Iubirea în universul poetic a lui Traian Dorz

Motto:
”Am întrebat Iubirea din Cine eşti, din Cine,
Tu scumpo, tu, frumoaso, tu dulceo de nespus?
Şi cine-mi dete mie tot cerul Lui cu tine?
Şi mi-a răspuns iubirea:Iisus, Iisus, Iisus!”

Fără îndoială că simţul comun al tuturor oamenilor intuieşte, constată , dar şi afirmă că iubirea este cea mai graţioasă forţă şi realitate din existenţă, că fără ea lumea ar fi mai săracă, ba, poate nici nu ar putea să existe. Atât viziunea profană cât şi cea teologică sunt de comun acord în acestă privinţă.
Marii poeţi şi compozitori ai Literaturii Universale profane exprimă în operele lor, cu atâta bogăţie, aspecte şi nuanţe ale acestei realităţi de origine divină pe care oamenii o numesc iubire, încât o cercetare superficială duce la concluzia pripită că iubirea dumnezeiască nu are forţa de a impresiona, încânta şi exalta fiinţa aşa cum poate face iubirea naturală. Deci, iubirea naturală ar fi mai puternică decât cea dumnezeiască cel puţin pe acest pământ. Oricine cunoaşte căt de cât universul poetic al marelui poet Traian Dorz îşi dă seama că o astfel de viziune este cu totul falsă.Nu cred că a existat vreun scriitor profan care să experimenteze şi să exprime atât de înfiorat, încântat, zbuciumat şi exaltat o iubire pământescă aşa cum a făcut-o dragul nostru poet cu iubirea lui faţă de Dumnezeu. El a arătat încă odată că atât iubirea cât şi arta sunt de origine divină, de aceea ele sunt destinate îndumnezeirii.
Multe aspecte ale artei îmbracă astăzi forme atât de bizare pentru că ea a fost exilată. Iar arta despărţită de marele artist este sortită morţii şi eşecului. El a arătat cu o originalitate ireproşabilă că universul iubirii şi al artei poate fi eternizat numai atunci când se uneşte cu universul teologic.
Putem pricepe ceva din fiorul, sublimul şi tăria iubirii dumnezeieşti atunci când o putem surprinde în forma ei paradoxală. Vom rămâne uimiţi observând că poetul şi iubitorul de Dumnezeu, Traian Dorz, surprinde, experimentează şi exprimă iubirea aşa cum au făcut-o cei care au vorbit serios despre ea, adică în mod paradoxal.
Acum să lăsăm cuvintele noastre şi să ascultăm cuvintele lui, ca ele să ne poarte pe aripile iubirii divine.
1. Primul paradox al iubirii divine este acela care ne arată modul în care ea se naşte în inima omului. Experienţa acestui fapt este deodată prăbuşire şi înălţare, moarte şi înviere, sfâşiere, rupere lăuntrică, dar în acelaşi timp spor în fiinţă şi împlinire existenţială. După ce poetul, în poezia „Pe uliţele lumii”, descrie mizeria pe care o experimentează sufletul depărtat de Dumnezeu, adaugă:

„Dar undeva în suflet o stea-mi mai străluca
Şi s-ndurat Lumina să-ncep să merg spre ea .
Şi steua luminoasă cărarea mi-a condus.
Spre cesul şi-nspre locul unde-aştepta Iisus.
Şi-n marea probuşire care-a urmat arzând.
Mi s-a născut iubirea ca mugurul plăpând”.

Acelaşi lucru aparent contradictoriu îl exprimă poetul în poezia „Când Te-am aflat pe Tine Doamne”:

„Când te-am aflat pe tine Doamne al primăverii vis era,
Dar ca-tr-un mijloc greu de iarnă, atât belşug de flori ningea ...
Când Te-am aflat pe Tine Doamne tot sufletu-mi era vrăjit,
Plângeam ca-n cea mai grea durere, atât eram de fericit...”

De ce este paradoxală prima experienţă a omului cu iubirea lui Dumnezeu? Pentru că atunci se întâlneşte „mijlocul greu de iarna” cu „belşugul de flori”, „cea mai grea durere „ cu „vraja” şi „fericirea”, prăbuşirea cu înălţarea , moartea cu învierea, înălţare şi binecuvântarea.

”O, pentru câte haruri mi-ai dăruit de-atunci,
Ţi-aş da atâtea imnuri cât fir de iarbă-n lunci
Ţi-aş da atâtea lacrimi câţi stroi pe-un cer senin,
Dar numai doi ochi Domne şi doi genunchi Ţi-nchin.”
(Pe uliţele lumii)

Dar această ultimă biruinţă a iubirii vine după o viaţă întregă de luptă şi luptă dintre dintre aceste puteri:

”Primăvară dulce drumu-i încă sloi,
zare-i încă umbre mersu-i tot suiş.
Până unde-i oare încă pentru noi
Noapte , numai noapte fără luminiş?
Vine, vine, vine însă Ziua făr-apoi,
Nunta fără capăt, har făr-asfinţit,
Crucea numai raze cerul nimai noi,
Slava , numai slavă fără de sfărşit.”
( Mi-am luat prin soare crucea către ţel)

2. Un alt paradox al iubirii pe care îl întâlnim în poezia dăruitului poet este cel fenomenal , privitor la modul în care ea se manifestă. Pe de o parte glasul iubirii este diafanitate, uşor liber şi fin, aproape imperceptibil, este „adiere de vânt lin”(III Regi 19,12), pentru că este glasul Duhului.Iubirea este delicateţe, blândeţe şi tandreţe, infinită grijă şi nobilă revărsare:

”Ce liniştişi sunt paşii Tăi în mine când coboară
Şi pe-a iubirii mii de căi fiinţa-mi înconjoară!
Ca mersul stelelor pe cer, ca răsăritul lunii,
Ca luntrea gândului năier pe apa rugăciunii.
...Ca roua cerului senin pe iarba aplecată,
ca seara ce-făşoară lin pădurea nemişcată.
...Ca zvonul paşnicei cântări din sânul primăverii,
Ca sfintele înfiorări din noaptea Învierii...”
(Ce liniştiţi sunt paşii Tăi).

Pe de altă parte, iubirea nu este neputinţă, laşitate sau nepăsare, ea este în mod inevitabil desfăşurare maximă, pentru că este deslănţuirea spiritului.Ea este „vuiet” şi „suflare de vânt ce vine repede” şi străpunge inimile oamenilor pentru împărăţia lui Dumnezeu (F.A.2,37). În acest mod o experimentează şi poetul:

„Când cu săgeţile iubirii Cuvântul Tău aprins trăgea,
Mai câte inimi erau strânse de ce-ai străpuns-o chiar pe-a mea?”
(Ce taine-mi sunt atâtea Doamne!)

3. O altă dualitate extraordinară este aceea în care iubirea dumnezeiască se exprimă ca ascundere şi revelare , prezenţă şi absenţă.Iubirea este adânc total , nebănuit, tainnă insondabilă, dar în acelaşi timp, ea este temelia evidentă a lumii. Tot aşa ne vorbeşte şi Sfânta Scriptură de Iubirea lui Dumnezeu.Ea este ascunsă şi plecată de la noi de noi „într-o ţară îndepărtată”(Luca 19,12), dar, în acelaşi timp este cu noi „până la sfârşitul veacurilor”(Mat 28,20). Trăitorii filocalici aşa l-au experimentat pe Dumnezeu: „El licăreşte în faţa noastră ca o rază de lumină în momentele de har... El este cerb , este căprioară care se arată pe vârfurile inaccesibile ale munţilor, apărând într-o clipă şi dispărând într-un salt”(Păr. Dumitru Stăniloae, nota 98 la Cântatrea Cântărilor)
Aşa vorbeşte uneori şi poetul despre Hristos, ca despre o absenţă chinuitoare:

”Te-ai dus Iisuse dulce , zicând : Eu vin curând!
Ca să-ţi aştept într-una întoarcerea grăbită,
Să nu-mi prea pară lungă durerea aşteptând,
Nici noaptea prea adâncă, nici viaţa prea zdrobită.
Te-am urmărit cu ochii îndureraţi şi grei,
Dar prea curând ’nălţimea şi norii Te luară
Şi-n locul Tău rămase durerea-n ochii mei
Şi-n jurul meu pustia şi-n inima mea pară”
(Te-ai dus Iisuse dulce)

Tot aşa ne vorbeşte marele cântăreţ despre absenţa Preaiubitului său ca despre o taină grea al carei mister nimeni nu-l poate destrăma:

”O, Preaiubitul meu ascuns pe unde eşti, pe unde?
Cine-ar putea să-mi dea răspuns, ce umbră te ascunde?
Unde-i grădina Ta de crini, ori turma Ta aleasă?
Pe unde-s ochii tăi divini şi faţa Ta frumoasă?”

Cel neiniţiat înţelege această stare ca pe o absenţă, ca pe un gol absurd. Dar pentru poet acestă iubire este , în acelaşi timp, descoperire aici şi acum, prezenţă vie, organică , concretă, pe care o asimilează toate fibrele fiinţei şi o experimentează toate rădăcinile ei. Iubirea este pâine şi vin, mâncare şi băutură: „Toate rădăcinile iubirii mele, prin care mai pot trăi, îşi trag mana lor numai din Tine...Tu mă ţii în sus şi mă hrăneşti cu Trupul Tău, Tu mă încălzeşti la sânul Tău, Tu mă speli cu Sângele Tău şi mă hrăneşti cu roua Ta.Tu mă îndestulezi cu viaţa din Tine.Tu mă înalţi cu tăria Ta”.(Prietenul tinereţii mele, p.97)
Iubirea este o prezenţă atât de organică şi vie încât reuşeşte contopirea dintre Cel iubit şi sufletul doritor. Dar, totodată, prin necunoscutul ei imens sugerează o netrecută depărtare. Aşa se explică expresiile de o inegalabilă valoare artistică şi teologică pe care le întâlnim în opera lui: „chiar când eşti lângă mine simt dorul Tău mereu” sau „deşi Te-am aflat într-una Te caut”.
4. Un alt paradox al iubirii este acela legat de limbajul pe care o
exprimă. Iubirea este cuvânt suprem, dar în acelaşi timp abolire a cuvântului. Iubirea este cel mai puternic şi grăitor limbaj, este limbajul imperial şi suveran:

„Buze îngereşti să-ţi cânte laude de nepătruns,
Pentru slava Ta cea mare niciodată nu-i deajuns”
sau:
„Ţi-aş spune nu ştiu ce cuvinte
De adorare şi fior
Cât mi-e iubirea de fierbinte,
Dar nu pot cât îţi sunt dator”

Cu tate că poetul simte că iubirii i se cuvine cele mai sublime şi măreţe cuvinte, recunoaşte , pe linia celor mai mari teologhisitori, că libajul care redă cel mai fidel conţinutul iubirii este tăcerea. Ei au afirmat că orice limbaj omenesc , în eternitate, amuţeşte. Acelaşi adevăr il formulează şi el intr-o manieră originală în poezia „Ce-ţi voi spune oare?”:

„Ce-ţi voi spune oare Dulce, Preaiubitul meu
Când odată o să fie să fim numai Tu şi eu?
Oare care-ar fi cuvântul ce-o să-l pot rosti uimit
Cuprinzând tot simţământul ce, trăind, ţi l-am sfinţit?
...Doamne toată-ndreptăţirea de vreun grai aş mai avea,
cred c-aş spune-atuncea numai: Te-am iubit!... şi voi tăcea...”

Dar iubitorul de cuvinte frumoase a simţit că nici toată viaţa nu poate spune ultimul cuvânt despre iubire:

„În tainicele-adâncuri din sufletul ascuns
în care niciodată şi nimeni n-a pătruns.
Aş vrea Iisuse, Dulce, tu singur să cobori,
Să vezi ascunse-acolo a dragostei comori...
Să vezi acolo viersul ce n-a putut fi scris.
Ce-mi mistuie fiinţa în care zace-nchis...”
(În tainicele-adâncuri)

5. Un alt paradox al iubirii pe care îl întâlnim în poezia dorziană este acela deteminat de dualitatea dinte linişte şi frământare, dintre odihnă şi zbucium, dintre „a bea” şi „a înseta” Iubirea este linişte, odihnă, relaxare, pace şi echilbru. Numai iubirea relaxează deplin şi odihneşte desăvârşit, este singura certitudine din fiinţă, dacă ea nu există toate celelalte se clatină, se prăbuşesc:

”Căci inima în care îşi face los iubirea
Primeşte azi odihna iar mâine nemurirea”

Numai iubirea poate convinge omul, numai ea este singura aflare, când vasul ei se fisureaza, fiinţa rămâne pustie. Dar în acelaşi timp iubirea este vâltoare , furtună, frământare şi zbucium; ea este asaltul munţilor fiinţei, dar unul care se consumă în infinitul univesului interior , care cu greu poate fi banuit înafară:

„Mire-al veşniciei mele ce-n extaz plâng şi te-ador,
Oare când afla-mi-voi stâmpăr dorului ce arde-n dor?
...Inima-mi ce-a ars atâta de-al iubirii dulce chin
Când aflaşi-va lângă Tine aşteptatul ei alin?”
(Mire-al veşniciei mele)

Aşadar iubirea este o amărăciune dulce şi o dulceaţă amară, este singurul gol care umple şi singurul conţinut care poate să-l golească pe om de sine, spre a putea face loc în sine celuilalt.
A fost o intuiţie reflectată din experienţa vieţii sale, poate, atunci când a spus despre Maica Domnului, care a iubit cel mai mult dintre oameni pe Domnul Iisus, că în viaţa ei s-a întâlnit acest paradox al iubirii la cote maxime:

„În viaţa ta cum nici o mamă în lumea asta n-a avut
E-o pace negrăit de dulce şi-un zbucium nepătruns de mut.”
(O, Maica Jertfei salvatoare)

Nu putea să fie poetul decât în duhul Sfintei Scripturi, care promite celor ce-L caută pe Dumnezeu că nu vor înseta niciodată(Ioan 4,14), dar, totodată, acelaşi cuvânt etern fericeşte pe cei ce „însetează de dreptate” (Mat. 5,6). De fapt, mai mult decât mulţimi întregi, cântăreţul Golgotei a fost atât de îndestulat, fericit şi odihnit de iubire, dar în acelaşi timp atât de chinuit, frământat şi însetat de ea! El împlineşte şi exprimă într-un mod propriu cele mai fine şi ascunse învăţături ale Mântuitorului: „Porunca şi îndemnul Domnului: „să vină la mine şi să bea” este dată pentru veşnicie. Deci nici setea nu se va potoli vreodată. Ci în cel ce bea sau în cel ce gustă se trezeşte dorinţa de a gusta şi de a bea şi mai mult. Şi izvorul e nesecat şi mereu dă ceva nou din el”(Păr. D.Stăniloae nota 165 la Cântarea Cântărilor). Cine citeşte cu atenţie poezia poetului observă că în ea se înscrie minunat setea arzătoare după apa cea vie şi bucuria nepământească de a bea din acest izvor.

”Bolnav de iubire şi zdrobit de jale,
Am pornit pe drumuri lungi spre-a Te căuta,
Să-Ţi sărut cu lacrimi urma urmei Tale,
Să-ţi mai văd odată scumpă Faţa Ta”.
(Bolnav de iubire)

Dar şi bucuria aflării, a lucrării şi prezenţei divine întrece orice aşteptare:

„Cu ce măsură minunată în inimi ne-ai putut turna
Iubiri cum n-am putut cunoaşte simţiri cum n-am putut visa”
(Lumina veşniciei noastre)

În încheierea acestor scurte şi dulci poposiri prin cele mai frumoase şi înfiorătoare locuri ale poaziei dorziene, nu putem decât să-l fericim pe cel ce a păşit în „dorit-a Patrie-a iubirii” şi să aducem o curată recunoştinţă viului Dumnezeu, Care, prin preiubitul sau psalmist, ne-a făcut şi nouă cunoscut un strop din oceanul infinit al iubirii Sale dumnezeieşti.

Vasilica Nica - articol preluat cu acordul autorului din revista "Timotheos" nr. 3 (69) 2007