„Fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apolo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sut al lui Hristos”
(I Cor 1, 12)
(I Cor 1, 12)
Chefa (Sf. Ap. Petru), fie că a vizitat Biserica din Corint, fie fără să o viziteze, unii creştini din această biserică au invocat autoritatea sa unanim recunoscută. Aceştia- probabil iudei de neam- exaltau tendenţios autoritatea sa „dintr-o ostilitate ascunsă, faţă de persoana marelui Apostol al neamurilor, campionul eliberării creştinilor de sub povara prescripţiilor legii mozaice şi dintr-un regret nemărturisit pentru anularea acestor prescripţii” . Dacă problema prescripţiilor legii mozaice este rezolvată şi precizată definitiv în epistolele către Galateni şi către Romani, în această epistolă Sf Pavel a încheiat pentru totdeauna conturile cu înţelepciunea omenească.
Nici chiar cei din partida „lui Hristos” nu sunt acceptaţi de Sf Pavel. Ei spun că sunt ai lui Hristos, dar această apartenenţa a lor este asumată în mod deficitar. Ei se socoteau un fel de aristocraţie, dar Sf. Ap. Pavel le transmite un adevăr esenţial pentru ai smeri. Darurile pe care le au ei nu provin de la ei înşişi, ci de la Dumnezeu prin slujitorii lui Hristos şi prin iconomii tainelor Sale (I Cor 4, 1). Nici un creştin nu are voie să se laude cu darurile pe care le are de la Dumnezeu, cu suficienţa de sine, cu directa dependenţă de Hristos şi să uite de Pavel, părintele lor, care pentru mântuirea lor a îndurat sete, foame, frig, pribegie, osteneli, ocări şi dispreţul lumii. Se pare că celor ce se pretindeau „ai lui Hristos” Sf. Ap. Pavel le spune: „Iată sunteţi sătui, iată v-aţi îmbogăţit fără de noi şi aţi domnit; şi de aţi fi domnit măcar, pentru ca şi noi să domnim împreună cu voi...Noi suntem nebuni pentru Hristos, iar voi înţelepţi întru Hristos; noi slabi, iar voi tari; voi slăviţi iar noi de necinste” (4, 7-10).
Credincioşii din Corint au părăsit puterea crucii şi credinţa în inviere (1, 18; 2, 2; 15, 12, 24, 32) iar în locul lor au îmbrăţişat înţelepciunea oamenilor. L-au uitat pe Pavel părintele lor duhovnicesc şi au început să „domnească” şi să se „fălească” (4, 7-8 ; 4, 10). Au părăsit „harul” şi s-au întors la „lege” (7, 18-19). „Au dispreţuit Biserica lui Dumnezeu” (11, 22) au nesocotit „trupul Domnului” (11, 29) care este temeiul unităţii credincioşilor (cf 10, 17) şi s-au organizat după simpatii şi criterii omeneşti, au părăsit curăţia şi s-au întors la desfrâu şi alte păcate, de aceea între ei au apărut eresuri, dezbinări şi certuri.
Deşi Hristos - Piatra cea din capul unghiului - este temeiul unităţii creştine, există şi unele forme văzute fără de care unitatea creştină rămâne un ideal neatins. Urmărind şirul abaterilor care au compromis unitatea Bisericii din Corint putem deduce o serie de condiţii esenţiale fără de care nu există unitate.
1) Cunoaşterea, mărturisirea şi trăirea celeiaşi învăţături însumează o condiţie vitală a unităţii. Chiar dacă deseori spunem cu hotărâre că nu avem nimic de schimbat din tezaurul învăţăturii Bisericii noastre, se poate observa cu uşurinţă că înţelegerea noastră uneori este alta decât cea pe care au avut-o cei care ne-au încredinţat această „comoară” (II Tim 1, 14). „A păcătui, în dogme fie mari fie mici, e acelaşi lucru căci prin amândouă se desfiinţează legea lui Dumnezeu” .
2) În al doilea rând pentru unitate este necesară recunoaşterea aceleeaşi ierahii, condiţie grav încălcată în Biserica din Corint. Oare mustrarea usturătoare a Sf. Ap. Pavel către cei ce spuneau că sunt „ai lui Hristos” nu este un ecou peste veacuri pentru cei care spun că nu au nevoie de paternitate sacramentală? Sau nu se reiterează oare aceeaşi dramă oriunde darurile, meritele şi posibilităţile unui misionar sunt exaltate tendenţios şi schismatic spre dispreţul celorlalţi?
3) A treia condiţie vitală a unităţii este împărtăşirea din acelaşi potir (cf. 10, 17) şi prin extensiune participarea la acelaşi cult al Bisericii. Când participarea la viaţa liturgică a Bisericii trece la periferie, unitatea are de suferit. În slujbele Bisericii lucrarea mântuitoare a lui Hristos trece în viaţa noastră. „Slujbele din Biserică se fac prin lucrarea preoţească a Mântuitorului. Aici intră şi jertfa cea mare a sângelui – Sf Liturghie - prin care Hristos „Preotul cel Mare” Se jerfeşte răscumpărându-ne din blestemul Legii prin scump sângele său ”.
4) Iar a parta condiţie a unităţii, de o mare importanţă, este curăţia vieţii. Sfântul Ioan Gură de Aur observă că dezbinările şi neînţelegerile legate de învăţătura duhovnicească sunt totdeauna însoţite de păcate trupeşti: „După cum nu se poate ca cel ce trăieşte în rărăcire – însă cu o viaţă curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot aşa şi cel ce trăieşte în răutate nu va putea cu uşurinţă să privească la înălţimea dogmelor, ci tot cel ce voieşte a cuceri adevărul trebuie a se curăţi degrab de toate patimile”
Poate până acum am considerat că nu avem nici o răspundere în realizarea unităţii creştine. Dar iată că într-o măsură mai mare s-au mai mică toţi putem face ceva pentru aceasta.
Nici chiar cei din partida „lui Hristos” nu sunt acceptaţi de Sf Pavel. Ei spun că sunt ai lui Hristos, dar această apartenenţa a lor este asumată în mod deficitar. Ei se socoteau un fel de aristocraţie, dar Sf. Ap. Pavel le transmite un adevăr esenţial pentru ai smeri. Darurile pe care le au ei nu provin de la ei înşişi, ci de la Dumnezeu prin slujitorii lui Hristos şi prin iconomii tainelor Sale (I Cor 4, 1). Nici un creştin nu are voie să se laude cu darurile pe care le are de la Dumnezeu, cu suficienţa de sine, cu directa dependenţă de Hristos şi să uite de Pavel, părintele lor, care pentru mântuirea lor a îndurat sete, foame, frig, pribegie, osteneli, ocări şi dispreţul lumii. Se pare că celor ce se pretindeau „ai lui Hristos” Sf. Ap. Pavel le spune: „Iată sunteţi sătui, iată v-aţi îmbogăţit fără de noi şi aţi domnit; şi de aţi fi domnit măcar, pentru ca şi noi să domnim împreună cu voi...Noi suntem nebuni pentru Hristos, iar voi înţelepţi întru Hristos; noi slabi, iar voi tari; voi slăviţi iar noi de necinste” (4, 7-10).
Credincioşii din Corint au părăsit puterea crucii şi credinţa în inviere (1, 18; 2, 2; 15, 12, 24, 32) iar în locul lor au îmbrăţişat înţelepciunea oamenilor. L-au uitat pe Pavel părintele lor duhovnicesc şi au început să „domnească” şi să se „fălească” (4, 7-8 ; 4, 10). Au părăsit „harul” şi s-au întors la „lege” (7, 18-19). „Au dispreţuit Biserica lui Dumnezeu” (11, 22) au nesocotit „trupul Domnului” (11, 29) care este temeiul unităţii credincioşilor (cf 10, 17) şi s-au organizat după simpatii şi criterii omeneşti, au părăsit curăţia şi s-au întors la desfrâu şi alte păcate, de aceea între ei au apărut eresuri, dezbinări şi certuri.
Deşi Hristos - Piatra cea din capul unghiului - este temeiul unităţii creştine, există şi unele forme văzute fără de care unitatea creştină rămâne un ideal neatins. Urmărind şirul abaterilor care au compromis unitatea Bisericii din Corint putem deduce o serie de condiţii esenţiale fără de care nu există unitate.
1) Cunoaşterea, mărturisirea şi trăirea celeiaşi învăţături însumează o condiţie vitală a unităţii. Chiar dacă deseori spunem cu hotărâre că nu avem nimic de schimbat din tezaurul învăţăturii Bisericii noastre, se poate observa cu uşurinţă că înţelegerea noastră uneori este alta decât cea pe care au avut-o cei care ne-au încredinţat această „comoară” (II Tim 1, 14). „A păcătui, în dogme fie mari fie mici, e acelaşi lucru căci prin amândouă se desfiinţează legea lui Dumnezeu” .
2) În al doilea rând pentru unitate este necesară recunoaşterea aceleeaşi ierahii, condiţie grav încălcată în Biserica din Corint. Oare mustrarea usturătoare a Sf. Ap. Pavel către cei ce spuneau că sunt „ai lui Hristos” nu este un ecou peste veacuri pentru cei care spun că nu au nevoie de paternitate sacramentală? Sau nu se reiterează oare aceeaşi dramă oriunde darurile, meritele şi posibilităţile unui misionar sunt exaltate tendenţios şi schismatic spre dispreţul celorlalţi?
3) A treia condiţie vitală a unităţii este împărtăşirea din acelaşi potir (cf. 10, 17) şi prin extensiune participarea la acelaşi cult al Bisericii. Când participarea la viaţa liturgică a Bisericii trece la periferie, unitatea are de suferit. În slujbele Bisericii lucrarea mântuitoare a lui Hristos trece în viaţa noastră. „Slujbele din Biserică se fac prin lucrarea preoţească a Mântuitorului. Aici intră şi jertfa cea mare a sângelui – Sf Liturghie - prin care Hristos „Preotul cel Mare” Se jerfeşte răscumpărându-ne din blestemul Legii prin scump sângele său ”.
4) Iar a parta condiţie a unităţii, de o mare importanţă, este curăţia vieţii. Sfântul Ioan Gură de Aur observă că dezbinările şi neînţelegerile legate de învăţătura duhovnicească sunt totdeauna însoţite de păcate trupeşti: „După cum nu se poate ca cel ce trăieşte în rărăcire – însă cu o viaţă curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot aşa şi cel ce trăieşte în răutate nu va putea cu uşurinţă să privească la înălţimea dogmelor, ci tot cel ce voieşte a cuceri adevărul trebuie a se curăţi degrab de toate patimile”
Poate până acum am considerat că nu avem nici o răspundere în realizarea unităţii creştine. Dar iată că într-o măsură mai mare s-au mai mică toţi putem face ceva pentru aceasta.
Vasilică Nica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu