Concursul Iubirii...a ajuns la final

Iată că am juns şi la finalul concursului. Concursul consta în a scrie o poveste, sau un eseu, o poezie, sau orice altceva, dar care să pornească de la imaginile date. ( pentru mai multe detalii clik pe imagine).

Acum urmează partea cea mai grea, alegerea câştigătorilor. O să postez aici toate creaţiile înscrise în concurs numerotate de la 1 la 8, fără a da însă si numele concurentului.
Pentru că sunt 3 premii, notarea se va face astfel: pentru locul I - 3 stelute; pentru locul II - 2 steluţe; pentru locul 3 - 1 steluţă. Concurenţii vor urca pe podium în ordinea numărului de steluţe adunate.
Ex. Creaţia cu nr. x = 3*; cu nr. x = 2*; cu nr. x = 1*

Acestea fiind spuse aştept steluţele celor care doresc să jurizeze la comentarii.
Nu pot juriza autorii creaţiilor intrate în concurs.

Nu voi lua în considerare jurizarea ascunsă în spatele anonimatului.
Comentariile cu steluţele celor ce vor juriza vor fi publicate doar în ziua când vor fi anunţaţi şi câştigătorii - 5 Iunie.

În fine, iată creaţiile:

• 1

Taina unui trandafir

Mă uit în oglinda iubirii
Şi văd în piept, în adânc,
Un lacăt ca o inimioară,
Cu pete ruginii,
Cu urme argintii...
Un lacăt ce plânge
Cu lacrimi de sânge...

Strâng pumnul crezând
Că mi-e săpată în palme
Cheia ce descuie orice lacăt...
Deschid degetele încet,
ca nişte petale de trandafir...
Stors de miresme
Şi de vise colorate,
Trandafirul din palme
Se prefăcuse-n cheie...
...
Ba nu! Cheia deveni trandafir
Cu miros dulce de mir,
Ce înflorea, înflorea
Din palmea mea
Spre inima ta...

Şi lacătul din piept
A devenit ţărm de mare
Pe care val după val,
Se aşterne dantelat,
Lăsând spre înfloriri
Ai iubirii trandafiri...

• 2

"Un trandafir fu cheie de intrare
deschise lacătul încuiat tare
spre inima ta cu-adâncimi de mare
şi-acum las valul ei să m-nfioare"

• 3

Petale de suflet...

Ana privea gânditoare peste umărul timpului, la anii prunciei ei. Undeva, departe, ca printr-un voal arămiu, zărea anotimpul în care se născuse. Aromele strugurilor copţi şi foşnetul frunzelor ruginii încă îi stăruiau ca amintiri vii. Şi ploile de toamnă, de asemeni, cu tot cu frigul şi noroiul de pe ghetele mereu umede, le resimţea de parcă ar fi fost aievea...
Gustul nucilor abia căzute şi mirosul de cerneală i-au colorat copilăria. Cam monoton, dar cu gust, cu miros...şi cu vise colorate.
Când se retrăgea din larma familiei, îşi găsea un locuşor sub vişin, sau în podul şurii, sau în coteţul nefolosit de mulţi ani al bunicului. Cel mai interesant i se părea că uşa acestuia avea un lacăt ruginit. Toate uşile de la casa bunicului, de la toate cele acareturi, aveau lacăte. Era o mare aventură pentru ea să caute cheile, să le găsească... Şi atât. Nu dorea să descuie nimic. Voia doar să ştie că a găsit cheia şi că poate descuia, dacă vrea.
...
Învăluită în amintiri, Ana surâde şăgalnic, iar privirea-i albastră străluceşte...
Voalul timpului pare mai transparent acum. Anii tinereţii ei sunt ca nişte înflorite primăveri. Cu voioşie păşea pe cărările vieţii oprindu-se din când în când pentru a admira o floare de cicoare sau un mac din lanul de grâu. Uneori cutreiera dealurile din apropierea satului şi de acolo privea în depărtări spre nişte lumi neştiute.
Şi-n tinereţe tot singuratică rămăsese. Prefera să nu întâlnească pe nimeni. Nu ar fi ştiut ce să spună, şi, oricum, oricât s-ar fi străduit, nu ar fi făcut o impresie bună. I se părea că inimile oamenilor sunt ca uşile casei bunicului, pline de lacăte, unele noi, altele ruginite, unele mici, altele mari...Aşa că, nu se ştie de unde şi când, şi la inima Anei apăru un lacăt. Un lacăt încuiat, cu cheia aruncată în oceanul temerilor ei.
Din clipa aceea inima sângera fiindcă lacătul atârna greu, iar întreaga ei fiinţă plutea printre dureri şi vise. Privea tot ce era frumos în jur, tresărind când i se părea că unele lucruri sau fiinţe le cunoscuse într-o altă lume. Tot ce o uimea părea de neatins, de neîmbrăţişat...Se chircea de multe ori în ea însăşi regretând că a lăsat mâna aceea străină să pună lacăt pe inima ei. Se simţea ca într-o colivie. Îşi simţea limitele şi mereu era cu o aripă printre gratii...Dorea să iasă, sau să mai vină cineva acolo. Singurătatea devenise nemiloasă. Lacătul atârna tot mai greu...Nu putea decât să privească dincolo de el...
Toată durerea şi tot dorul îşi găsiseră cale de evadare prin ferestrele sufletului ei, mai ales când privea cerul. O contopire de albastru şi de străluciri făceau din ochii ei un loc de odihnă pentru oricine îndrăznea să se adâncească în ei...Dar Ana îşi ferea mereu privirea, neştiind că zâmbetul ei era calea de a ignora orice lacăt...Şi a continuat să sufere în singurătate, sângerând în inima ei gânduri, gânduri...
Iubea tot ce nu putea atinge. Mâinile inimii ei se întindeau neputincioase printre gratii...În priviri înfloreau albăstrele înrourate. Din rănile adânci ale inimii începeau să răsară trandafiri. Mireasma lor îşi căuta mireasma pereche. O trimitea dincolo de sine prin cuvinte de dor, prin poeme cu parfum de iubire.
Când a învăţat a se ruga, inima ei s-a transformat într-un singur trandafir. Prin şoaptele rugăciunii, şi-a pus inima în palme, şi petală după petală, trandafirul se dăruia minunii, minunii de a fi cunoscut taina iubirii divine.
Simţea cum Dumnezeu a luat cheia aruncată în oceanul temerilor ei, şi s-a apropiat uşor de inima ei...De dincolo de uşă zâvorul se trăgea îndărăt încet, încet...
În pragul inimii cei doi, Ana şi Domnul ei, s-au îmbrăţişat îndelung epuizaţi de atâta aşteptare...Lacrimile de dor li s-au împreunat la picioare, acolo unde lacătul se topea încet, încet...
Privind peste umărul Lui Dumnezeu, zări, urmându-L, chipuri dragi, fiinţe dorite, suflete pereche, ce aveau în căuşul palmelor trandafirii inimilor lor...Încet, dar singur, se ţesea poemul prieteniei pe totdeauna...
...
De atunci Ana desenează mereu pe ţărmul dragostei ei, inimi mari, largi cât marea, pe care pune trandafirul inimii ei...chiar dacă ştie că valul nemilos va şterge desenul, e convinsă că trandafirul va pluti pe unde de fericire..."

• 4

"Te-am intalnit din intamplare,dar te-ai ascuns sub lacat greu din bronz masiv si am ramas pustiu...Te-am strigat si te-am implorat sa iesi macar pentru o clipa, sa vezi inima mea care tarandu-se pe plaja fierbinte, saruta marea de dorul tau, in asteptarea ta.Trista, am hoinarit nopti intregi ca o hoata prin toate gradinile, pana am gasit cel mai frumos trandafir si ti l-am oferit sarutat de causul palmelor mele...dar tot nu ai deschis usa. M-am asezat plangand si am adormit , asteptand poate o minune.Cand am deschis ochii am vazut mana care-mi oferea cheia usii tale, fara sa astepte ceva in schimb.Am privit mana cu mare atentie. Purta semnul cuiului ce o pironise pe cruce...
Atunci am inteles cine era cel ce ma ajutase. Era El, era DRAGOSTEA."

• 5

"IUBIREA

Nu stii care este cheia fericirii?! Iti doresti sa o obtii?! Cultiva in inima ta Iubirea, intinde-ti mainile protejand-O ca pe o floare sensibila si daruieste-O tuturor...trecand la alta inima, Iubirea va deschide toate lacatele si va opri valurile marii pentru a nu distruge inimile care nu au cunoscut-O decat foarte putin sau inca nu au intalnit-O."

• 6

"La sfat cu mine însumi

Lumea, înconjurată de întunericul nevederii lui Dumnezeu, va avea doar vorbe goale pentru cel ce iubeşte lumea. Lumea ştie să mintă frumos, să iubească fals....Omul lumesc aruncă cu vorbele în vânt, uneori liniştind pentru o vreme, dar rănind suflete, poate pentru veşnicie. Oare nu aceasta ne atenţionează Scriptura când spune că oamenii vor căuta să audă vorbe care să le gâdile doar urechea şi nu şi conştiinţa?

"Iubirea presupune încredere,nu-i asa?
Ce rost are să spui “te iubesc” cuiva de care nici măcar nu-ţi pasă?"
Se întreabă cineva pe bună de dreptate. Vorbele despre iubire nu trebuie să fie doar nişte vorbe aruncate-n vânt, nu doar nişte vorbe fără rost...dacă nu simţim că iubim, dacă ştim că nu putem iubi, să nu vorbim de iubire, ar fi un pas important în a da valoare vorbelor noastre.
Să nu creem iluzii deşarte, să nu ne amăgim semenii, să nu distrugem visele altora, cu vorbe goale, pentru că "iubirea presupune încredre, nu-i aşa?"

Să nu ne urmărim doar interesele noastre, ele sunt schimbatoare, să ne preocupăm întâi de toate de sufletul nostru...de multe ori inima ne este zăvorâtă de un lacăt greu, de propria noastră fire, iar cheia, cheia, oare unde este cheia?

Să o căutăm în adâncul inimi noastre, în adâncul sufletului, în adâncul gândului şi o vom găsi, de noi depinde totul, lacătul este de partea noastră a uşi, iar Domnul Iisus stă de partea cealaltă aşteptând cu răbdare să ne fie oaspete.

Haideţi să deschidem uşa inimii şi să spunem semenilor noştri: “Iată mi-am lărgit inima pentru voi... vă iubesc din adâncul inimii! Dacă vreodată iubirea mea vă va răni, nu vă puneţi din nou lacăte … nu ştergeţi amintirea acestei iubiri precum sterg valurile urmele lăste de îndrăgostiţi pe nisipul mării...Sunt clipe când din neveghere cad...priviţi la iubirea mea ca la un trandafir, dacă din greşală te înţepi într-un ghimpe al lui, nu-l arunci, eşti mai atent pe viitor cu el...Să nu uiti că vă iubesc! "

• 7

Inimă de piatră

Doamne, inima mea era o piatră murdărită,
Călcată în picioare de-orice trecător,
Dar nu-i păsa, credea că nu-i iubită
Şi ura o torcea neîncetat pe-al ei fuior...

Şi-a pus un lacăt uşii de iubire
Şi nimeni nu putea să o deschidă-n încercări,
Vorbea cu sine despre răutate şi-amorţire,
Şi adormea cuprinsă de amare ezitări...

În noapte de mergeai păşind uşor,
Şi de treceai întâmplător pe-ngustele cărări,
Găseai o inima sculptată-n piatră, de topor,
Şi dimineaţa o găseai privind în zări...

Aşa până în ziua când un Trecător
Se-opri uimit ca să privească-această piatră,
În forma ei vedea ceva năucitor
Şi-o ridică ştergând-o şi făcând din ea piatră curată...

Apoi, întrebător, văzu că are-o uşă încuiată,
Că lacătul era aproape ruginit,
Cu mâna tremurândă scose-ndată
O cheie veche, lucru ce părea nefolosit...

Şi Trecătorul nostru introduse cheia
În lacătul demult de însăşi inimă-ncuiat,
Roti de două ori şi iată că în clipa-aceea
Comoară preţuită înăuntru a aflat...

Iubirea a pătruns ca razele de soare
Şi-n mâna Trecătorului o viaţă s-a născut din nou
Din piatra veche, prăfuită şi călcată în picioare
Ieşi un trandafir curat cu zâmbet de erou...

O, minunată viaţă! Cântec ! Fericire !
Fii lăudat, o, Doamne, pentru iubirea Ta !
Tu, Trecător pe drumul ce duce-n prăbuşire
Văzut-ai că exist şi m-ai iubit aşa...

Deşi uitasem să trăiesc după cum Tu doreai,
Deşi Te supărasem de atâtea ori,
Mi-ai amintit că sus, pe Golgota, mureai
Şi pentru inima de piatră rătăcită-n zori...

Cu valu-Ţi de iubire ai venit spre mine
Ca valul mării evadat din închisoarea rece,
Şi-ai şters conturul inimii din piatră, scris de mâini străine
Aşa cum peste firele nisipului şi apa trece...

Acolo Tu plantat-ai trandafirul vieţii
Şi l-ai udat cu lacrimi coborâte dintre stele
Ai dat pietrei speranţă-n zorii dimineţii,
M-ai ridicat din nou şi data-mi-ai putere..

• 8
  

Inima inflorita

Tu, iubitule, ai gasit cheia potrivita
pentru lacatul ce-mi fereca
inima inchisa de uitare,
acoperita de tristete si dezamagire.

Cu vuiet de valuri sarate
mi-ai spalat-o de rugina inchistarii,
cu atingeri fierbinti de nisip
intins alb in soare
mi-ai inlaturat petele frigului
adunat in inima.

Inflorita rosu aprins
este acum inima mea
mirosind a mare, a deschidere,
a nemarginire si zbor.

Mi-am asezat tainic
floarea iubirii inimii mele
in palmele deschise spre tine,
daruindu-ma tie, iubite!

Să ne rugăm împreună...

"Binecuvântat şi preamărit să fie Numele Tău, Doamne Iisuse, Căpetenia şi Desăvârşirea noastră, Via­ţa şi Puterea noastră, Împăratul şi Dumnezeul nostru.
Tu, Care ai venit să arunci foc pe pământ şi nu doreşti nimic mai mult decât să fie aprins din ce în ce tot mai mare şi mai puternic…

Te rog, Doamne Iisuse, să ai milă şi de mine şi să-mi dai lumina Ta şi Duhul Tău, prin Care să‑mi pot omorî firea mea pământească, răstignind-o pe crucea Ta, şi pentru ca să pot trăi apoi înalt şi rodnic, prin firea mea cea nouă şi sfântă din Tine, plin de Focul Tău Ceresc, Care este lumină, căldură şi putere. Fă-mă şi pe mine, Doamne Iisuse, să cunosc care este voia Ta cea sfântă, plăcută şi desăvârşită, pentru ca s-o fac în orice fel şi în orice loc cum ai vrut Tu.

Şi să nu pot dori pe lumea aceasta nimic mai mult, nici să nu pot iubi mai fierbinte nimic decât viaţa Ta cea veşnică şi slava Împărăţiei Tale. Tot ce pot face să fac pentru ea. Tot ce pot da sau pot primi să fie pentru ea. Tot ce pot scrie sau vorbi, cânta sau plânge, lucra sau gândi să fie pus numai în slujba acestei fierbinţi şi preţioase vieţi şi Împărăţii veşnice.
Căci numai pe aceasta o iubesc, o doresc şi o aleg.
Ajută-mi s-o urăsc pe asta lumească tot atât cât o iubesc pe cealaltă, cerească. Amin."

Traian Dorz
din "Hristos – Împăratul nostru"

Mărit fii Tu, Mijlocitorul

Mărit fii Tu, Mijlocitorul,
Cel dintre Dumnezeu şi noi,
Mărit Iisus – aducătorul
şi miezul Legii-celei-noi.

Mărit fii Tu, Cel ce mereu
ne-aduci pe noi spre Dumnezeu
şi cu-ndurări de-a pururi noi
L-aduci pe Dumnezeu spre noi.

Mărit fii Tu, ce-n rugăciune
ai mijlocit să fim sfinţiţi,
prin Adevăr şi prin Minune
în veci să fim nedespărţiţi.

Mărit fii Tu, ce prin iubire
ne-ai învăţat să biruim,
a Ta nepământească fire,
născuţi din nou, s-o dobândim.

Mărit fii Tu, ce prin răbdare
ne-ai înfiat şi ne-ai slăvit.
– Eterna noastră închinare,
Mijlocitor Nemijlocit!

(Traian Dorz)

"Ortodoxia copilariei mele"

Am ales ca subiect Ortodoxia copilãriei mele pentru cã am constatat cã la bãtrânete nu mai e ca în copilãrie, cã Ortodoxia de odinioarã era mai ortodoxã decât cea din vremea noastrã. Acum cincizeci de ani oamenii gândeau altfel decât cei de acum, iar copiii de astãzi nu se mai nasc si nu-si mai trãiesc copilãria în conditiile de altãdatã pe care le-am stiut eu, în satul în care m'am pomenit, în satul în care mi-am trãit primii ani ai vietii mele. Credinta ortodoxã de odinioarã era una în care se stia de o lege a lui Dumnezeu, oamenii trãiau cu un sentiment al sacrului, se gândeau la Dumnezeu mai mult si-L simteau mai aproape si aveau constiinta cã si gândurile cele bune vin de la Dumnezeu. Era mai multã bunã-cuviintã. Toate acestea parcã s'au ascuns cumva. Lumea de atunci stia mai bine de bisericã, se gândea mai mult la Maica Domnului, la sfintii lui Dumnezeu, erau cinstitori ai oamenilor lui Dumnezeu care sunt preotii, aveau o sfialã în fata lucrurilor sfinte, iar evlavia lor nu se raporta numai la lucrurile sfinte direct, ci si la naturã, de multe ori era afirmat faptul cã pe grâu e obrazul lui Dumnezeu. Asa gândeau oamenii de odinioarã si nu mai gândesc asa oamenii de acum.

Într'o convorbire pe care am avut-o cu pãrintele Stãniloae, pãrintele a afirmat cã Ortodoxia e doxologie, adicã ea se revarsã în preamãrirea lui Dumnezeu. Aceasta este Ortodoxia adevãratã, cea care preamãreste pe Dumnezeu în Treimea Persoanelor Sale, si cinsteste pe Maica Domnului si pe sfinti. Doxologia se manifestã în sfintele slujbe ale Bisericii noastre care sunt vuietul Duhului în constiinta credinciosilor. De câte ori slujim lui Dumnezeu creãm o atmosferã în care Dumnezeu e prezent în constiinta noastrã, Maica Domnului ne este aproape, toti sfintii sunt în atentia noastrã. Ortodoxia noastrã trebuie sã se manifeste neapãrat în cuvânt si în gând, în simtire si în viatã. Dacã trãim asa, trãim ortodox. Dar dacã nu ne angajãm în doxologie, nu suntem nici în Ortodoxe.

Dintre sfintele slujbe ale Bisericii noastre noi socotim cea mai importantã Sfânta Liturghie, desi toate sunt importante. Totusi se poate vorbi despre Sfânta Liturghie ca despre un rezumat al tuturor slujbelor, ca de o slujbã pentru care ne pregãtim prin celelalte slujbe. În francezã cuvântul ''Liturgie'' nu înseamnã numai liturghie, ci desemneazã toatã slujba Bisericii. Toatã slujba Bisericii este o Liturghie înainte de Liturghia propriu-zisã, însã Sfânta Liturghie are darul de a cuprinde totul, nu numai slujbele, ci si toate sãrbãtorile din timpul unui an bisericesc. Sfânta Liturghie este eticheta Ortodoxiei.

La Sfânta Liturghie Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte si care preînchipuiesc mai întâi Trupul si Sângele Mântuitorului se prefac în adevãrat Trupul si Sângele Domnului Iisus ca sã se poatã împãrtãsi credinciosii si ca Domnul Hristos sã poatã intra în alcãtuirea mãdularelor noastre. De aceea se poate vorbi foarte bine despre Ortodoxie si Euharistie, despre Ortodoxia care trãieste în Sfintele lui Hristos Taine.

Si dacã cineva trãieste Ortodoxia asa cum era ea în vremea copilãriei mele, dacã cineva îsi revarsã sufletul în slujbele dumnezeiesti pentru preamãrirea lui Dumnezeu, dacã cineva ia parte la Sfânta Liturghie si trãieste Ortodoxia din Liturghie, dacã cineva se împãrtãseste cu dumnezeiestile Taine pentru a-L avea pe Mântuitorul Hristos în alcãtuirea existentei sale, sigur ajunge sã simtã bucuria din Ortodoxie. De aceea se poate vorbi despre Ortodoxie si bucurie. Orice crestin trebuie sã fie un om al bucuriei, cãci credinta noastrã ortodoxã e alcãtuitã în asa fel încât e pricinã de bucurie, si cine nu vrea sã se bucure, tot trebuie sã se bucure pe mãsura credintei.

Si dacã mergem asa înainte ne putem bucura de comorile Ortodoxiei ascunse mai ales în dumnezeiestile slujbe care sunt în asa fel alcãtuite încât din ele învãtãm rugându-ne si nu rugãm învãtând. Ele ni-L aduc pe Dumnezeu în fata noastrã, în constiinta noastrã. Stãm de vorba cu Dumnezeu si cu sfintii Sãi prin sfintele slujbe. Si toate acestea sunt avantajele Ortodoxiei, ca si care nu existã altã credintã, ca si care nu existã termen de comparatie. Ortodoxia e unicã.

Cei care prezintã fel de fel de învãtãturi si de orientãri crestine si necrestine nu cunosc Ortodoxia, pentru cã dacã ar cunoaste, n'ar mai cãuta altceva. Si noi, pentru cã o cunoastem, rãmânem în Ortodoxiei si nu ne poate clinti nimeni din Ortodoxie. Dar mai este credinta ortodoxã într'un fel: ea este una a Tainelor. Noi nu avem constiinta cã putem sã facem în asa fel încât tainele sã devinã cuprinse în întregime de mintea noastrã. Credinta ortodoxã este usã a Tainelor pentru cã prin ea ajungem sã primim lucrurile tainice care sunt ale credintei.

Dacã n'ar exista taine n'ar fi trebuintã de credintã. Ori fiind vorba de taine este necesar sã avem credintã ca sã le putem primi. Despre Taine stim cã nu pot fi elucidate la mãsura aceea în care sã zicem cã nu mai sunt taine. Ele rãmân taine si dupã ce trecem din lumea aceasta, chiar dacã vom cunoaste mult mai mult atunci, dar ca sã ajungem sã cunoastem în întregime Tainele credintei nu se poate. Si asta o învãtãm de la Sfânta Bisericã, pentru cã într'o alcãtuire rânduitã pentru sãrbãtoarea Nasterii Domnului, vorbind cu Maica Domnului zicem asa: ''De Dumnezeu Nãscãtoare Fecioarã, ceea ce ai nãscut pe Mântuitorul pierdut-ai blestemul cel dintâi al Evei cã Maicã ai fost bunãvointei Tatãlui purtând în brate pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat.'' Când afirmãm acestea ne dãm seama cã este vorba de niste lucruri mai presus de întelegere si zicem mai departe: ''Taina nu suferã ispitire,'' degeaba vrei sã cercetezi taina cum a nãscut Fecioara fecioarã rãmânând, cum a purtat în brate pe Dumnezeu-Cuvântul Întrupat, cum s'a fãcut pestera cer (''Tainã strãinã vãd si preamãritã, cer fiind pestera''), cum a purtat Maica Domnului, în brate pe Mântuitorul devenind ''scaun de heruvimi.'' Deci ''taina nu suferã ispitire,'' degeaba scormonesti sã sti ceva ce nu poti sti. ''Ci numai cu credintã toti o slãvim (taina) - si zicem cãtre Maica Domnului -, strigând si zicând: Negrãite, Doamne, mãrire Tie.''

Asta e Ortodoxia: ne duce în fata Tainelor care rãmân Taine, ne dã constiinta sã ne plecãm cu mintea fatã de cele ce nu le întelegem si pe care le primim totusi în sufletele noastre.

Arhim. Teofil Paraian

(Dupa Vestitorul Ortodoxiei, Martie 1997)

„Moda” ortodoxă

A apărut nr. 40 din revista "Apostolat în Ţara Făgăraşului", din ale cărei pagini am ales articolul acestei postări.

"În general, felul în care te îmbraci este considerat o problemă personală. Mulţi spun: e treaba mea cum mă îmbrac! În realitate, atunci când trăim în societate felul în care ne îmbrăcăm nu ne priveşte doar pe noi, pentru că el îi afectează şi pe cei din jurul nostru. Câtă importanţă trebuie să acorde creştinul felului în care se îmbracă?

Comunicăm şi ne transformăm prin ceea ce purtăm

Rolul îmbrăcămintei a fost studiat foarte mult de-a lungul timpului, iar în ultima vreme s-a creat o adevărată filozofie de folosire a stilului vestimentar mai ales în domeniul profesional, multe companii având reguli stricte în acest sens. S-a constatat că înfăţişarea exterioară descoperă nu doar nivelul social, economic sau educaţional, ci vorbeşte şi despre caracterul persoanei. De aceea stilul vestimentar poate fi folosit pentru a transmite ceva anume. În plus, felul în care ne îmbrăcăm nu îi influenţează doar pe cei cu care ne întâlnim, ci şi pe noi înşine, pentru că într-o mare măsură devenim ceea ce purtăm, adică felul în care ne îmbrăcăm ne influenţează comportamentul.

Hainele poartă întotdeauna un mesaj

Vestimentaţia este deci o problemă serioasă, chiar dacă mulţi consideră că important este „ce avem în suflet, nu exteriorul”. Această atitudine duce la extreme:
- fie de exemplu ne îmbrăcăm strălucitor, arătând o grijă excesivă pentru trup şi podoabe, considerând că putem fi curaţi şi smeriţi în ciuda acestora,
- fie ne îmbrăcăm neglijent şi chiar murdar, ceea ce arată o lipsă de respect pentru ceilalţi şi pentru trupul pe care ni l-a dat Dumnezeu.
De ce ne îmbrăcăm într-un anume fel? "Conştient sau inconştient, spune William Thourlby – un recunoscut consilier în îmbrăcăminte, hainele pe care le purtăm descoperă nişte lucruri pe care vrem ca lumea să le creadă despre noi înşine." Ne îmbrăcăm deci pentru alţii mai mult decât pentru noi înşine.
Unii se îmbracă pentru a-şi arăta hainele frumoase, alţii se îmbracă extrem de simplu pentru că vor să convingă lumea despre smerenia lor. Şi unii şi alţii suferă de mândrie. Apoi, dacă problemele noastre sufleteşti ne determină să căutăm cu orice preţ acceptarea societăţii, ne vom îmbrăca cum ne dictează aceasta, pentru a plăcea şi a fi acceptaţi de ceilalţi. Uităm cu totul ce ne spune Dumnezeu despre aspectul exterior...."
( continuarea aici )

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Concursul Iubirii...

Am modificat termenul limită pentru concurs ( clik pe imagine pentru detali), pentru că au fost cereri de prelungire. Mă supun cu bucurie acestor cereri şi prelungesc perioada în care puteţi trimite un eseu, poezie sau orice altceva, dar care să pornească de la imaginile date ( obligatoriu să se vorbească de toate cela patru imagini…poate găsiţi un fir ce le leagă, o fundă roşie sau albă ), până pe 30 Mai.

Până atunci, iată un alt concurent:

• 8
  

Simina spunea...

Inima inflorita

Tu, iubitule, ai gasit cheia potrivita
pentru lacatul ce-mi fereca
inima inchisa de uitare,
acoperita de tristete si dezamagire.

Cu vuiet de valuri sarate
mi-ai spalat-o de rugina inchistarii,
cu atingeri fierbinti de nisip
intins alb in soare
mi-ai inlaturat petele frigului
adunat in inima.

Inflorita rosu aprins
este acum inima mea
mirosind a mare, a deschidere,
a nemarginire si zbor.

Mi-am asezat tainic
floarea iubirii inimii mele
in palmele deschise spre tine,
daruindu-ma tie, iubite!

****

Iată concurenţii de până acum:, Ina, aici ; Andreea, aici; Vasile Andreica, Mariana, elena marin-alexe, adriana şi Claudiu, aici

DESPRE CONŞTIINŢA RĂSPUNDERII

"Satana nu are vacanţă niciodată, nici vara, nici iarna, nici ziua, nici noaptea. De aceea şi tu, frate credincios şi lucrător al Domnului, fii treaz în orice vreme şi nu-ţi înceta niciodată nici lucrul tău, nici rugăciunea ta.

E mai uşor să te aperi de ispită când vine ca un leu răcnind împotriva ta decât atunci când vine moale ca o pisică ori foşnind ca un şarpe. Deci veghează întotdeauna şi roagă-te neîncetat.

Cea mai mare primejdie pentru un ostaş şi un lucrător al Domnului este moleşeala şi lenea, somnul cel duhovnicesc. De aceea ţineţi-vă trează totdeauna inima şi tot ce faceţi să fie făcut cu tot cugetul curat, ca pentru Hristos.

Te lauzi cu Biserica ta, cu credinţa ta cea ortodoxă? Foarte bine, şi eu mă laud cu ele, căci acestea sunt averea noastră cea mai scumpă... Dar ne vom pierde sigur mântuirea noastră şi a altora dacă nu lucrăm cu o conştiinţă veghetoare şi curată cu această avere... Dacă nu umblăm în toate lucruri-le şi faptele noastre cu un cuget curat şi treaz faţă de Dumnezeu şi faţă de datoriile noastre în Lucrarea Lui.

Eşti tatăl unei familii? Eşti primarul unui sat? Eşti învăţătorul unei şcoli? Eşti preotul şi păstorul unor suflete? Orice loc de răspundere ai avea, simte-ţi marea datorie şi marea răspundere a conştiinţei tale faţă de aceste îndatoriri totdeauna. Lucrează în aşa fel, ca să poţi da o bună socoteală în orice clipă lui Dumnezeu şi oricărui semen al tău care ţi-ar cere aceasta.

Ai o conştiinţă şi ai o mare răspundere faţă de curăţia acestei conştiinţe, ca şi faţă de tot ce te îndeamnă sau te mustră ea. Eu te întreb, dragul meu, de câte ori te-ai cutremurat tu în faţa acestei mari răspunderi?"

Părintele Iosif Trifa
din cartea "Dreptarul învăţăturii sănătoase"

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Fericitului Augustin

Între Părinţii Bisericii din primul mileniu creştin, fericitul Augustin, episcopul Hiponei, prin predicile şi operele lăsate, se descoperă a fi o personalitate originală, cu o reputaţie greu de egalat. El nu are ironia lui Asterie al Amasiei, nici realismul expresiv al Sfântului Ioan Hrisostom, este departe de solemnitatea ecleziastică a Sfântului Ambrozie, nu aflăm la el nici urmă din maiestatea cuvântului lui Leon cel Mare. În schimb, prin siguranţa şi precizia verbului său, marele orator african depăşeşte pe mulţi dintre Părinţii Bisericii.

„Luptaţi, ca să învingeţi! Învingeţi ca să vă încununaţi! Dar fiţi smeriţi, ca să nu cădeţi!“

„Tânăr fiind, am vrut să aplic Sfintei Scripturi tehnica dezbaterii, în locul cercetării în spiritul credinţei. Prin această comportare absurdă, singur mi-am închis poarta către Stăpânul meu! Atunci când ar fi trebuit să bat ca să mi se deschidă, căutam, plin de orgoliu, ceea ce doar smerenia poate găsi“.

„Dacă întreb un păgân: "Unde este Dumnezeul tău?" El îmi va arăta statuile sale. Dacă sfărâm aceste statui el îmi va arăta un munte, un copac, o piatră oarecare pe care el a luat-o din albia unui râu şi a pus-o pe un soclu pentru a se prosterna înaintea ei. Vezi, îmi va zice el arătând cu degetul obiectul adorat: "Iată Dumnezeul meu". Dacă eu râd de piatra lui sau dacă o sparg sau o arunc cu dispreţ, el îmi va arăta soarele sau luna, ori un alt astru. Despre tot ceea ce-i vine în minte şi din tot ceea ce poate arăta cu degetul, el îmi va spune: Iată Dumnezeul meu. Eu văd soarele înaintea mea şi nu pot să-l rup în bucăţi, nici nu pot să desprind stelele de pe cer, iar păgânul se va crede superior; el poate să-mi arate lucruri vizibile, poate să-mi prezinte prin gesturi ceea ce vrea şi să-mi zică: "Acesta este dumnezeul meu". Şi întorcându-se spre mine va striga: "Dumnezeul tău unde este?".

La o asemenea întrebare, eu nu-i pot arăta nimic ochilor lui. Nu aflu în jurul meu decât minţi lipsite de discernământ care strigă împotriva mea; eu nu am nimic de arătat ochilor pe care păgânul îi are pentru văzut. Acest om nu are ochi pentru a vedea ceea ce eu îi pot arăta în mod real. Aş vrea să plâng pentru asta, să mănânc pâinea mea cu lacrimi, căci Dumnezeul meu este nevăzut, iar interlocutorul meu caută un lucru vizibil când îmi zice: "Unde este Dumnezeul tău?"Dar eu îţi spun: „arată-mi sufletul tău? Pentru ce nu poţi face acest lucru?“ Fiindcă este nevăzut. Şi totuşi acesta este ceea ce există mai bun în tine. Îmi spui că îţi cunoşti sufletul după acţiunile sale. Foarte bine. În acelaşi fel îl cunosc şi eu pe Dumnezeu. Cel care a făcut tot ceea ce afli valoros în tine însuţi, acesta este Dumnezeul meu“

"Doamne ,ajută inimii mele sa Te dorească,
Dorindu-Te să Te caute,
Căutându-Te să Te găsească,
Găsindu-Te să Te iubească ,
Iubindu-Te să înceteze a mai păcătui. AMIN!"
(Rugăciunea Fericitului Augustin)

"A spune cuiva "te iubesc" înseamnă de fapt "tu nu vei muri niciodată"."

"Iubeste si fă ce vrei!".

"Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta."

,,Rugăciunea este unitatea de măsură a dragostei."

,,Vorbele Tale se întipăriseră în inima mea şi mă simţeam înconjurat de Tine din toate părţile."

"Dacă te vei ruga pentru toţi, toţi se vor ruga pentru tine."

"Mândria este ca o băşică de apă, care plesnită, dispare în neant."

"Mândria este iubirea de sine pâna la dispretuirea lui Dumnezeu, smerenia este iubirea lui Dumnezeu pâna la dispretuirea de sine."

"Mândria este maimuţăreala măreţiei."

"Toate viciile îşi au puterea lor numai în lucrările nelegiuite, iar de mândrie trebuie să ne fie frică, chiar şi în faptele bune."

"Toţi te întreabă ceea ce doresc să Te întrebe, dar răspunsul nu este întotdeauna acela pe care vor să-l audă. Cel mai bun slujitor al Tău este acela care nu se aşteaptă să audă de la tine ceea ce doreşte, ci mai degrabă ceea ce i se potriveşte....."

,,Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepţi, îndreaptă din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcina nu poate ieşi decât bine.”

"Nu căuta în afară; întoarce-te către tine; adevărul sălăşluieşte în omul interior."

"Vai de aceia care nu vorbesc despre Tine, Doamne ! Vai de aceia care ar putea vorbi si rãmân muti ! "

"Unii oameni îsi aleg mâncarea cu multã luare-aminte si nu îngãduie sã intre în gura lor anumite alimente, dar ei nu sunt atenti si nu îsi aleg cuvintele care ies din gura lor"

"Când viata ta e fulger, cuvintele tale sunt tunet"

„Nu fi deşert, o, suflete al meu, şi nu deveni surd de urechea inimii din cauza zgomotului deşertăciunii tale. Ascultă şi tu: Cuvântul însuşi îţi strigă să te întorci la tine însuţi, căci locul liniştii tale netulburate va fi acolo unde nu este părăsită dragostea, dacă nici ea nu părăseşte. "

„Iubirea faţă de tine se vede prin aceea că iubeşti pe Dumnezeu din toată fiinţa ta (…) Crezi că foloseşte Dumnezeu din faptul că-L iubeşti? (…) Când Îl iubeşti, tu eşti cel ce dobândeşte folos (…) Dar vei zice: când nu m-am iubit pe mine însumi? Nu te-ai iubit când n-ai iubit pe Dumnezeu Cel care te-a zidit (…) Numai acela se iubeşte pe sine, acela care iubeşte pe Dumnezeu. Cu cât mai mult ne iubim pe noi înşine, cu atât Îl iubim mai mult pe Dumnezeu“
(Fer. Augustin, De moribus Ecclesiae, lib. 1, 2648).

"Fericirea e să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja."

"Când se termină păcatul, începe rugăciunea, iar când se termină rugăciunea, începe păcatul."

“Gândul la Tine îl tulbură pe om aşa de adânc, încât nu-şi poate afla mulţumirea până ce nu Te laudă pe Tine; căci ne-ai făcut pe noi pentru Tine, şi nemulţumit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine.”

“Dar dacă prostul este opusul înţeleptului, întrucît pe cel înţelept l-am definit deja, înţelegi acum fără nici un dubiu cine este prost ?”

“Legea eternă recomandă să ne abatem iubirea de la cele vremelnice şi s-o îndreptăm, purificată, spre cele eterne.”

„Întrucît omul nu se poate ridica de la sine aşa cum a căzut de la sine, noi să păstrăm cu credinţă tare mîna cea dreaptă a lui Dumnezeu, care s-a întins din înalt deasupra noastră, adică pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos, să-L aşteptăm cu speranţă sigură şi să-L dorim cu dragoste fierbinte”

“Omul este prizonierul diavolului în mod corect şi tot în mod corect este răscumpărat de către Hristos”

“Dumnezeu însă nu datorează nimănui nimic, fiindcă El le oferă tuturor pe toate în mod gratuit. Şi dacă cineva ar pretinde că i se cuvine ceva de la El pentru meritele sale, în mod sigur Dumnezeu nu-i era dator ca el să existe; întrucît, neexistînd, nici n-ar fi avut cui să-i fie dator. Şi totuşi, care este meritul în a te întoarce la Acela de la Care ai existenţa, ca, întorcîndu-te, să devii mai bun chiar datorită Aceluia de la Care tu ai existenţa ?
Prin urmare, ce vot anticipat i-ai dat tu Lui, astfel încît să 1-1 pretinzi ca pe o datorie ? De vreme ce tu, dacă n-ai vrea să te întorci la El, Lui nu i-ar lipsi absolut nimic, dar ţie ţi-ar lipsi El însuşi, Cel fără de Care tu n-ai fi nimic, şi Cel de la Care eşti şi tu ceva, aşa cum eşti, astfel încît, dacă tu nu te-ai întoarce în El, nu I-ai restitui decît faptul că exişti graţie Lui însuşi, în rest nimic altceva; vei fi totuşi un nefericit”
(Fericitul Augustin, citate din cartea “DE LIBERO ARBITRIO” Ediţe bilingvă, editura Humanitas, 2004)

,Pentru a fi un bun creştin, am pe Hristos întreg pentru mântuirea mea, Sciptura întreaga pentru studiul meu şi întreaga lume drept parohia mea."

Despre ineficienţa cultului zeităţilor greceşti şi romane:

„Într-adevăr, după aceea, grecii au învins, după aceea au distrus Troia, trecând-o prin foc şi sabie, apoi l-au măcelărit şi pe Priam, care-şi căutase refugiul la altare. Dar Troia n-a pierit pentru că a pierdut-o pe Minerva. Într-adevăr, ce pierduse Minerva însăşi mai înainte, pentru ca şi ea să piară? Oare nu-şi pierduse paznicii săi? De bună seamă, acest fapt este adevărat. Căci statuia Minervei a putut fi răpită după ce paznicii ei au fost lichidaţi. Căci nu oamenii erau păziţi de statuia Minervei, ci statuia de oameni. Prin urmare, cum putea Minerva să fie adorată în scopul de-a apăra patria şi cetăţenii, dacă ea n-a fost în stare să-şi apere paznicii săi?”
(Sfântul Augustin, De civitate Dei, pg. 61)

„Nimeni nu ar fi putut vedea Gloria lui, dacă mai întâi n-ar fi fost vindecat de umilinţa trupului. Ai fost orbit de praf şi cu praf ai fost vindecat: trupul te orbise, trupul te vindecă”
(Fericitul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia 2,16).

„Nimeni nu mănâncă acest trup ( al Domnului Iisus ) înainte de a-l adora; am păcătui dacă nu l-am adora”
(Fericitul Augustin, Ennarationes in Psalmos 98,9).

„A coborât aici pe pământ viaţa noastră, Viaţa adevărată; a luat asupra sa moartea noastră pentru a o ucide cu belşugul Vieţii sale”
(Fericitul Augustin, Confessiones IV, 12).

,,Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale, iar cei ce-L caută, Îl găsesc doar în măsura împlinirii lor."

,,Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască mai multe bunătăţi decât ceri tu."

“Nu fi desert, o, suflete al meu, si nu deveni surd la urechea inimii din cauza zgomotului desertaciunii tale. Iata unde se afla binele: acolo unde se simte gustul adevarului. In adancul inimii se afla, dar inima s-a indepartat de El. O, voi, tradatori ai cauzei celei bune, intorceti-va la inima voastra si lipiti-va cu sufletul de Cel Care v-a facut. [...] Linistea nu se afla acolo unde o cautati voi. Voi cautati viata fericita intru imparatia mortii? Ea nu este acolo. Caci, in ce fel ar putea sa existe viata fericita acolo unde nici macar viata nu este?.”
( Fericitul Augustin, Confesiuni.)

"Copiii lui Dumnezeu nu se deosebesc cu nimic de fiii întunericului, decât doar prin iubire".

“Cel care ţine Universul este culcat într-o iesle, cel care este hrana îngerilor este nutrit de o femeie. Atotputernicia s-a făcut slăbiciune, ca slăbiciunea să devină putere. Un mare medic s-a coborât din cer, pentru că pe pământ este un infirm greu bolnav pe care-l vindecă, luând asupra sa slăbiciunea noastră”.

,,Dragostea îl preface pe cel ce iubeste în chipul celui iubit : daca-L iubesti pe Dumnezeu, dumnezeu vei fi; daca-l iubesti pe diavol, diavol vei fi; daca-ti iubesti trupul, trup vei fi. Aceasta este cea dintâi lucrare a iubirii : de a uni pe cel ce iubeste cu cel iubit."

“Întreabă frumuseţea pamântului, întreabă frumuseţea mării, întreabă frumuseţea aerului care se dilată şi se răspândeşte, întreabă frumuseţea cerului, (…) întreabă-le pe toate. Toate îţi răspund: Iată, suntem frumoase. Frumuseţea lor aduce mărturie. Aceste frumuseţi supuse schimbării, cine altul le-a făcut decât Cel Frumos, care nu e supus schimbării?”

"Eram doar copil, dar eram de o răutate ieşită din comun; îi înşelam la tot pasul prin minciuni pe educatorii, pe părinţii, pe învăţătorii mei. La minciună nu a întârziat să se alăture furtul, pentru că furam de la părinţii mei tot ce făceau pentru mine, fie din cămară, fie din bucătărie. Luam şi de la masă ca să mănânc pe ascuns sau ca să fac schimb cu prietenii. Necinstit chiar şi la joc, de câte ori, învins, nu mi-am atribuit, din vanitate copilărească de a fi deasupra, victoria prin înşelăciune? Acuma, Doamne, cu o bucurie nestăvilită îţi mulţumesc că mi-ai eliberat inima şi limba de viciile înşelătoriei şi minciunii".
( Fericitul Augustin, în confesiunile sale (I, 9))

- Citate din opera Părintelui Dumitru Stăniloae
- Citate din opera Părintelui nostru Ioan Gură de Aur
- Citate din opera Sfântului Teodor Studitul

Concursul Iubirii...

Am modificat termenul limită pentru concurs ( clik pe imagine pentru detali), pentru că au fost cereri de prelungire. Mă supun cu bucurie acestor cereri şi prelungesc perioada în care puteţi trimite un eseu, poezie sau orice altceva, dar care să pornească de la imaginile date ( obligatoriu să se vorbească de toate cela patru imagini…poate găsiţi un fir ce le leagă, o fundă roşie sau albă ), până pe 30 Mai.

Până atunci, iată al şaptelea concurent:

• 7

Andreea spunea...

Pentru ca iubirea care dainuie e cea cereasca, pentru ca viata noastra a fost rascumparata de dragostea lui Dumnezeu, mi-am permis sa includ cele patru imagini intr-o poezie cu caracter religios :

Inimă de piatră

Doamne, inima mea era o piatră murdărită,
Călcată în picioare de-orice trecător,
Dar nu-i păsa, credea că nu-i iubită
Şi ura o torcea neîncetat pe-al ei fuior...

Şi-a pus un lacăt uşii de iubire
Şi nimeni nu putea să o deschidă-n încercări,
Vorbea cu sine despre răutate şi-amorţire,
Şi adormea cuprinsă de amare ezitări...

În noapte de mergeai păşind uşor,
Şi de treceai întâmplător pe-ngustele cărări,
Găseai o inima sculptată-n piatră, de topor,
Şi dimineaţa o găseai privind în zări...

Aşa până în ziua când un Trecător
Se-opri uimit ca să privească-această piatră,
În forma ei vedea ceva năucitor
Şi-o ridică ştergând-o şi făcând din ea piatră curată...

Apoi, întrebător, văzu că are-o uşă încuiată,
Că lacătul era aproape ruginit,
Cu mâna tremurândă scose-ndată
O cheie veche, lucru ce părea nefolosit...

Şi Trecătorul nostru introduse cheia
În lacătul demult de însăşi inimă-ncuiat,
Roti de două ori şi iată că în clipa-aceea
Comoară preţuită înăuntru a aflat...

Iubirea a pătruns ca razele de soare
Şi-n mâna Trecătorului o viaţă s-a născut din nou
Din piatra veche, prăfuită şi călcată în picioare
Ieşi un trandafir curat cu zâmbet de erou...

O, minunată viaţă! Cântec ! Fericire !
Fii lăudat, o, Doamne, pentru iubirea Ta !
Tu, Trecător pe drumul ce duce-n prăbuşire
Văzut-ai că exist şi m-ai iubit aşa...

Deşi uitasem să trăiesc după cum Tu doreai,
Deşi Te supărasem de atâtea ori,
Mi-ai amintit că sus, pe Golgota, mureai
Şi pentru inima de piatră rătăcită-n zori...

Cu valu-Ţi de iubire ai venit spre mine
Ca valul mării evadat din închisoarea rece,
Şi-ai şters conturul inimii din piatră, scris de mâini străine
Aşa cum peste firele nisipului şi apa trece...

Acolo Tu plantat-ai trandafirul vieţii
Şi l-ai udat cu lacrimi coborâte dintre stele
Ai dat pietrei speranţă-n zorii dimineţii,
M-ai ridicat din nou şi data-mi-ai putere...

****

Primul concurent, Ina, aici
Următori cinci, Vasile Andreica, Mariana, elena marin-alexe, adriana şi Claudiu, aici

LUCRUL FIECĂRUIA ÎL VA VĂDI ZIUA DOMNULUI

„Iar de zideşte cineva pe această temelie:

aur, argint sau pietre scumpe,
lemne, fân, trestie.
Lucrul fiecăruia se va face cunoscut;
îl va vădi ziua (Domnului).
Pentru că în foc se descoperă
şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia..”
(I Cor 3, 12-14)

Temelia este învăţătura cea bună în care crede şi pe care o mărturiseşte cineva (Ef 2, 20; I Tim 3, 15), temelia este Însuşi Iisus Hristos (cf v. 11). Aurul, argintul şi pietrele scumpe sunt metafore pentru curăţia verificată şi dobândită în încercări (Ps 11, 9; Prov 17, 3;Zah. 13, 9), pentru harul dobândit prin pocăinţă (Ap 3, 18) şi pentru frumuseţea cea duhovnicească (Ap. 21, 18-21). Lemnul, fânul şi trestia sunt materiale lipsite de rezistenţă care se mistuie în faţa focului, ele semnifică toate ostenelile omeneşti lipsite de consistenţă care „cântărite în cântar au fost găsite uşoare”. Toate strădaniile omeneşti care nu ţintesc dincolo de acest spaţiu îngust şi limitat şi chiar faptele aparent bune care nu sunt străbătute de duhul sfinţeniei în ziua judecăţii vor fi „ca praful ce-l spulberă vântul de la faţa pământului”.

Iată cum tâlcuieşte Sf Maxim Mărturisitorul: „Având ca temelie credinţa cea dreaptă în Domnul să zidim asupra ei înălţimea bunătăţilor: „aur, argint, pietre scumpe, adică cunoştinţă neîntinată despre Dumnezeu, viaţă străvezie şi strălucită, gânduri dumnezeieşti şi idei luminoase. Să nu aşezăm nici lemne, nici iarbă, nici trestie, adică nici idolatrie şi alipire de cele pământeşti, nici viaţă nesocotită, nici gânduri pătimaşe şi lipsite de înţelegerea înţelepciunii, ca nişte spice goale”

Deşi credinţa dreaptă în Iisus Hristos este de o importanţă esenţiala în realizarea mântuirii, nu este suficientă dacă nu-i însoţită de o dreaptă vieţuire. Moştenirea pe care Iisus Hristos a lăsat-o Bisericii nu este în primul rând un sistem de învăţături, ci un mod de viaţă. Aceste aspecte sunt cele două aripi fără de care nimeni nu poate să zboare către Dumnezeu. „Căci deşi temelia este Hristos şi credinţa în Hristos, dacă faptele nu sunt după Hristos şi potrivite cu credinţa, adică bune şi sfinte, precum credinţa este bună şi sfântă, ele sunt vrednice a se arde” Pe temelia credinţei drepte „zidim” pentru veşnicie. Faptele pe care le facem se imprimă pentru eternitate în fiinţa noastră. Lucrarea fiecăruia va fi examinată în „ziua Domnului”, dar ea este verificată de multe ori chiar în timpul acestei vieţi după cum spune Sf. Ap. Petru: „Pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste la arătarea lui Iisus Hristos.”(I Pertu 1, 7)

Judecata lui Dumnezeu este momentul când ceea ce am adunat prin modul nostru de viaţă în ascunsul fiinţei noastre va fi dat pe faţă ( cf. I Cor 4,5; Luca 8,17; Mc 4, 22). Răspunderea noastră nu este în faţa unei instanţe omeneşti, viaţa noastră va fi verificată de focul judecăţii dumnezeieşti. În legătură cu această manifestare înfricoşătoare a lui Dumnezeu pe care Părinţii Bisericii o descriu în culori vii putem face câteva observaţii: 1. După cum nu poate să treacă prin foc lemnul, trestia sau fânul şi să rămână neatinse de el, tot aşa în urma judecăţii lui Dumnezeu cel ce a fost stăpânit de păcate iese întunecat. Dacă în timpul vieţii pământeşti întunericul răutăţii poate fi ascuns, judecata lui Dumnezeu îl scoate la vedere. „Din străfundul sufletului păcătos ţâşnesc în această clipă toate amintirile faptelor păcătoase, întreaga conştiinţă a faptelor sale, demonii care l-au stăpânit întunecându-l de tot” 2. Aşa cum aurul şi argintul este mai strălucit după ce a ieşit din foc tot aşa după ce va avea loc judecata, drepţii vor căpăta adevărata lor strălucire. Atunci viaţa lor care a fost „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” se va „arăta întru slavă” (Col 3, 3, 4). Acesta este momentul „descoperirii slavei fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8, 19) când aceştia „vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Mat 13, 43). 3. După cum focul nu poate greşi niciodată în această „examinare” tot aşa judecata lui Dumnezeu se va face după adevăr. Munca fiecăruia se va evidenţia pe chipul său. Se va vedea valoarea tuturor oamenilor când Dumnezeu “va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom 2, 6).

„Altă lume te aşteaptă suflete, şi Judecătorul care va să vădească cele ascunse şi rele ale tale. Deci nu rămâne în acestea de aici, ci apucă mai înainte şi strigă către judecătorul: Dumnezeule milostiv fii mie şi mă mântuieşte”

• Bibliografie:

- Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia vol II, Traducere, introducere şi note de Preot Prof Dumitru Stăniloae, A doua sută a capetelor gnostice, cap 12, p. 216
- Sfântul Teofilect al Bulagariei, Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni şi a Epistolei a doua către Corinteni, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 45
- „Când mă gândesc suflet nenorocit şi ticălos al meu, la venirea şi arătarea cea înfricoşătoare a Domnului, tremur şi mă tem şi-mi ies cu totul din minte şi sunt cuprins de cutremur şi de frică şi nu ştiu ce să gândesc. Căci cine va putea sta în faţa slavei Lui, când se va arăta să sfârâme pământul? Cine va putea să suporte mânia Lui năprasnică împotriva mea, când puterile cerului se vor clătina, soarele se va întunecă şi luna nu-şi va mai da lumina ei? Ce frică va fi atunci, ce cutremur le va cuprinde, când toate seminţiile pământului vor vedea pe Domnul slavei venind pe norii cerului cu putere şi slavă multă” (Sfântul Simeon Metafrastul)
- Părintele Dumitru Stăniloae, Dogmatica vol III, EIBMBOR, Bucuresti 2003, p. 289

Vasilică Nica

SFÂNTA TREIME SAU LA ÎNCEPUT A FOST IUBIREA

"Sfânta Treime este suprema taină a existenţei, care explică însă toate, sau fără de care nu se poate explica nimic.

De aceea, deşi e suprema taină, este întrucâtva inteligibilă, conformă până la un loc unei logici.

Ea se prezintă ca atare ca o metafizică reală, sau ca fundamentul abisal, dar într - un fel inteligibil, a toată existenţa. Filosofiile care vorbesc de o metafizică rămân într - o totală neclaritate în privinţa metafizicii despre care vorbesc ele. Pentru ele, acea realitate metafizică nu e decât o esenţă stăpânită de o lege a evoluţiei sau emanaţiei, din care ies toate, stăpânite de aceeaşi lege. Dar cine a putut da acea lege, care arată în sine o dependenţă, dar nu pot explica de cine depinde? Metafizica filosofiilor se prezintă drept lipsită de orice logică.

Cel puţin în privinţa scopului pe care- l poate urmări Sfânta Treime, sau sensului pe care îl poate oferi Ea pentru existenţă, e deplin acceptabilă din punct de vedere logic. Ea este o iubire fără început şi urmăreşte o extindere a iubirii. Şi ce poate justifica existenţa mai mult decât iubirea?

Iubirea nu satură pe nimeni, niciodată. Deci poate fi fără de sfârşit; şi de aceea poate fi şi fără de început.

Iubirea fără de început şi fără de sfârşit dă o mulţumire deplină existenţei, deci o lumină. Metafizica filosofiilor este supusă orbeşte unei legi fără început şi fără sfârşit, nu dă nici o lumină.

Al doilea lucru pe care ţinem să- l notăm în această „Prefaţă” este că Biserica Ortodoxă vede pe Sfânta Treime, ca Dumnezeul iubirii, lucrătoare prin Sfântul Duh în sufletele credincioşilor, pentru a- i ridica în relaţia iubitoare dintre Persoanele ei. Datorită acestui fapt, Sfintele Taine au o importanţă hotărâtoare în viaţa lor. Prin ele, Sfânta Treime însăşi este lucrătoare prin Sfântul Duh în sufletele lor, câtă vreme în catolicism, în Sacramente nu e decât o graţie creată, prin care se acordă nişte merite şi credincioşilor din suprameritele jertfei lui Hristos, ceea ce a făcut ca celelalte forme creştine desprinse din catolicism să nu mai dea nici un loc Tainelor în viaţa lor. Ortodoxia are prin aceasta un accentuat caracter duhovnicesc şi sfinţilor. Credincioşilor ortodocşi nu li se iartă numai în sens juridic păcatele (înviaţa aceasta, la catolici, şi în cea viitoare, la protestanţi), ci li se comunică puterea lui Hristos de- a iubi prin Duhul Lui cel Sfânt şi pe Dumnezeu şi pe semenii lor şi, o dată cu aceasta, eliberarea de patimile egoiste şi o sfinţire tot mai mare, pe măsură ce fac şi ei un efort în acest sens.

Ortodoxia nu cunoaşte numai un Hristos al discursurilor, ci pe Hristos care, iubind pe Tatăl prin Duhul Sfânt, comunică şi credincioşilor această iubire a Sfintei Treimi. Ortodoxia ajută pe membrii săi se înduhovnicească prin nevoinţe ascetice şi prin aceasta să se sfinţească din puterea Treimii, în care trăiesc încă de pe pământ, înaintând în Împărăţia iubitoare fără sfârşit."

Preotul Profesor DUMITRU STĂNILOAE

din prefaţa cărţii: “Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea”