ei au vrut să se răzbune pe samaritenii lipsiţi de ospitaliate „prin foc din cer ”; ei credeau că au râvna lui Profetului Ilie dar Învăţătorul le răspunde că sunt însufleţiţi de un duh rău (Luca 9, 52-55)
Sf. Ap. Pavel moderează râvna corintenilor şi îi smereşte arătându-le că sunt neiscusiţi şi în înţelepciunea lumească (1, 26) şi în cea dumnezeiască (3, 3). Ei au fost aleşi din din cele slabe ale lumii, din cele de jos şi nebăgate în seamă (1, 27, 28), iar acum prin certurile şi dezbinările lor arătă că sunt trupeşti şi că nu s-au ridicat la înţelegerea măreaţă a chemării dumnezeieşti.
Nu ne regăsim şi noi adeseori în aceată situaţie? Nu credem noi adeseori că avem „râvnă pentru adevăr” şi ne încingem în certuri care nu aduc decât pagube? Nu am fost de atâtea ori dezamăgiţi şi dezgustaţi de dreptatea justiţiară şi îngustă la care am ţinut aşa de mult? Nu am rămas de atâtea ori amărâţi de ambiţiile noastre fireşti? Atunci de ce lăsăm ca încredinţările noastre trunchiate şi deviate, să se ridice împotriva Revelaţiei care s-a cristalizat pe parcursul secolelor şi mileniilor?
O, dacă am putea noi să înscriem în inimile noastre cuvintele Sf Ap Pavel:„Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii”(Ef 4, 2-3)!
Chiar dacă aceste fapte sunt manifestate pe fondul neînţelegerilor de natură spirituală ele nu au circumstanţe atenuate, ele nu sunt dovada maturităţii duhovniceşti, ci dimpotrivă sunt trista dovadă a stagnării sau a rămânerii la nivelul prunciei duhovniceşti. Cât de repede omul duhovninic poate să devieze în trupesc şi să odrăslească „pricini de amărăciune” (Evei 12, 15)!
Oricare ar fi motivaţia, cearta nu este dovada maturităţii duhovniceşti şi nici un mijloc de apărarea devărului. De aceea Sf. Ap. Pavel scrie lui Timotei: „Îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte, decât la pierzarea ascultătorilor” (II Tim 2, 14) şi iarăşi: „Fereşte-te de întrebările nebune ştiind că dau prilej de ceartă” (II Tim 2, 23). Nici chiar certurile din motive religioase nu sunt acceptate: „De certurile şi sfădirile pentru lege, fereşte-te că sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic după întâia şi a doua mustrare depărtează-te!” (Tit 3, 9-10). Duhul cel rău al mâniei şi al râvnei trupeşti poate să înjosească pe cineva aşa de mult încât să-L vestească chiar şi”pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă” (Fil 1, 15)
Chiar şi atunci când Sf. Ap. Pavel îndeamnă pe conducătorii Bisericii sau chiar pe cei duhovniceşti să îndrepte abaterile de la credinţă, le atrage atenţia „că nu trebuie să se certe” (II Tim 2, 24-25), iar mustrarea trebuie făcută „cu duhul blândeţii” (Gal 6, 1). Pe de o parte mânia poate fi folosită ca metodă de îndreptare, pentru ca nu cumva blândeţea să ajungă slăbiciune şi neputinţă. Pe de altă parte, însă, ea foarte uşor şi pe neobservate poate să degenereze în patimă şi manifestare a firii căzute. Sunt atâtea cazuri în care mânia devine invidie şi zavistie, aduce nelinişte şi tulburare, frământă pe cel dominat de ea. Omul dominat de mânie nu se mulţumeşte numai cu cuvintele răzbunătoare şi aspre spuse semenului său, ci făureşte chiar şi atunci când este singur replici şi răspunsuri prin care să supună şi să învingă pe cel cu care s-a certat.
Cearta este inclusă între păcatele sau „faptele trupului” (Rom 1, 29; II Cor 12, 20; Gal 5, 20; Tit 3, 9). Cearta este categorisită alături de adulter, de închinarea la idoli şi vrăjitorii, iar cei care o practică „nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal 5, 19-21)
Adeseori încercările pripite de a lua atitudine în problmele duhovniceşti cu mijloace omeneşti dovedesc o râvnă trupească care nu numai că nu aduce nici un folos duhovnicesc, ci dimpotrivă aduc pagubă. Corintenii şi de prea multe ori creştinii de peste veacuri nu au înţeles că în luptele cele duhovniceşti nu se potriveşte orice fel de râvnă, această luptă cere o râvnă duhovnicească şi arme duhovniceşti, iar nu o manifestare a ambiţiilor fireşti. De aceea şi Sf Iacov avertizează: „Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului. Întelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică” (Iacov 3, 14).
Din acest motiv Sf. Pavel numeşte pe aceşti creştini „prunci în Hristos” pe care i-a hrănit cu „lapte” iar „nu cu bucate tari”. Imaginea nu nu exprimă dispreţul, laptele este darul deplin al lui Dumnezeu profeţit în Vechiul Testament (Ioel 3, 18) şi dăruit lumii odată cu mântuirea. Iar în Noul Testament „pruncii de curând născuţi” doresc şi se hrănesc cu „laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut ca prin el să crească spre mântuire” (I Petru 2, 2). Cu astfel de lapte duhovnicesc a moderat Domnul Iisus râvna necugertată a ucenicilor Săi. Ei au vrut să se răzbune pe samaritenii lipsiţi de ospitaliate „prin foc din cer ”; ei credeau că au râvna lui Profetului Ilie dar Învăţătorul le răspunde că sunt însufleţiţi de un duh rău (Luca 9, 52-55)
Sf. Ap. Pavel moderează râvna corintenilor şi îi smereşte arătându-le că sunt neiscusiţi şi în înţelepciunea lumească (1, 26) şi în cea dumnezeiască (3, 3). Ei au fost aleşi din din cele slabe ale lumii, din cele de jos şi nebăgate în seamă (1, 27, 28), iar acum prin certurile şi dezbinările lor arătă că sunt trupeşti şi că nu s-au ridicat la înţelegerea măreaţă a chemării dumnezeieşti.
Nu ne regăsim şi noi adeseori în aceată situaţie? Nu credem noi adeseori că avem „râvnă pentru adevăr” şi ne încingem în certuri care nu aduc decât pagube? Nu am fost de atâtea ori dezamăgiţi şi dezgustaţi de dreptatea justiţiară şi îngustă la care am ţinut aşa de mult? Nu am rămas de atâtea ori amărâţi de ambiţiile noastre fireşti? Atunci de ce lăsăm ca încredinţările noastre trunchiate şi deviate, să se ridice împotriva Revelaţiei care s-a cristalizat pe parcursul secolelor şi mileniilor?
O, dacă am putea noi să înscriem în inimile noastre cuvintele Sf Ap Pavel:„Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii”(Ef 4, 2-3)!
Vasilică Nica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu