sâmbătă, 15 mai 2010

Nucii Sfântului Andrei


De fiecare an era la fel. Ioan o lua pe soţia sa Elena şi pe cei patru copii pe care-i dăruise Dumne­zeu şi plecau -­ de fiecare dată se ivea o ocazie - spre Peştera Sfântului Andrei, nu departe de satul în care ei înşişi aleseseră să-şi trăiască viaţa. Şi satul lor avea o urmă de-a Sfântului peste câmpia largă şi mai mereu crăpată de soare ca o buză sărată de o sete nebună.

Hămesită de apă, văioaga de câmp, ce despărţea satul de latura de nisip a lacului, înghiţea îndată firul de pârâu ce-o străbătea uneori primăvara şi care purta numele de Pârâul Sfântului. De altfel, se retrăseseră din vraiştea oraşului în satul cu pârâu binecuvântat tocmai de dragul prezenţei unei urme a Sfântului Andrei care aici, la unirea dintre pământ, apa mării şi cer, era numit simplu, de sine înţeles - Sfântu’. Ca un alint sau ca un murmur de adormit în pace pe copii.

Auziseră de multe ori despre intervenţia Sfântului Andrei în viaţa celor care locuiau urma de talpă apostolică ce însemnase pe ţărmul Mării Negre mersul bine­cuvântat al vestirii Evan­gheliei lui Hristos. De la om la dobitocul din grajd, de la floarea câmpului la piatra drumului totul vibra de un nu-ştiu-ce plin de lumină şi de har dumnezeiesc. Ioan - crescut de un bunic, preot, după ce-i plecaseră părinţii spre uşa de lumină, care se deschisese să‑i cuprindă pe când erau tare tineri - trăise mereu cu gândul la Sfântul Andrei, ocrotitorul de seamă al Bunicului şi ai unor prieteni de‑ai lui despre care, odată crescut, aflase că nu se cheamă „duşmani ai poporului” şi nici „criminali” cum ades îi auzise pe unii slujindu‑i. El şi‑i amintea îngenuncheaţi - mai ales la vreme de noapte - în miezul de lumină pe care‑l împrăştia candela Maicii Domnului sau, mai ales, a Sfântului Andrei - cel căruia se rugau cu lacrimi în ochi.

De aceea orice zi de Sfântul Andrei şi‑o petreceau - de vreme destulă - toţi ai casei lor la Peştera Sfântului. Stăteau la Liturghie în biserica din sat - smerită şi însingurată între casele acoperite de stuf uscat sau, rar, de ţigle prost arse. Apoi plecau, laolaltă cu alţi câţiva către Peştera Sfântului. Atât de binecuvântată era „cetatea” aceea de piatră din măruntaiele pământului, încât, odată, Ioan se gândise că n‑ar mai trebui să plece. Era o căldură a locului care mângâia sufletul. Uneori, picuri mari de apă se prelingeau din culmea de piatră a peşterii. Păreau lacrimi mari ale Sfântului ce se amestecau, pe faţa uimită a copilului, cu lacrimile lui de prunc singur şi însingurat.

În ziua aceea Ioan ieşise cu copiii din peşteră în briza călduţă ce anula oarecum frigul toamnei târzii. O brumă uşoară albea totul în jur, tulburând verdele încă neşters al verii ce trecuse. Când văzuse copii urcând în nuc - adunând nucile plesnite în coaja verde încă, uitând parcă de tot şi de toate - se urcă şi Ion, văzând ochii rotunjiţi ai pruncilor săi şi, ca orice bărbat în putere, urcă mai sus decât toţi ceilalţi. Din senin, un vânt prevestitor de furtună începu să freamăte printre crengi. Puştii de la poalele nucului săriră imediat, mai cu seamă aducându‑şi aminte că, în urmă cu un an Vasilică, băiatul dascălului, aruncat din nucul vecin al acestuia, scăpase de moarte ca prin urechile acului. Ioan nu mai apucă să‑şi fixeze bine picio­rul pe creanga mişcătoare. Alunecă pe abu­reala crengii, scăpând în jos…

Elena strânse pentru o clipă copiii în jurul ei, acoperindu‑le ochişorii miraţi de schimbarea de vreme. Ochii nu mai luceau a nucă cu gust bun, ci a teamă amară. Iar când tatăl lor o luă în cădere, spre crengile de jos ale nucului cel uriaş, ochii i se umplură de lacrimi. Elena se ruga, cerând ajutorul Sfântului. Deodată, oamenii ce stăteau de faţă mărturisesc aceasta, o pală de vânt călduţă, izvorâtă parcă din Peştera Sfântului mângâie căderea lui Ioan, luându‑l parcă în braţe. Lunecarea aceea - ciudată la prima vedere - îi uimi pe toţi, pe Ioan lăsându‑l aproape fără grai. Doar în urechi auzise - ca un glas de stâncă - „Pentru rugăciunile Elenei, maica pruncilor tăi…”

Părintele Timotei îşi caută mântuirea în vârf de munte - Tabor oltenesc. Maica Mamvra - călugăriţă şi ea - cu palmele, ce‑au acoperit ochii copiilor, frământa pre­scurile pentru Sfânta Li­turghie. În chiliile lor, o candelă arde nestinsă la icoana Sfântului Andrei. Departe, în Dobrogea lor natală, nucii Sfântului Andrei foşnesc - povestesc - amintirea zilei aceleia de Sfântul Andrei. Cu ale cărui rugăciuni şi noi să ne izbăvim de căderi. Amin.

Pr. Constantin Necula
fragment din "Căluţul lui Dumnezeu",
Ed. Bunavestire, Bacau, 2003


Niciun comentariu: